Taina magică și petrecerea încărcată de lumină a botezului

 „Te lepezi de Satana?”… O para de argint legată cu o fundă roșie și un bănuț de aramă înșirat pe o ațică albastră, o bucată de pâine și câteva cristale de sare ascunse de nașă între hainele de botez ale copilului pentru ca acesta să nu cunoască niciodată foamea în viață, plânsul sănătos al bebelușului alungând toate spiritele rele, cristelnița de aramă sau de argint masiv cu cizelări fine, gătită cu horbotă și împodobită cu trandafiri (dacă se poate, din cei de dulceață – Rosa damascena, pentru ca micul creștin să se poată bucura de tot ce e dulce în lume) –

 

ceremonia intrării în lumea lui Cristos a fost dintotdeauna un eveniment luminos și, pentru preaplinul ei de simțire, mereu urmată de o masă boierească,  cu talerele încărcate de bucate nemaivăzute.

Săvârșită la patruzeci de zile de la nașterea copilașului, această mare taină a religiei creștine va fi însemnat din vechime curăţirea sufletului, înlăturarea păcatului strămoşesc cu care ne naştem toţi şi unirea cu trupul tainic al lui Cristos. Nașii vor aduce la biserică ulei și vin,  folosite la mirungere și împărtășanie.

Este bine ca nasii să-i dăruiască bebelușului și o iconiță, ce va fi sfințită de către preot, bunăoară icoana brodată cu Maica Domnului și Pruncul. În fața neamurilor și cimotiilor adunate în sfânta biserică, se rosteşte Crezul, apoi se aprind cele trei lumânări (ce trimit la comuniunea cu Sfânta Treime) dinaintea vasului de botez, apa este sfinţită, iar copilul este uns cu untdelemn (simbol al milei Domnului).

Asemeni tradiţiei înconjurării bisericii în Noaptea Învierii, şi cristelniţa se înconjoară de trei ori, cercul astfel împlinit semnificând desăvârșirea credinţei în Dumnezeu. Scufundarea copilului, tot de trei ori, în apa sfințită înseamnă purificarea sufletului, iertarea păcatelor şi făgăduinţa credinţei adevărate. Cu alte cuvinte, scufundarea omului păcătos şi înălţarea omului nou, fără de prihană, după ce-a fost spălat de apă sfinţită. Din această clipă magică, noul creștin este îmbrăcat cu haine curate, albe, simbol al purităţii. Întorcându-se spre Asfinţit – locul în care începe întunericul – naşii suflă şi se leapădă de trei ori de stăpânirea Necuratului. Apoi, întorcându-se către Răsărit – locul de unde se ivește Lumina – naşii făgăduiesc unirea copilului cu Hristos şi credinţa acestuia în El. Adus de naşă de la biserică, copilul este pus în pragul casei, iar călăuzitoarea spirituală a micuțului îi spune mamei: „Păgân mi l-ai dat, creştin ţi l-am adus.”

După un vechi obicei, dacă copilul era băiat, naşa îl punea să atingă o secure, o sapă şi un clopot, pentru că în viaţa pe care o începe să fie un bun bărdaş, un bun lucrător al pământului şi un bun cântăreţ, aducând slavă vieții și credinței. Dacă era fetiţă, trebuia să atingă un ac şi o floare pentru a fi o bună gospodină şi o femeie frumoasă, înzestrată cu toate harurile cuvenite. Soarta noului născut fusese, însă, deja înrâurită de cele trei ursitoare. Nimeni nu le poate vedea pe acestea pentru că ele îl colindaseră pe copil la ceasuri târzii dintr-o noapte din întâia lui săptămână de viață, asemenea celor Trei Crai de la Răsărit – Gaspar, Melchior și Balthazar – care au adus Pruncului Iisus aur, smirnă și tămâie. În a treia noapte de după naștere, nașa cheamă ursitoarele și întinde o masă cu prăjituri, bomboane, vin, apă, flori și tot ceea ce crede că le-ar putea plăcea acestora. Ursitoarele apar noaptea, la poarta casei în care dorm mama și copilul, pentru a prezice destinul acestuia. În următoarea dimineață, nașa întreabă mama despre visul său și o întreabă dacă au venit ursitoarele și ceea ce au prezis ele. Firul vieții le este dat ursitoarelor de către bunul Dumnezeu, iar acestea trebuie să îl întindă pe Pământ, orânduind pe el toate întâmplările pe care le va avea omul de-a lungul viețuirii sale și de la care acesta nu se va putea abate cu nici un chip.

