Focul cel Mare

IMG_8718Multe şi nenumărate au fost pârjolurile ce au înnoit mereu cetatea Dâmboviţei, cel mai mare, rămas în cronică drept „focul cel mare” a fost unul singur, cel aprins în ziua de Paşti din anul 1847 şi a ţinut până dincolo de Rusalii şi a pârjolit o mare bucată din târg. A început din streaşina casei cluceresei Drugănescu, unde iubitul său fiu şi-a descărcat puşcociul, undeva lângă biserica de jurămînt şi s-a întins pe toată Uliţa Franţuzească, Uliţa Nemţească, a trecut peste Lipscani, peste hanul de la Sf.Gheorghe Nou, peste Uliţa Bărăţiei, peste Uliţa Sfinţilor până la biserica Sf.Ştefan. Focul a ţinut aproape o lună de zile. Numai în văpseaua de roşu au ars 7 biserici, 10 hanuri, 1067 de prăvălii şi 130 de case, văpseaua de negru a fost atinsă mai puţin (adică domeniul primarului Piedone), 5 biserici, 75 de hanuri şi 390 de prăvălii. Au ars întru totul 2000 de lăcaşuri şi s-au prăpădit 15 suflete.

După foc, au venitără ajutoare din toate părţile, Ţarul Rusiei, Înălţimea Sa Sultanul Turciei, generalul conte Kisseleff şi alţi barosani au donat sume însemnate.

Însuşi domnitorul ţării, Măria Sa Gheorghe Bibescu a donat aproape jumătate din lista sa civilă. Mitropolia a ţinut sinod şi s-a hotărât vărsământ în vistieria ţării de la toate mânăstirile de pe coclauri în totul 1.200.000 lei, sumă uriaşă pentru acele vremuri când un bou costa 5 lei. Întru totul, sumele subscrise oficial au fost 3.300.000 lei, iar cele subscrise benevol s-au aridicatără la 3.500.000 lei.

Atunci ţara, poporenii, domnitorul şi clerul au fost împreună într-un suflet şi un gând, au trecutără împreună peste necaz.

Acum, la focul din urmă, ne-am întors la vremurile bune de altădată, dar fiindu-ne trupul mai nevolnic şi cugetul mai deslânat, stăm, plângem şi ne îngropăm copiii cu flori. Biserica nici măcar îngropăciunile nu le mai face fără parale, ce donaţii şi întrajutorare? – doar câţiva venetici în trecere prin ţară au mai aprins câte o lumânare, din cele cu glanţ, papistăşeşti.

Kera Calița și Horia Pană