Întamplari amuzante în grădinile restaurantelor

La Rașca se putea servi o masă copioasă cu șnițel vienez, cu prăjituri și înghețată, cu bere și vin de Drăgășani, dar și de Bordeaux și Vöslauer, iar la sfârșit te delectai cu o cafea caldă sau la ghiață (mazagran). Chelnării serveau în frac și în fiecare seară se anunța programul muzical pentru seara următoare. «Iluminatul grădinii se făcea cu sfeșnice de metal în care se înfigeau lumânări de spermanțet și care se înălțau treptat pe măsură ce ardeau, iar în loc de chibrituri sau fitil cu cremene – preciza Victor Bilciurescu în volumul București și bucureșteni de ieri și de azi – fiindcă pe vremea aceea nu se cunoșteau scăpărătorile moderne de astăzi, ca să aprinzi țigara, aveai la îndemână niște fâșii de hârtie, în pahare lungi, din care luai una, o vârai pe de-asupra globului de sticlă a felinarului până la flacără și-ți aprindeai țigara».
Dar la grădina Rașca s-au petrecut și multe întâmplări amuzante care au format deliciul presei și oamenilor de spirit al Capitalei. Merită să reproducem o farsă din 1882, povestită de memorialistul Constantin Bacalbașa în volumul Bucureștii de altădată.


Spre a asigura succesul noului ziar umoristic Scaiul, ziariștii-propietari i-au oferit conducerea periodicului unui avocat…cocoșat, numit Ion Athanasiade, figură foarte populară în epocă. Din păcate, un articol-zeflemea la adresa unui domn Ghica, a provocat un imens scandal de presă. Cum scrisoarea de protest a jignitului Ghica nu a produs rectificarea publică a presei, acesta s-a răzbunat de-o manieră…inedită. «Peste câteva zile – povestește C: Bacalbașa, martor la sinistra farsă – o trupă de teatru juca la Grădina Rașca, o piesă într-un beneficiu oarecare. Beneficiarul adusese un bilet de intrare lui Ion Athanasiade, cu rugămintea stăruitoare ca să vină negreșit la reprezentație. În seara reprezentației, fiind vremea frumoasă, Athanasiade se duce la Grădina Rașca din strada Academiei. Locul său era cap de bancă pe dreapta, în rândul întâi de scaune. Athanasiade se așează. Dar peste câteva minute, apare încă un cocoșat, care se așează pe același rând, ceva mai departe. Iar peste alte câteva minute, un alt cocoșat; și încă unul și încă unul, până ce întreg rândul de 10 scaune, fu ocupat cu..10 cocoșați! De la al treilea cocoșat, publicul din grădină a început să se înveselească, apoi senzația a crescut cu înmulțirea cocoșaților, iar când tot rândul fu ocupat, în grădină era un hohot de râs toți spectatorii se îndesau să vadă tabloul, căci adevăratul spectacol nu era acum sus pe scenă, ci jos în grădină. În februarie 1880, dânsul a părăsit direcțiunea acestui ziar care trecu unui alt cocoșat, numit Ion C. Isvoranu. Athanasiade se puse în fruntea ziarului umoristic Ciulinul, până în octombrie 1884».


Asemenea farse între oamenii de artă se petreceau deseori în grădinile de spectacol. Lumea care frecventa asemenea «reprezentații cu consumație », ședea la mese rezervate, lua un aperitiv, bea o halbă de bere sau o sticlă de vin de firmă franceză (Bordeaux) și privea la acțiunea dramatică de pe scenă. Când se întâlneau Ranetti, Ciucurette, Caragiale, Iancu Brezeanu, Puiu Iancovescu în grădina Rașca sau la Union lucrurile se schimbau radical, fiindcă vinul zglobiu de Mizil producea efecte miraculoase. Vintilă Rusu-Șirianu povestea o scenă de la Rașca: «Brezeanu, cred că de ar fi băut la șapte nunți din Cana Galileei, când apărea Caragiale s-ar fi ridicat tot smirnă. Așa a făcut și acum. S-a sculat și l-a salutat (cu evlavie).


-Ce faci Brezene? Spuse Caragiale.
Brezeanu își întoarse șmecherește o jumătate de ochi pe dos:
-Lucrez, coane Iancule…e o «galbenă» de Mizil…de la Mareș sosită azi. Ce să zic! Te-nfioară!
Caragiale, către cei ce-l însoțeau:
-Haide să ne înfiorăm și noi nițel, amicilor!…
Pe când corzile lăutarilor dădeau semne de somnolență și convorbirea între mesenii din jurul lui Caragiale se cam încurca, Brezeanu rămase într-un fel de prostație, contempla cu mare tristețe o găleată de lângă el, în care fusese ghiață, acum devenise apă…
Caragiale către el, îl scutură din umeri:
-Ce-i cu tine, Brezene, ai devenit Hamlet! Cugeți adânc?
Și iată, se aude pe un ton neobișnuit la el, scăzut, muzical elegiac:
-Cuget, coane Iancule, cuget și mă înnourez…Uite, dom’le apă, apă?
-Ei și?
-Păi, mi-am adus aminte. Subit. Că 75% din corpul omenesc e apă! Ptiu! M-apucă stenahoria. Cum, dom’le, eu sunt trei sferturi apă?
La care Caragiale zice încet, cu consolatoare blândețe:
-Tu, nu, Brezene. Tu ești 75%…vin!»”

 Viorel Cosma