După întâlnirea cu ursitoarele în a treia sa noapte și după săvârșirea sfintei taine a botezului, în cea de-a șaptea sa săptămână de viață, pruncul creștinat și pornit pe făgașul sorții este sărbătorit acasă de către părinți, nași și rude, preotul fiind așezat și el în capul mesei. Ospățul va începe numai după ce slujitorul Domnului va rosti, îngânat de întreaga asistență, Tatăl Nostru și va binecuvânta bucatele primei mari petreceri a pruncului curățat de păcatele strămoșești.

În vremurile cele noi, bucurie de a conduce în lume noul creștin se cuvine împărțită nu doar alaiului de rude ci și cât mai multor prieteni, ceea ce face ca masa din casa părinților să nu fie îndeajuns, așa că oamenii cu stare aleg pentru masa festivă de după botez locantele din apropierea sfintelor biserici. Astfel, și Jariștea Locantă, anume parcă așezată de Dumnezeu între Mânăstirea Antim și Mitropolie, primește cu bucurie preotul ce a împlinit sfânta taină și pruncul, părinții săi naturali și pe cei spirituali, dimpreună cu toți mosafirii acestora, pentru un bairam ca în vremurile cele bune.

Ceremonia botezului, așa cum este ea comandată de Kera Calița, poate lua felurite înfățișări, fieștecare începând cu mezelicuri rafinate și având câte trei feluri copioase, stropite cu licori alese:

Botez de Rubin

Mezelic: ruladă de cocoş cu busuioc, rulou de şvaiţer cu boabe de struguri aromate, drob de berbecuţ cu basilicum, aspic de curcan cu morcov şi pătrunjel, pate de brânză de capră cu chimion, papillotes de şalău de Dunăre, icre de crap din Jurilovca, babic şi ghiudem, măsline de Kalamata şi felurite vegetale

Felul II: file de păstrăv dichisit cu sos Espagnole şi cartofi nature în unt

Felul III: antricot de viţel la cuptor cu sos de vin şi orez sălbatic, însoțit de salată verde cu morcov, pulpă de raţă cu varză albă călită cu cimbru şi busuioc

Botez de Sultanit

Mezelic: tartă cu fructe de mare, ruladă de viţel cu sparanghel, balotină de fazan cu cătină şi merişoare, pate de iepure cu fructe confiate, doboş de caşcaval cu şuncă de Praga, în formă de butoiaş, pulpe de raţă afumată, pate de brânză din Ithaca, rulou de legume în aspic, măsline şi roşii cherry

Felul II: file de şalău meunière cu buchet de legume

Felul III: muşchiuleţ de mangaliţă la cuptor pe canapea de cartofi franţuzeşti, fazan la cuptor cu sos vânătoresc şi piurea de mere, salată verde cu mărar şi castraveţi verzi

Botez de Alexandrit

Mezelic: terină de căprioară cu caise confiate, galantină de iepure cu slănină afumată şi cireşe gelificate, ghiudem şi babic pregătite în cuhniile Jariştei, ruladă de brânză din Chefalonia, ruladă de viţel umplut cu smochine, pastetă de cegă din Marea Neagră, somon afumat pe pat de pepene galben, pate de brânză de capră cu anason s măsline şi roşii cherry

Felul II: s somon în crustă de nucă cu sos de lămâie şi broccoli sote

Felul III: muşchi de vită cu ciuperci, ruladă de curcan umplută cu legume pe piurea de mazăre verde, salată de andive cu lămâie

 

Botez de Turmalină

Mezelic: galantină de fazan cu cireşe confiate, pate de gâscă îngrășată pe jeleu din affine, piept de raţă afumat, tartar de somon danez, mousse de urdă cu mentă, aspic de sitari cu bobițe de porumb dulce, buşeuri cu brânză papricată iute, canapea cu rulou de păstrăv afumat, măsline şi vegetale

Felul II: ruladă din filet de grand poisson cu sos Hollandaise

Felul III: cocoşel de munte, jumătate, în sos de vin alb, medalion de mistret cu sote de bureți, salată de andive

Iar ca orişice Locantă vestită, Jariştea are o cramă plină ochi cu sticloanţe aduse de la Odobeşti, Valea Călugărească şi din alte podgorii prea bine ştiute, precum şi o considerabilă colecţie de sticle de şampanie şi alte licori duioase, adevărate elixire ale tinereţii veşnice!

