Eminescu și Creangă

Marii oameni de spirit ai României au știut totdeauna să-și trăiască viața cu scorneală îndrituită în targă, fără a-și uita niciodată micile – în fapt, marile! – plăceri culinare și bahice. Nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi și ceilalți corifei ai Junimii nu au făcut vreo abatere. Și nici, mai ales, hâtrul lor oaspete provenind din „țărănie”, răspopitul Ion Creangă, deloc întâmplător alintat „Popa Smântână”, cel care, roșu în obraji precum coloarea licorii din bărdace și „pahară”, le înveselea agapele cu ale sale scorneli fără de perdea, precum Povestea Poveștilor sau Povestea lui Ionică cel Prost.

Firi luminate și vesele, atinse în egală măsură de aripa geniului și de adierea boemei, junimiștii își continuau de fiecare dată reuniunile literare cu nesfârșite agape acasă la Maiorescu ori la Vasile Pogor. După aceea, se mutau la Bolta Rece, unde  mâncau preparate tradiționale, sărmăluțe „ochioase” și plăcinte „poale’n brâu” și nu se sfiau să dea cep feluritelor butoiașe bine meșteșugite cu burțile pline de vin sau țuică, fiindcă – spuneau ei, și spusa a rămas până astăzi, ca vorbă de duh și comandament de viață – „mâncarea-i fudulie, iar băutura-i temelie”!

Când aveau chef să-și arate „obrazele subțiri” înapoi în lumea bună și scorțoasă, se adunau la Hotelul Binder, unde se găseau cele mai fine băuturi din „dulcele târg al Ieșilor”, iar „alivancele” cu belșug de brânză frământată „țărănește” cu gălbenușuri și smântână erau înlocuite cu sofisticata prăjitură cu ciocolată și nuci „guguluf” (adecă Kugluf la mama ei prusiană) sau alte plăcinte și ștrudele din patiseria germană, vieneză sau pariziană.

Societatea literară şi culturală „Junimea” a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, pe data de 26 martie, dacă ar fi să ne luăm după scrisoarea lui Titu Maiorescu către sora sa aflată la Bucureşti. „Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iaşi”. Ca membrii fondatori au fost: Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Theodor Rosetti. Cu alte cuvinte, „creme de la crème” a culturii ieşene şi nu numai. Oamenii de cultură mai înainte pomeniţi se întâlneau deja de aproape doi ani, într-un soi de cenaclu, unde fie adânceau neostoit teme filosofice, fie citeau manuscrise, ori discutau subiecte de cultură. Întemeietorii „Junimii” erau şi oameni de lume, o spun ei înşişi în lucrările autobiografice, dar şi istorici literari, ca Gheorghe Panu, G. Călinescu ori Eugen Lovinescu.

Junimiștii apreciau vorbele de spirit (chiar și pe cele „porcoase” ale fostului seminarist humuleștean caterisit fiindcă trăsese cu pușca în ciorile de la mânăstirea Golia), paharele cu vin şi nopţile petrecărețe cu dezbateri lângă zarfuri, pocale și cărți. De altfel, non-comformismul junimiştilor reiese şi dintr-o povestioară a lui Iacob Negruzzi, prezentată în ale sale Amintiri din Junimea. Iată cum au ajuns cei cinci întemeitori ai societăţii literare să o denumească Junimea. „În una din acele după-amieze de care am vorbit mai sus, s-a hotărît înfiinţarea în regulă a unei Societăţi literare, care de fapt şi exista. Mai multe dumineci de-a rîndul am discutat numele ce trebuia să-i dăm. Tot felul de propuneri, şi serioase şi glumețe se făcură şi se respinseră de-a rîndul. Un moment, numele care dobîndi aprobarea celor mai mulţi fu Ulpia, sau poate chiar Ulpia Traiană. Însă în duminica următoare toţi cinci venirăm cu gîndul ascuns de a propune adoptarea altei numiri, căci după reflecţiile făcute acasă, numele Ulpia ni se păru din cale-afară de pretenţios. Ce aveam noi a face cu Împăratul Traian?…… După multă discuţie, Theodor Rosetti ne zise, de pe patul unde era culcat:  <<-Măi băieţi, vreţi să va dau eu un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru?>> <<-Vorbeşte!” <<-Hai s-o botezăm Junimea>>, zise Theodor Rosetti. <<-Foarte bine găsit!>> strigarăm cu toţii. Atunci Pogor, ridicîndu-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cânte ca un preot pe nas, şi întrebă de trei ori: <<-S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?>> De trei ori răspunserăm cu toţii râzând: <<-S-a lepădat!>> <<-În numele Domnului, boteze-se dar Junimea!>> exclamă Pogor, şi Junimea a rămas pînă în ziua de azi”.
Contemporanii şi propriile mărturii arată că acești întemeietori ai culturii române moderne, după ce terminau disertațiile literare, în zile de sărbătoare sau la faimoasele banchete anuale, obișnuiau  să petreacă ca nimeni alţii, nestingheriți de sobrele convenții sociale ale epocii. Băutura curgea șuvoi, la fel şi glumele mai fără rușine, iar lăutarii şi frumoasele ţigănci nu lipseau de la mesele lipite ale petrecăreţilor, din mijlocul cărora sărbătoreau, Pogor, Negruzzi, Eminescu, Creangă sau Caragiale.

