O poveste din vremuri trecute

Boierul de țară Alecsandru Râpeanu nici prin cap nu-i trecea așa ceva atunci când fusese invitat la un ceai nevinovat de către viitorul său cumnat George Colțeanu. În fapt, atunci se va fi jucat însuși viitorul zburdalnicei sale surioare Zenobia. Cei cinci frați Râpeanu rămăseseră orfani de ambii părinți în adolescență, la sfârșitul anilor 1920 și custodia bunurilor familiei fusese încredințată unui unchi, mare proprietar de livezi de pruni pe Dealurile Buzăului și comerciant de spirtoase distilate, deopotrivă și lui Alecsandru, primul care ajunsese la majorat. Dimpreună, unchiul Neculai și tânărul său nepot, nărăvit și el de timpuriu în patima chefurilor și a jocurilor de noroc, dăduseră iama prin avere și făcuseră vraiște totul, încât surorile mai mici erau primejduite și puteau să se trezească peste noapte fără dotă.

Zenobia era cea mai mare dintre fetele Râpeanu și, isteață foc, trecută prin pension, vorbitoare de franceză și germană, înțelesese prea bine cum stă treaba aceasta înadins încurcată de tutore și de fratele mai mare. Fata, fire mai rebelă, inițiată deja în tainele echitației, înotului și trasului cu pușca, nu se gândea în ruptul capului să renunțe la bucățica ei de avere, circa 60 de pogoane de pământ, un loc de casă, un alt loc cu concesiune petrolieră, ceva pădure, câteva bijuterii vechi de familie și o mașină de cusut Singer, pe care măicuța ei i-o lăsase cu limbă de moarte.

Era hotărâtă să treacă pe numele ei tot ceea ce i se cuvenea, mai ales că fusese pețită de un tânăr învățător, frumușel și deștept, dar scăpătat și el. Despre George era vorba, și invitația la ceai adresată lui Alecsandru Râpeanu nu era deloc una nevinovată. George, învățătorul, știa că viitorul său cumnat este un cartofor și era pregătit să își joace cartea cu multă ambițiune, așa că, din vorbă în vorbă, după mai multe rânduri de ceai botezat cu Jamaică, l-a întrebat pe oaspetele său dacă, pentru a alunga plictiseala, să joace un pocher. „-Cum, numai noi doi? Dar n-are niciun farmec, dragă George!” „-Total de acord cu tine, Alecsandre! De altfel, ar trebui să pice doi amici de-ai mei din clipă în clipă!” Nici nu a terminat bine de rostit aceste vorbe și, în timp ce  George își îmbia musafirul cu încă o ceașcă de ceai în care amestecase romul cu dărnicie cei doi prieteni și-au făcut și ei apariția. Partida de pocher ce a urmat a fost una monumentală și bine udată cu ceaiuri și rom.

Spre ora trei dimineața, Alecsandru era curățat de-a binelea și datora o sumă considerabilă. Propusese să iscălească, în prezența celor doi martori, o chitanță de mână pentru acoperirea acestei datorii, când George i-a propus o altă soluție. „-Uite cum facem, prietene! Iscălești dumneata hârtia aceasta, îi punem în bună regulă parafa și apostilele de rigoare, după care nu îmi mai datorezi nimic, parole d’honneur…”. Hârtia cu pricina era chiar foaia de zestre a Zenobiei Râpeanu, întocmită anume după sfaturile acestei riguroase domnișoare, care nu avea deloc de gând să ajungă fată bătrână. Iar cei doi amici ai lui George veniseră pregătiți cu toate cele trebuincioase, dovedindu-se că unul dintre ei era notar, iar celălalt avocat. Strâns cu ușa și nicidecum doritor să se facă de râs în lume drept cartofor înveterat, Alecsandru a iscălit, oftând, documentul, pe care chiar a doua zi dimineață George a avut grijă să-l înregistreze la judecătorie. Nu înainte, însă, de a-i mai oferi proaspătului său aproape cumnat încă o porție zdravană de ceai cu Jamaică!

…Ceaiul acesta a făcut fericită o fată deosebită, care n-a vrut cu niciun chip să renunțe la drepturile ei. Iar obiceiul s-a păstrat în familie, peste generații, deloc întâmplător!

Calița ot Jariștea