„Patenta” – Locanta Jariștea

Fost-a și fi-va marea bucurie pentru „Cocoana cea Bună”, ce Kera Calița pe elinește i se spune, să iasă în calea drumețului ostenit, flămând și însetat cu tipsii îmbelșugate și clondire bulbucind de arome întru cinstirea tradiției ospitalității fără de seamăn a Vechilor București!

 

Jariștea, Locantă de suflet, ce ascunde atâtea tainice povești levantine dar și de vechile cârciumi umbrite peste veacuri de nucii cu coroana bogată ce închipuie „o aflare” – Leul și Cârnatul, Suzana sau Luzana, Mica Pariziană de pe preaștiuta uliță 11 Iunie . Aici, în aceste locuri binecuvântate de istorie și de credință, aici bate „tainica inimă” a Cetății de Scaun valahe, dar tot aici se vor fi încrucișat în timp căile soliilor împărătești de la Țarigrad și Stambul cu carele neguțătorilor veniți la marile târguri dâmbovițene tocmai de la Lipsca, Breslau sau Liov. De la boieri la calici, cu toții s-au înghesuit la simigeria lui Kir Nicola, unde ucenicea dumnealui Panait Istrati, sau la cuptorul nestins al Kerei Aurora Nicolau, cea care și acum duce mai departe, într-un decor de odoare vechi și neprețuite incunabule, aceeași făclie, care le arată tuturor pelerinilor drumul în noapte prin bezna istoriei spre zorii luminoși ai viitorimii.

Rețeptele Locantei Jariștea desăvârșesc meniurile, cu mirosne și dresuri cărate prin munți, peste râuri, mări și câmpii, trecute prin vămi, așezate cu paciență pe rafturile și răcitoarele cuhniei cu hornuri înalte și gătite de bucătarii casei ce pun gusturile înfocat condimentate, puternic aromate, aprig parfumate ce sporesc sapiditatea bucatelor și apoi se reîntâlnesc în tipsia clientului. Acru, acid, răcoritor, untos, amar, sărat, piperat, iute, dulce parfumat, sosuri domnești, toate amestecate într-o singură îmbucătură din mâncăruri și băuturi, dulcețuri și plăcinte, capătă numele, gustul, culoarea, plămada și mirosul Locantei Jariștea.

La Jariștea, se strâng laolaltă felurite seminții dar și tot atâtea povești omenești, începând chiar cu cele ale gospodarilor locului. Locanta, cândva o mică cârciumă și-a pus piatra de temelie pe reînviatul Pod al Caliței în ploioasa vară a anului 1991, de către o devotată slujitoare a vechilor bucoavne din bibliotecile bucureștene, discipolă a învățatului Odobescu de prin părțile Bărăganului, acel Metopolis bizantin de demult. Jariștea n-a fost lăsată să se asemene cu „celelalte” ci a fost ca un teatru-muzeu plină de colecție de tablouri, tapiserii țesute la război adunate din cele patru vânturi, piese de vechi mobilier cu patină ilustră, porțelanuri din vechiu, instrumentar de bucătărie din argint și alpaca gravată, risipă de orfevrărie nobilă, pretext deopotrivă de gurmanderie și cabaret livresc. De la o grădină precum atâtea altele adăpostite sub ziduri în ruină, cu meniul scris de un condei tocit pe o filă albă ruptă de la finele unei cărți de bucate și lipită cu iuțeală pe geamul unei uși de fer forge, curând se va fi ajuns la un adevărat teatru culinar, un caravanserai cu vodeviluri ținute cu „pompă” seară de seară, în sunete de scâncete încetișoare ale dibacilor Crai de Curtea-Veche.

Dacă amfitrioana este de os negustoresc dinspre Călărașul de pe malul Borcei, din Câmpia Dunării, tovarășul ei, Kir Nicola cel Nou, s-a tras spre Ostrovul Dâmboviței dinspre ținuturile încărcate de podgorii ale Vrancei, din cealaltă Jariște istorică, de acolo de unde focul a pârjolit viile și acareturile boierului Haină Roșie. Și astfel, din împreunarea sortită și luminată a atâtor stăruințe, s-a ridicat, fără pripă, într-o temeinică siguranță a hotarelor dinlăuntru ale sufletelor tânjind după zaiafeturile cu iz de rozmarin, izmă și pelin de altădată, seamănul hanului curat din cronici, unde se țineau petreceri cu bozun „la vedre” dintr-un buriu de stejar, cu flori de lăuruscă și ciupituri  de alăută în tandem cu țambalul ținut de gât lângă polița cu țoiuri pline de rachiu și horinci.

Aici, Cocoana „cea Bună”, Kera Calița, ce stăpânește cu îndărătnicie Casa și tainele ei, a impus regulile etichetei de Belle Epoque, cu pălării înfiretate și lornioane bine căutate prin debaras-ul caselor de licitație de aici și de aiurea, cu mănuși de horbotă ivorie potrivite umbreluțelor brodate cu mânere de baga și cu tabachere de argint embosat, drept legi ale unei conduite neabătute, în religia bunei cuviințe și a ospeției cu ighemonicon.

Cu o vorbă pe care Calița alias Aurora Nicolau, nu va înceta niciodată s-o repete ademenitor, „la răspântia veacurilor sufletului cel neștiutor, cu o Jariște, noi toți suntem datori”…

Calița ot Jariștea