Sfânta taină a căsătoriei și bucuria lumească a unei nunți strălucitoare

 Fulminație a bucuriei, nunta este o veche ceremonie de învățare și călăuzire în viață sau cum ar spune astăzi filozofii o ceremonie a inițierii. Mireasa purta un văl sau o maramă de borangic al cărei înțeles tainic era acela de mărturie a unui mister vechi de când lumea. Voalul de mireasă este, dintotdeauna, un semn al închinării și, deopotrivă, al protecției divine, un semn venit dintr-o veche tradiție. Șalul de rugăciune al evreilor nu este altceva decât vălul inițiatului și al pioșeniei ce slujește Divinității, ocrotit de ea. Aidoma, cel purtat de bărbații arabi, în semn de totală ascultare față de cel cunoscut prin 99 de nume tainice. Dar și, peste timp, camilafca preoților ortodocși, potcapul rotund acoperit cu un văl ce atârnă pe spate eclesiarhului.

„Că vinovat e tot făcutul/ Și sfânt doar nunta – începutul”: vălul miresei era și povestea neprihănirii ei, pe care o aducea ca ofrandă de preț soțului la ceasul de crez din zori, când petrecerea nuntașilor se oprea pentru câteva ceasuri, cimbalele și violele încetându-și tânguirea.

Înainte vreme se întâmplaseră atâtea și atâtea minuni în mai puțin de o zi, totul ajungând la punctual cel mai înalt cu poftirea la masă a alaiului de neostoiți nuntași, care priviseră în biserică așezarea cununiilor pe frunțile mirilor. Coroanele subțiri de argint cu dantelării fine embosate vor fi fost cândva alcătuite din frunze de mirt, din flori de câmp, din trandafiri sălbatici albi și din spice de grâu. Aceste cununi, la rândul lor, însemnau roata vieții, Soarele unei viețuiri curate și în deplină plecăciune în fața lui Dumnezeu, făgăduința unei vieți desăvârșite împreună, lungi, îmbelșugate, și netulburată.

Cununia este una dintre cele şapte Sfinte Taine, alături de altele precum Botezul, Ungerea cu Mir sau Pocăinţa. În credinţa ortodoxă, tinerii soţi sunt împărtășiți și primesc binecuvântarea harului divin în lăcașul Domnului. Pentru a dăinui și a aduce roadele cuvenite, dragostea mirilor se încununează cu iubirea pentru cele sfinte, căci Preabunul Atoateștiitor le sfințește lor căsnicia în chip tainic, prin rânduiala liturgică, la trecerea prin biserică.

Agapa ce urmează în Locanta Jariștea nu face altceva decât să fie împărtăşirea bucuriei căpătate prin binecuvântarea iubirii care zideşte o familie. De aceea, şi masa are acest duh creştin, a mulțumirii trăită în comuniune și de ajutorare a tinerilor miri, chemați să coboare prin iubirea lor Grădina Raiului pe Pământ.

Romanii aveau obiceiul, la sfârșitul ceremoniei de nuntă, de a rupe un colac de grâu deasupra capului miresei. Exista credința că numărul firimiturilor căzute putea să arate câte odrasle va avea noua pereche. Martorii nuntirii culegeau aceste firimituri și le păstrau ca fiind aducătoare de noroc și pentru nunți mai mari, au început, în timp, să se coacă pâini uriașe, cât roata carului. Nu se știe când, probabil prin a doua jumătate a veacului al nouăsprezecelea, la nunțile de boieri însemnați și înalți dregători, pâinea a fost înlocuită cu cofeturi și cu tortul pe care-l cunoaștem și astăzi.

Ospățul de nuntă începea cu bucățica de pâine muiată în miere din care, așezați în capul mesei, trebuiau să guste mirele și mireasa, îndemnați de nașii lor, pentru ca viața tinerilor să fie bogată și rodnică ca pâinea și dulce ca mierea, aceasta însemnând și pornirea lunii lor de miere. Apoi, se servea în fliute de cristal șampanie pentru toți musafirii, care erau îndemnați să guste în tihnă din toate roadele pregătite de stăpânii cuhniilor și ai cămărilor îndestulate cu toate bunătățile făcute în casă sau cumpărate de la marile băcănii.

Cercetând obiceiurile nunților la sfârșitul secolui al XIX-lea, Ion Marin Sadoveanu descrie – în Sfârșit de veac în București – un asemenea chef boieresc la nunta fastuoasă a fetei lui Iancu Urmatecu, Amelica, cu medicul Matei Sântu: „Bufetul era încărcat de pescăriile cele mai fine ascunse în aspicuri, de icre moi și de toate felurile de vânaturi și brânzeturi până la prăjituri, înghețate, piersici zemoase și struguri de chihlimbar”.

Mult mai sofisticate, nunțile membrilor Casei Regale au constituit repere ca și obligatorii pentru lumea bună. Astfel, meniul servit cu ocazia căsătoriei Principelui Carol cu Principesa Elisabeta de Wied, la Castelul Neuwied, în ziua de 15 noiembrie 1869, cuprindea, între altele, stridii cu vin alb Chablis, calcan cu sos à l’Hollandaise -din maioneză fină cu suc de lămâie-, fileu de viţel à la Jardinière, cotlete de căprioară à la Perigueux cu unt și vin roșu de Bordeaux, homari à la Buisson -montați cu fructe de mare-, pui cu trufe cu vin Rüdesheimer de pe Valea Rinului, fazan, pateu de foie-gras de Strasbourg,  cap de porc mistreţ, macedonii adică salate de fructi cu liqueur Marasquine din cireșe culese de pe coasta Dalmației, îngheţată asortată – „Cornul Abundenţei”.