În cel mai scurt timp, societatea literară a strâns în jurul ei tot ce era valoros în Iaşiul secolului al XIX-lea. Din Junimea fac acum parte, pe lângă întemeietori, nume mari ale culturii române, moldoveni, munteni sau ardeleni: Mihai Eminescu, Ion Creangă și Vasile Alecsandri, dar și Ion Luca Caragiale (care a citit aci a sa Noapte furtunoasă, interpretând el însuși, pe diferite voci, toate rolurile, de s-au tăvălit de râs auditorii) sau Ioan Slavici  (așișderea, manuscrisul Popa Tanda, tot aci făcut public pentru întâia dată).

În zile de sărbătoare sau după discuţii mai aprinse, junimiştii aveau obiceiul să țină „țărămonie” în crâşmele Iaşiului. În fruntea petrecăreţilor s-ar fi aflat Eminescu, Creangă şi Negruzzi. Locaţia preferată era, cum am mai spus, Hotelul Binder, de pe strada Vasile Conta de acum (filosoful fiind el însuși participant la ședințele societății). Acesta era „stabilimentul de gen cel mai luxos din Iași, la acea vreme. Aici trăgeau mai toți străinii și reprezenta unul din capetele traseului de promenadă al localnicilor”.  Aici, spunea şi Iacob Negruzzi, le plăcea cel mai mult junimiştilor, fiindcă vinul era bun şi muzica plăcută.

Beţiile junimiştilor la Binder sau prin alte locante erau din cele „zdravene”, iar petrecerile care se încingeau când apăreau lăutari sunt descrise şi de Nicu Gane în amintirile sale. Acesta – viitor ministru, primar al Ieșilor, academician și venerabil maestru al Lojii Steaua Dunării – nu ezită să descrie un chiolhan de acest fel, cu mult vin şi lăutari. „Halal! zău de sfintele tinereţe!… Nimene dintre noi n-avea fruntea încreţită de necazuri, nimene nu ducea pe vremea aceea sacul cu grijile în spinare. Toţi trăiau într-o lume trandafirie, în care soarele nu asfinţea. Alecu Șendre, amfitrionul care şedea în capul mesei, ne stimula cheful, închina la sănătăţi, istorisea anecdote de haz, privighea ca nimene să nu rămâie în urmă cu paharul, într-un cuvânt da mereu cep entuziasmului şi butoaielor cu vin. Când iată că de după nişte tufari apăru tocmai în momentul psihologic un taraf de lăutari care ne-a adulmecat cum adulmecă prepelicarul vânatul şi începu să ne cânte de inimă albastră.