Nu lipseşte nici ţuiculiţa strămoşească din prune bine coapte la Văleni, pe care un „hospodar” a învechit‑o timp de zece ani şi mai bine în butoiaşe din lemn de dud, această adevărată „eau‑de‑vie”, căpătând o neasemuită nuanţă de chihlimbar galben‑arămiu şi arome rare, de marochin, mosc şi tabac! Pentru a‑şi cinsti oaspeţii aşa cum se cuvine, Kera Caliţa a instruit o mică oştire de paharnici îndemânatici şi distinşi somelieri pentru a turna din şipuri şi clondire cu destoinicie, pentru a nu risipi nici măcar o picătură din preţioasele băuturi puse la păstrare în pivniţa casei Dumneaei!

…Să înceapă petrecerea în cinstea pruncului creștinat!

Fotografia și opera lui Emil Otto Hoppé

George Bernard Shaw cu Emil Otto Hoppé,  Londra, 1930

 Ieri, 22 mai 2019, am fost invitată de excelența-sa profesor-doctor Adrian-Silvan Ionescu la Jockey Club, pentru cunoașterea frumoasei opere a fotografului Otto Hoppé.

Artistul fotograf Otto Hoppé (1878-1972) a fost cel mai insemnat fotograf din prima jumătate a secolului XX, și totuși a căzut în uitare la sfârșitul secolului.

Născut în Germania,  s-a mutat la Londra în 1902 unde a devenit membru al Societății Fotografice Regale, Axis – Mundi al artei fotografice.
Aici, în calitate de amator, și-a expus în mod regulat lucrările, culminând cu o expoziție unică, foarte apreciată și sărbătorită în 1907, când era asociat cu The Linked Ring Brotherhood.

Incurajat de succesul lui de amator, Hoppé a deschis un studio și a început să facă portrete celor cu figuri exotice, cărora le-a prins soarta.

Regele Ferdinand al României, 1923

Nu după mult timp a câștigat reputația în lumea bună englezească, și iată cum ajunge să-și expună arta fotografică în casa celebrului pictor Sir John Everett Millais, casă somptoasă, cu multe etaje, având 37 de camere, unde pictorul avea atelierele, saloane de expoziție, casă de primire, magazine și locuința personală.

Clubul P.E.N. (Poeți, Eseiști și Nuveliști), Londra, 1923, Maxwell Aley, Millas Rawrell, Marcu Beza și un necunoscut (de la stânga la dreapta)

În timp ce aceste idei despre tipologia națională se aflau în capul său,   s-a suprapus cu o propunere atrăgătoare de la unul dintre prietenii și vecinii săi apropiați, George Boncescu (1883-1962) atașatul financiar al Legiunii României,  spectator al seratelor lui  Millais House.

Camera doamnei Ada Beza, Expoziția „Arte și meserii românești” , galeriile Dorian Leigh, Casa Millais, Londra, 1924

Boncescu i-a propus lui Hoppe sa-l însoțească într-o călătorie de șase săptămâni în România, unde fotograful va servi ca primul documentarist al „României Mari”.

Săteni dansând „Hora”, Transilvania, 1923

Hoppé a înțeles farmecul și roadele acestei călătorii și a plecat să-și încerce ideea despre tipologia umană într-o țară care era cu adevărat necunoscută pentru el.

Evreu, 1923

În iulie 1923, Hoppe sosește în România și, cu ajutorul lui Boncescu și-al ministrului Mișu Nicolae, sub protecția Casei Regale, a făcut un studiu etnografic și tipologic despre cultura personajelor românești de prin colțuri nebănuite.

Bărbați îmbrăcați tradițional pentru jocul din sat, 1923

Hoppe a descris felurimea culturii românești, arătând costumele tradiționale nemaiîntâlnite, obiceiurile și ritualurile din țară, arhitectura și pictura bisericilor istorice ale națiunii, moscheele și sinagogile, fastul Casei Regale și tipologia țiganilor.

