Comorile Kerei Calița – cei trei nepoți care mă mențin tânără și frumoasă

Eu, Calița de la Jariștea Locantă am crescut alături de doi frați – Iulian și Nelu-, într-o familie frumoasă și încurcată din Bărăganul idilic al lui Odobescu, pe când nici nu se putea ca un cămin să nu fie împodobit de numeroase odrasle. Dar vremurile s-au schimbat și, în generația următoare, unicul meu fiu, Sorin-Aurelian, s-a însoțit cu o fată frumoasă din Ardeal, Oana din Târnăveni, așișderea lipsită de frați sau surori. Poate, de aceea,  fiul și nora își vor fi dorit, cu credință nestrămutată, o familie numeroasă, binecuvântată de mai mulți copilandri, întocmai ca în vremurile de demult, pe când, dintr-o astfel de însoțire, puteau să se ivească cinci, șase sau chiar nouă-zece copii.

Le-a fost dat lui Sorin și Oanei să le fie luminată casa de trei băieți – David, Filip și Luca! Dimpreună cu părinții, ne bucurăm de aceste comori și bunicii – Laura și Dan din Snagovul plăticii aceluiași Odobescu, dar și Rodica, strămutată în Vechii București Regățeni din Ardealul natal.

 

„O oră cu nepoții mei poate însemna cât o lună la Locantă”, mărturisesc eu Calița, cui are urechi să asculte și să-mi înțeleagă ofurile, căci, mi-aș fi dorit ca în fieștece zi lăsată de Atoateziditorul să încapă măcar de două ori mai multe ceasuri, încât negoțul de poveste ce-l fac și cercetarea bucoavnelor pe care o întreprind cu stăruință să mă lase să petrec mult mai multă vreme cu cei trei nepoți.

Mereu sortită să îndur tirania timpului ce nu are niciodată răbdare cu cerințele sufletești, eu, Calița tot reușesc să mă rup de scena și cuhnia Jariștei pentru a mă dărui nepoților pe care-i iubesc ca pe lumina ochilor și de care sunt adorată cu asupra de candoare. Mă poți întâlni de mână cu ei în Cișmigiul secular, cea mai veche grădină publică a Bucureștilor, preumblându-mă pe la Izvorul lui Eminescu, descifrând împreună tainele vreunei cornișe artistic meșteșugite a Palatului Kretzulescu ori căutând urmele mânăstirii ctitorite la 1756 de logofătul Văcărescu.

Apoi, le arăt pe unde va fi fost cișmeaua lui Alexandru Ipsilanti de la care vine numele parcului englezesc din inima dunăreană a Balcanilor, iar David, Filip și Luca mă ascultă fermecați. Sau îi fac să înțeleagă menirea pe acest pământ a celei pe care Veronica Micle o numea cu afecțiune Maica Smara, „educatoarea poporului”, și de la care puțină lume mai știe că ne-au rămas moștenire peste timp versurile „Vine vine primăvara / Se așterne-n toată țara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”. Ori le deslușesc taina Izvorului Sissi Stefanidi, cioplit din piatră de Bașchioi de către cei care au donat cândva municipalității o parte din terenul pe care se întinde acum parcul.

„Bunica Lala, nici nu știi cât de mult ne plac poveștile din cărțile tale!”, strigă adesea nepotul cel mare, David – de ani 12, cel mereu îndrăgostit de teatru, arte, literatură, aprobat de bunicul Dan, cel care, adesea îi ia de la școală. În Cișmigiu, ca și la Snagov, Filip, mijlociul, în vârstă de 9 ani, află cu încântare de la mama tatălui său că pasiunea lui pentrubiologie – flori, arbori și gâze – o avea cândva și Prințul Moștenitor Ferdinand, viitorul Suveran al Reîntregirii. Cât despre năzdrăvanul Luca, acestuia, la numai 7 ani, nu-i ajung toate grădinile și parcurile pentru a se juca mai tot timpul.

De altfel, dintr-o familie de sportivi, cu participările la maratoane și urcușurile pe Mont Blanc sau pe piscurile Caucazului ale tatălui, Sorin Nicolau, dar și cu plimbările în cinci, făcute cu bicicletele între București și Snagov,

cu mama Oana deschizând coloana de cicloturiști, nu puteau să iasă decât niște copii vioi, dedicați Naturii și căutând să-i afle tainele, ultima veritabilă expediție de familie fiind făcută cu catamaranul prin insulele grecești.

Iar, dacă iarna se profilează atât de departe, se cuvine, totuși, să arătăm că nici pârtiile din Tirol nu mai au taine pentru cei trei muschetari ai bunicii Calița.

Dar, cutreierând Europa cu părinții lor devotați, cei trei copii știu că întotdeauna se vor regăsi acasă în locul însuflețit de mine, drept pentru care dau mereu buzna în bucătăria Jariștei pentru a încerca bucate vechi și noi.

Sunt copii sănătoși și pofticioși, cărora le îndeplinesc orișice dorință, începând, firește, cu cele descrise în tractatele mele culinare. Dacă, la momentul caligrafierii acelei monumentale Bucătăria Balkaniei, lui David îi făcea cu ochiul plăcinta normandă din creier de vițel,

acum el se dedă cu pasiune explorării bucătăriei mediteraneene, preferând supele de pescărie sau grătarul de fructe de mare, fără a pregeta, însă, a gusta și câte o tavă cu plăcintă de mere, dichisită chiar de mânușița mea.

Pe Filip îl delecta gușa de gâscă umplută cu ficăței și bureți de pădure, însă acum nu zice niciodată nu unei pizza napoletane sau unei salate de fructe.

Iar lui Luca, micul palicar care prefera cândva rotocoalele de ied la proțap, acum nu mai poți să-i scoți din minte chifteluțele celeilalte devotate bunici, Rodica, dar nici spaghetele cu răzătură de parmigiano reggiano sau acele penne rigate din grano duro, pregătite de mine cu ciuperci și pancetta…

Poate că, într-o bună zi, unul dintre cei trei nepoți din povestea vieții mele va duce mai departe renumele și fala Jariștei. Dar mai e mult până departe și se cuvine ca acum, în prezent, să nu ne încumetăm în astfel de predicții și să lăsăm copiii să joace în voie, cu bunicile lor veghindu-le bucuria duios! Ferice de cei care au parte de asemenea urmași și le pot înrâuri, cu erudită discreție, drumul în viață!

La Mulți Ani Copiilor – David, Filip și Luca! Laudă, deopotrivă, părinților și bunicilor, care știu cum să se bucure, clipă de clipă, de aceste minuni!

Calița ot Jariștea