(…..)  O! Atunci a fost momentul culminant al entuziasmului. Un ura frenetic şi nesfârşit a întâmpinat pe noii lăutari care cântau frumos de tot, mai frumos decât adevăraţii lăutari, mai frumos decît ar fi cântat ei însuşi altă dată, pentru că atunci erau încălziţi de ospăţul câmpenesc şi mai ştiu eu de ce alte focuri nemărturisite? Apoi dânşii schimbară cântecul de jale într-un cântec de brâu de acelea care îţi dau furnici la picioare şi îţi răstoarnă căciula pe ceafă, şi atunci am încins şi noi părechi, părechi, un joc năstruşnic, pe iarba verde, un joc cum nu s-a mai văzut în via lui Șendre, de clocotea văzduhul de chiote, de răsuna pământul sub bătaia călcâilor, de ne venea nouă înşine sufletul la gură”, povestea Nicu Gane despre bairamul din curtea boierului ieşean.

Alt loc frecventat de junimişti era Bolta Rece, preferata lui Eminescu şi Creangă, o crâşmă adâncă, rece şi cu mult vin roze. Cele mai cuminţi serate aveau loc acasă la Titu Maiorescu, acolo unde se servea, englezește, tradiţionalul ceai.   Momentul cel mai aşteptat de junimişti ca să petreacă era banchetul anual de aniversare al Societății.

Iacob Negruzzi descrie banchetul din 1867, care a avut loc, culmea, chiar în casa sobrului Maiorescu. „Atunci s-a băut zdravăn. Știu că noaptea târziu mai rămăsesem vreo opt sau nouă si am aflat a doua zi că, după ce am plecat eu, s-a format un septuor, compus din Alecsandri, Carp, Leon Negruzzi, N. Burghele, Bernhard, Alexandru Ghica și Maiorescu, care au dus-o departe. Acesta din urmă, ca și Pogor, nu bea deloc și totusi petrecea minunat în mijlocul amatorilor de vin. Al. Ghica, după ce desenă caricatura celor din urmă prezenți la banchet, adormi şi fu transportat pe braţe până la o trăsură; Carp, amețit de tot, se culcă pe vreun ceas, şi, deşteptându-se, reîncepu a bea, deveni sentimental şi se puse să îmbrățișeze pe toți ceilalți, făcându-le declarații de eternă amiciție; Leon Negruzzi se făcu bătăios și căută ceartă prietenilor, învinovățindu-i că i-au șterpelit pălăria, care nu se mai afla nicăieri. El se credea într-un restaurant și, adresându-se servitorilor, le cerea într-una socoteala finală şi-un cognac. Burghele şi Bernhard, turnau pe gât pahar peste pahar în linişte, bucurându-se de veselia celorlalţi, iar Alecsandri retrăgându-se între 5 şi 6 din ziuă şi văzând cercul aşa de redus, îşi exprimă mirarea cum tinerii din ziua de azi se culcă aşa de devreme şi gustă aşa de puţină băutură”, scria Negruzzi.

După 1867-1868 și plecarea mai pudibondului Maiorescu la București, sufletul eglediselilor au rămas Eminescu, Creangă şi Caragiale, un trio boem, care petrecea în localul tradițional, vechi din secolul XVIII, Bolta Rece. Aci, Creangă era povestitorul junimiştilor încinşi de aghesmuială şi însuflețire nobilă. Erau cerute poveşti fără perdea spuse de humuleştean în graiul său moldovenesc. „Creangă îi întreba atunci. <<-De care să fie? Pe uliţa mare sau pe uliţa mică?>> Pe uliţa mare însemna cu limbaj fără perdea, licenţios, iar pe uliţa mică, poveşti serioase, cuminţi”, spun istoricii literari. Mai multe izvoare susţin că Ion Creangă şi Mihai Eminescu s-ar fi întâlnit pentru prima dată la Bolta Rece. Multele nopţi pe care cei doi le-au petrecut împreună în hrubele Boltei Reci sunt dovedite fără putinţă de tăgadă de epistolele pe care Creangă şi Eminescu şi le trimiteau. Într-o scrisoare, Eminescu îi scria Veronicăi Micle despre marele povestitor: „La Junimea n-am avut cu nimeni nici un raport sufletesc. L-am avut, dar târziu, când a venit, adus de mine, Creangă, pe care-l întâlnisem la Bolta Rece într-o seară. La rândul său, Creangă i-a trimis o scrisoare lui Mihai Eminescu, relatând despre „un bairam” pe care l-a avut cu alţi membri ai Junimii, „cu mâncărică şi băuturică bună”, tot la Bolta Rece.