Țigancă, tabăra țigănească, Transilvania, 1923

Intors la Londra în august 1923, Hoppe a developat comoara fotografiată în România și a editat textul în primul lui studiu transnațional fotografic, pe care l-a publicat în următorul an sub titlul „În tabăra țigănească și în Palatul Regal: peregrinare prin România”.

Bărbați în costume tradiționale, Transilvania, 1923

Implicarea în titlul acestei cărți a fost ideea lui Hoppé despre o reprezentare tipologică din domeniul social și cultural al societății, cu reprezentare individuală a fiecărei clase.

Călugăriță, Mănăstirea Tigănești, Ilfov, 1923

La lansarea cărții în Londra, Hoppé a decis să aranjeze o expoziție intitulată „Arte și meserii românești” în galeriile casei Millais, unde a expus  nenumărate artefacte românești în completarea fotografiilor făcute în timpul vizitei sale în Romania.

Bărbați la cafenea, Măcin, Dobrudja, 1923

Îi mulțumim acestui personaj fascinant, nebunatic fotograf, psiholog al sufletului omenesc, plin de umor și mare artist de-o inteligență fără margini, cutreierând cu multe întâmplări hazoase pe meleagurile țării noastre!

Palatul Mogoșoaia, casa prințesei Martha Bibescu, Mogoșoaia, lângă București, 1923

 

 

Ritualul mesei de Paște și tradiția istorică a marii sărbători creștine a Învierii Domnului

Cu evlavie și râvnă creștinească ne e dat să serbăm Pătimirea Domnului și minunea Învierii Sale, precum făceau și înaintașii noștri, de la calic la boier, mai cu seamă la curtea domnească și în marile curți boierești.

Cuvântul Paște provine în limba română a vechilor Cazanii din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („trecerea”), moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numesc Pesah (Paște) — sărbătoarea libertății sau a azimilor, — sărbătoarea lor anuală în amintirea trăirilor arătate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuiește și se identifică cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

La curţile domneşti, Praznicul Învierii Domnului era sărbătorit în vechime cu mult fast. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini de la Țarigrad. Domnul cu familia, clerul, boierii şi diriguitorii oastei, îmbrăcaţi în veşminte scumpe, participau la slujba Învierii de la biserica domnească. Sărbătoarea era marcată apoi şi prin ospeţe şi lovituri de tunuri sau salve de puşti. Grămăticul cuviosului domnitor Constantin Brâncoveanu (Anton Maria del Chiaro, evreu născut la Florenţa în 1669 și trecut mai apoi la catolicism, profesor de latină şi italiană pentru doi dintre „delfinii” domnești), relatează că „în dimineaţa Sâmbetei Mari, în zorii zilei, în Paraclisul Curţii, ca şi în toate celelalte biserici, se face procesiunea cu icoana Mântuitorului şi se trag toate clopotele în oraş; în schimb, ceea ce impresionează e datina veche cu larma asurzitoare ce fac băieţii toată noaptea spre Duminica Paştelui, umplând clopotniţele şi trăgând clopotele pentru grăbirea Paştelui, care stă gata să sosească”. De asemenea, Paul de Alep, arhidiacon din Antiohia, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie în călătoriile sale prin Ţările Române, arată că pentru Praznicul Învierii Domnului de la văleat 1654 oamenii nu dorm deloc în timpul acestei nopţi şi se duc la miezul nopţii la slujba de Paşti în lăcașurile sfinte ale vechilor Bucuresci: „Copiii din fiecare uliţă se adunau la mânăstirea sau la biserica din mahalaua lor, aprindeau focuri în curte, se veseleau zgomotos şi trăgeau clopotele până la al şaselea ceas din noapte. S-au tras toate clopotele în biserici şi în mânăstiri şi lumea s-a dus la slujba de Paşte”.