Însă nu întotdeauna nunțile familiilor de rang mare erau pompoase. Astfel, în 1911, când s-a hotărât căsătoria Anei Maria Văcărescu, prima rebelă din înalta societate a Regatului care îndrăznise să-și aprindă o țigară în public, cu Principele Jean Callimachi, deşi posibilităţile financiare ale celor două familii boiereşti le-ar fi permis să organizeze această serbare în inima Parisului, acolo unde se dădea ora exactă pentru lumea aristocraţilor europeni, nunta a avut loc la ţară, în comuna Măneşti, din Prahova, la conacul familiei Văcărescu.

Deşi o nuntă liniştită de ţară, aşa cum şi-a dorit-o mireasa, la sărbătoare au fost invitaţi oaspeţi de seamă, printre care s-au aflat Alexandru Marghiloman, ministrul de Interne, Nicolae Filipescu, ministru de Război şi Gheorghe Grigore Cantacuzino, preşedintele Senatului, diverși alți lideri ai Partidului Conservator, marea forţă politică de la început de secol XX. În cartea sa autobiografică Lumea era toată a mea. Amintirile unei prinţese, Ana Maria Văcărescu-Callimachi mărturiseşte că pompa căsătoriilor de oraş la care asistase nu prezenta nicio atracţie pentru ea. „În pofida frumuseţii ritualului, ceremonia era lipsită de semnificaţie religioasă, iar eu tânjeam după intimitate, nu după ostentaţie mondenă”, se destăinuia, la crepuscul, originala prințesă. În ciuda invitaţilor de seamă şi a nobleţii celor două familii, mirii au respectat în cel mai mic amănunt tradiţia străveche a nunţii româneşti, de la rochia simplă a miresei „fără trenă şi brizbrizuri”, dar cu tradiţionala podoabă capilară a mireselor românce, beteală din aur prinsă în cununa de flori „cea mai somptuoasă pe care am văzut-o vreodată”, pe care „şase femei, rude cu mine, se chinuiau să o facă să-mi stea fixă pe cap” până la formaţia de lăutari ţigani. Cununia civilă şi religioasă au avut loc tot la Măneşti, la primăria micuţă şi văruită în alb din sat şi la biserica din aceeaşi localitate. Slujba religioasă a fost oficiată de un episcop, nu de preotul din sat, asta la insistenţele bunicii miresei, Maria Mănescu, soţia generalului Theodor C. Văcărescu, diplomat, istoric şi om politic.

Dacă pentru miri nunta s-a mărginit doar la a gândi lista de invitaţi şi de a trimite telegrame în cele mai îndepărtate colţuri ale ţări, pentru armata de slugi care administra conacul de la Măneşti, cele trei zile cât a durat petrecerea a însemnat o adevărată muncă a lui Hercules. Curtea conacului se transformase într-un adevărt furnicar trebăluind fără oprire, iar căruţele care aduceau mâncarea şi muzicanții de mătase se întretăiau cu limuzinele şi invitaţii de rang înalt. „Maşini şi curieri generau un permanent du-te-vino între casă şi oraş, au fost angajaţi servitori în plus pentru eveniment, sosirea rudelor mele prin alianţă se amesteca adeseori cu venirea căruţelor cu mâncare, a sosit şi o formaţie de ţigani, care avea să cânte practic 36 de ore ”, povesteşte Ana Maria Callimachi în cartea sa de memorii.

Zaiafetul care a urmat cununiei religioase a avut loc chiar la Conacul Măneşti, pe timpul zilei. Cincizeci de persoane au participat la prânzul de nuntă, iar oaspeţii au fost împărţiţi în două grupuri, în funcţie de rang şi vârstă. „Respectabilii” cum îi numeşte Ana Maria Callimachi, au petrecut în sufrageria conacului, iar în salon, „tineretul vesel şi gălăgios”. Totuşi, prinţesa mărturiseşte cu o onestitate debordantă că cel mai bine s-a simţit la petrecerea din curtea împodobită cu ghirlande, acolo unde la trei mese mari uriaşe se ospătau ţăranii şi arendaşii. „Am simţit mult mai multă sinceritate în aclamaţiile şi binecuvântările pe care le-au revărsat aceşti oaspeţi asupra noii lor domniţe decât în frazele lustruite ale prietenilor noştri din lumea bună.” Aceasta, la 19 ani, se îndrăgostise fără leac de Jean Callimachi, nepotul de văr al lui Alexandru Ioan Cuza şi chiar ea a fost cea care l-a cerut în căsătorie. Căsătoria lor a durat 30 de ani, până ce Jean s-a stins din viaţă. Ana Maria a murit la Londra, în 1970, după mai bine de 30 de ani de surghiun.

…Punând cap la cap asemenea exemple, Kera Calița de la Jariștea Locantă poruncește ca la nunțile pe care le găzduiește mirii să poată alege dintre mai multe servicii îmbinând știința gastronomiei, rafinamentul lipsit de ostentație, toate într-o cunună de teatru culinar.

…Masa e pusă cu ighemonicon, taraful Crailor de Curtea Veche își acordează uneltele muzicale vrăjite, iar Calița numai contenește ca mirii și oaspeții lor să se bucure de toate ale lumii acesteia! Să înceapă nunta cu paza Duhurilor Sfinte!

Calița ot Jariștea