„Bădie Mihai, Slavă Domnului c-am primit veşti de la tine. Eu te credeam mort şi mă luam de dor cu amintirile. Când eraţi în jurul meu, tu, Augura cel blestemat, Conta şi alţii, cari acum vă fuduliți prin capitală alături cu ciocoii, mânca-i-ar câinii, că sunt fiii lui Skaraoţki şi pe voi norocul şi binele. De ce laşi pe Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar… beşteleu, feşteleu, că nu pot striga văleu, şi cuvântul s-a dus, că fumul în sus şi de venit n-ai mai venit… aferim… Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncărică şi băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc cu vin grecesc de la Amira. Apoi, ne-am dus cu sania afară din oraş, şi acolo pune-te din nou masă. A doua zi, la fel, de-abia a treia zi ne-am zburătăcit ca vrăbiile fiecare pe la vatra lui. Acum stau lângă horn cu pisicile mele şi mai pun rânduială în cele însemnări. Tu te cerţi cu politicianii prin «Timpul»; ce-ai păţit de te-ai făcut aşa războinic? Sănătate şi voie bună. Ionică.”

Iacob Negruzzi, unul dintre fondatorii Junimii, numea și el adunările de la Bolta Rece adevărate „petreceri beţive şi de mâncări mari”. „Nu pot uita vinul generos al Cotnarului de la Bolta Rece, servit în cofăele și băut în stacane de lut, însoțite de atâta humor și voie bună, de atâta lepădare de sine, încât prinț să fi fost și uitai unde ești, ce ești, cuprins de o fericire care nu se poate define”, nota și Petrache Carp.

În perioada Junimii, localul, în a cărui pivniță fuseseră zidite în piatră, hrube cu firide, de unde lumina opaiţelor se răsfrângea asupra vaselor de stejar care adăposteau licoarea de Cotnari, de Bucium, de Uricani şi din alte podgorii, era cunoscut și sub numele de „Universitatea vinurilor”.

La rateșul lui Binder s-a dat în spectacol şi Conu Iancu Caragiale: „A fost a 15-a aniversare a Junimii. Am plecat cu Eminescu, Slavici şi Caragiale la Iaşi. Slavici a citit «Gura satului», iar Caragiale – via lui comedie «O noapte furtunoasă». A urmat banchet”, scria Titu Maiorescu în 1878. Caragiale citise piesa la Negruzzi acasă, dar ceea ce a urmat la Hanul lui Binder este greu de închipuit. Caragiale, după câteva pahare de vin roşu moldovenesc, s-a apucat să pună în scenă O noapte furtunoasă și a jucat pe rând toate rolurile. Se spune că toţi cei prezenţi s-au prăbușit pe jos de râs iar chelnerii aproape scăpau oalele cu supă, fără să se poată abţine din hohotit. De obicei erau servite supe, cotlete, fructe uscate, să meargă la vinurile alese ale lui Binder. În mai 1876,  Eminescu devine corector şi redactor la Curierul de Iaşi (pe care îl numeşte „foaia vitelor de pripas”). La Binder, el intra aproape zilnic pentru a citi ziarele vieneze şi franceze aduse cu poştalionul în cafeneaua localului, deoarece una dintre misiunile sale jurnalistice era să redacteze rubrica externă a ziarului.

Așa s-a ivit motivația profesională a poetului pentru a vizita zilnic stabilimentul. …Însă nimic nu se putea compara cu serile de taină în care bădia Mihai și Ion Creangă închinau la nesfârșit, stacană după stacană, în bojdeuca din Ţicău, acolo unde dumneaei Tincuța Vartic, ibovnica povestitorului, îi îmbia cu tăvi aburinde de plăcinte moldovenești de poveste. Se poate spune că multe dintre paginile nepieritoare ale literaturii române nu ar fi existat fără mijlocirea neasemuitelor „poale’n brâu”!

Că vor fi fost poalele Tincuței sau doar plăcintele aromitoare cu brânză de oi grasă, din aluat întins cu melesteul pe toată lungimea mesei, cum povestește și Păstorel, ei bine, aceasta-i o cu totul altă poveste! Să închinăm și noi o stacană pentru marii noștri scriitori!

Calița ot Jariștea