La biserica din curtea domnească, Canonul cel mare al Sâmbetei celei Mari se săvârşea în biserică, unde asista şi domnul. Apoi, „mulţimea a ieşit înaintea noastră în curtea palatului din faţa bisericii. La mijloc s-a aşezat un jilţ pentru domn, apoi la stânga lui au pus un altul pentru patriarh şi lângă ei au aşezat un altul pentru mitropolit. Toţi preoţii şi călugării stăteau în partea stângă, boierii ţării s-au aşezat de jur împrejur, alcătuind un cerc mare. Puteai vedea la ora aceea mii de veşminte de postav scump şi fin, de culori felurite, împodobite cu blănuri de samur. Apoi au pus la mijloc un tetrapod mare, acoperit cu un covor deasupra căruia se afla Evanghelia. Apoi au împărţit lumânări mari celor de faţă, mai întâi domnului, o lumânare aurită, ţinută de un silihdar, apoi patriarhului şi mitropolitului. În timpul acesta, curtea era ticsită de ostaşi, toţi înarmaţi cu lănci, având mânerul în formă de cruce şi cu muschete algeriene. Am luat atunci cădelniţa şi am tămâiat pe domnul nostru patriarh spunând: Binecuvântează, stăpâne!, care a început să tămâieze în jurul acestui tetrapod şi al Evangheliei spunând de trei ori: Hristos a înviat!.

Apoi a tămâiat pe domn, pe mitropolit, pe preoţii şi pe ceilalţi de faţă şi a venit să stea în picioare în dreptul jilţului său. Atunci au început cântăreţii, potrivit ritualului, să cânte canonul, un cor pe greceşte şi un altul pe româneşte”, a scris în însemnările sale Paul de Alep.. După ce s-a sfârşit slujba au adus jilţul Patriarhului şi l-au aşezat la dreapta jilţului Domnului spunându-I iară: „Hristos a înviat!„. Apoi Macarie a înaintat spre domn, a sărutat crucea de aur bătută cu mărgăritare, cu nestemate, pe care o ţinea în mâna sa dreaptă, şi a spus acelaşi lucru. Domnul l-a sărutat pe cap şi, după aceea, s-a dus să se aşeze în jilţul său la stânga domnului. Atunci, toţi boierii au înaintat, fiecare după rangul său, ca şi ceilalţi de faţă, şi au făcut la fel. Am isprăvit dimineaţa târziu şi domnul s-a urcat în palatul său”, a scris diaconul Paul de Alep.

 

Jumătate de veac mai târziu, Antonio Maria del Chiaro completează tabloul ceremoniei din timpul Sfintelor Paşti: „Domnul aşezându-se pe tron primeşte sărutul mâinii de la persoanele cu vază, în special de la străini, care nu luaseră parte jos, în curtea Palatului. Se întreţine cu ei până la ora mesei, la care iau parte 70 până la 80 de invitaţi dintre cler şi boierime. Principesa primeşte şi ea în apartamentul ei pe prelaţi, cărora le sărută mâna, stând în picioare, şi le dăruieşte câte o năframă brodată ca şi străinilor cu vază, şezând însă. Boierilor, ca şi jupâneselor cari vin de sărută mâna, Doamna le dăruieşte câte un ou roşu sau încondeiat cu flori şi alte desene”. Doamna trimitea și dascălilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase. Soața ui Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de mult se străduia acela în îndeplinirea sarcinilor primate peste an.

La ospăţ erau invitaţi toţi participanţii la Sfânta Liturghie. Toată lumea se veselea, făcea închinări întru slava lui Dumnezeu, întru sănătatea domnului, a patriarhului şi a boierilor. De asemenea, nota cronicarul, la aceste sărbători mari, cei în nevoi nu erau uitaţi. „Atunci s-a tras de mai multe ori cu tunul, s-au slobozit muschetele şi s-au deşertat pahare mari în sunetele muzicii tobelor, fluierelor, trompetelor, cântecelor, cu glume şi altele de acest fel. (…) Am observat cu mare înălţare a sufletului că nu era zi în care domnul să nu trimită de la masa sa vreun fel de mâncare celor cărora le voia binele, şi mai ales străinilor, care, pe lângă acestea, mai primeau şi altele de la alţi boieri, precum şi câteva sticle de vin bun”.

Potrivit ceremonialului Curţii Regale din România, spre sgfârșitul veacului XIX, în Vinerea Mare, Regele Carol I însoţit de Casa sa civilă şi militară se îndrepta spre biserica Mitropoliei, pentru a asista la slujba ce se făcea cu acest prilej, la orele şapte şi jumătate. La Mitropolie suita regală era deja aşteptată de miniştrii ţării, preşedinţii şi membrii Adunării legiuitoare. Pentru toţi cei adunaţi exista şi o ţinută de mare doliu impusă de acest eveniment religios. Civilii veneau îmbrăcaţi în fracuri negre cu cravată şi mănuşi negre, iar ca decoraţii erau marile cruci fără cordon. Militarii erau îmbrăcaţi în ţinută oficială, iar decoraţiile erau la fel, cruci fără cordon. Iar în sâmbăta Paştelui, la orele 12 din noapte, Regele urmat de Casa sa civilă şi militară şi escortat de un escadron de cavalerie era prezent la Mitropolie pentru slujba de Înviere. Ţinuta obligatorie pentru acest eveniment consta în frac, cravată şi mănuşi albe, precum şi „decoraţiuni în formă reglementară”, conform Ceremonialul-ui Curţii Regale din România, tipărit la 1882. Liturghia era slujită de mitropolitul primat, înconjurat de întregul cler. În clipa în care Înalt Prea Sfinţia Sa declama: „Hristos a înviat!”, acest fapt era anunţat Capitalei prin salve puternice trase cu cele 101 tunuri de pe Dealul Spirei.

 

Masa de Paște are un caracter aparte, în multe momente ale ei îndestularea lăsând locul pioșeniei. Mielul este mâncarea de Paște cu cea mai veche tradiţie. Îşi are originea în perioada de dinaintea eliberării evreilor din robie. Cum Faraonul nu a vrut să-i lase pe iudei să plece spre Pământul Făgăduinţei, Dumnezeu a trimis asupra Egiptului zece plăgi. Cea mai cumplită a fost moartea celor întâi născuţi. Pentru ca evreii să fie feriţi de plagă, Dumnezeu le-a cerut ca fiecare familie să taie câte un miel, să ungă cu sângele lui pragurile uşilor şi ferestrelor, iar carnea să o mănânce friptă în foc, împreună cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Dacă în Vechiul Testament mielul simboliza trecerea de la robie la libertate, pentru creştini mielul simbolizează sacrificiul lui Hristos pentru eliberarea omului din jugul păcatului. Azima  a suferit o evoluţie spectaculoasă până la bogăţia pe care o regăsim în pasca românească, cu aluat pufos de cozonac, brânză grasă de vaci, ouă, stafide, smântână, rom etc. De obicei, aceasta are formă rotundă, deoarece se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Deasupra se aşază un colac împletit în trei (simbol al Sfintei Treimi, rotund, deci infinit) şi o cruce. Şi coacerea ei devine o adevărată liturghie gastronomică: „Când pun în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereţii şi apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă, / Cruce-n masă, /Cruce-n cer /Cruce-n pământ,/Dumnezeu cu noi la masă,/Maica Precistă pe fereastră.”

Ouăle roșii au un înțeles anume, sfânt. Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror prezență este obligatorie pe masă, dichisite cu foi de ceapă sau fierte în zeamă de sfeclă roșie, apoi cu migală încondeiate. O legendă spune că Maica Domnului, care plângea sub Crucea pe care pătimea Fiul ei, avea un coş cu ouă. Sângele Domnului a căzut peste ele şi le-a înroşit. De atunci, pentru a-și aminti de Răstignire, creştinii înroşesc ouă. Când se ciocnesc, persoana mai vârstnică loveşte oul celui mai tânăr, zicând „Hristos a înviat!”. Acela răspunde „Adevărat a-nviat!”. Ouă roșii se ciocnesc doar cap în cap, niciodată cu fundul. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele. Apoi, creştinii toarnă apă neîncepută într-un lighean sau într-o cană, în care pun un ou roşu şi un bănuţ de argint. După care toată familia se spală cu apa aceea pe faţă, după care îşi dau cu oul roşu peste obraz, zicând: „Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie rumen ca oul” și se dau cu banul de argint: „Să fiu mândru şi curat ca argintul”. Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună.

Pe lângă ouăle roșii, friptura de miel și pască, drobul nu poate lipsi nici el de pe masa de Paște. Kera Calița îl face în cuhnia de la Jariștea Locantă din măruntaie de miel (ficat, rinichi, plămâni, inimă – spălate cu grijă în mai multe ape în care s-a adăugat și un praf de sare și, dacă se găsesc, frunze de leuștean verde), 2 ouă crude, 3-4 ouă fierte 1 felie de pâine muiată în lapte, 1 lingură de smântână, 6 fire de ceapă verde, 1 ceapă uscată de mărime potrivită, 2 fire de usturoi verde, 1 legătură de mărar verde și 1 legătură de pătrunjel verde, sare, piper, 1 lingură de untură de mangaliță, toate ingredientele ajungând la final să fie învelite într-un prapur de miel bine spălat cu apă și oțet, apoi zvântat un pic la soare, în adierea vântoaselor de primăvară. Se fierb organele de miel în apă cu sare, luând spuma de câte ori este nevoie. Se scot din vas și se lasă să se răcească. Se trec, apoi, prin mașina de tocat carne,  se adaugă ouăle crude, puțin miez de pâine muiat în lapte, sare și un praf de piper după dorință, smântână și verdeață multă, mărar, pătrunjel, ceapă verde și usturoiul verde tocate mărunt cu o parte din cozi. Se unge forma cu untură sau ulei, se așază prapurul astfel încât să rămână mult și pe margini pentru a putea fi întors deasupra peste umplutură. Se pune o parte din umplutură peste prapur în formă apoi se așază simetric ouale fierte bine, întregi sau jumătăți, apăsând ușor. Se adaugă și cealaltă parte de umplutură astfel încât să fie acoperite bine ouale. Se acoperă cu prapurul toată compoziția, se unge cu ou bătut cu puțină smântână și se introduce în cuptorul bine încins unde se lasă preț de o jumătate de ceas. După ce s-a copt, se mai lasă puțin în tavă până se desprinde ușor de pe margini. Se servește rece, tăiat în felii puse pe o tipsie de argint, aranjate frumos pe un pat de salată verde și decorat cu feliuțe de ridichi ochioase.

…Hristos a înviat!

Calița ot Jariștea

 

Amintiri de la Iași

Societatea literară şi culturală „Junimea” a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, pe data de 26 martie, dacă ar fi să ne luăm după scrisoarea lui Titu Maiorescu către sora sa aflată la Bucureşti. „Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iaşi”. Ca membrii fondatori au fost: Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Theodor Rosetti. Cu alte cuvinte, „creme de la crème” a culturii ieşene şi nu numai. Oamenii de cultură mai înainte pomeniţi se întâlneau deja de aproape doi ani, într-un soi de cenaclu, unde fie adânceau neostoit teme filosofice, fie citeau manuscrise, ori discutau subiecte de cultură. Întemeietorii „Junimii” erau şi oameni de lume, o spun ei înşişi în lucrările autobiografice, dar şi istorici literari, ca Gheorghe Panu, G. Călinescu ori Eugen Lovinescu.

Junimiștii apreciau vorbele de spirit (chiar și pe cele „porcoase” ale fostului seminarist humuleștean caterisit fiindcă trăsese cu pușca în ciorile de la mânăstirea Golia), paharele cu vin şi nopţile petrecărețe cu dezbateri lângă zarfuri, pocale și cărți. De altfel, non-comformismul junimiştilor reiese şi dintr-o povestioară a lui Iacob Negruzzi, prezentată în ale sale Amintiri din Junimea. Iată cum au ajuns cei cinci întemeitori ai societăţii literare să o denumească Junimea. „În una din acele după-amieze de care am vorbit mai sus, s-a hotărît înfiinţarea în regulă a unei Societăţi literare, care de fapt şi exista. Mai multe dumineci de-a rîndul am discutat numele ce trebuia să-i dăm. Tot felul de propuneri, şi serioase şi glumețe se făcură şi se respinseră de-a rîndul. Un moment, numele care dobîndi aprobarea celor mai mulţi fu Ulpia, sau poate chiar Ulpia Traiană. Însă în duminica următoare toţi cinci venirăm cu gîndul ascuns de a propune adoptarea altei numiri, căci după reflecţiile făcute acasă, numele Ulpia ni se păru din cale-afară de pretenţios. Ce aveam noi a face cu Împăratul Traian?…… După multă discuţie, Theodor Rosetti ne zise, de pe patul unde era culcat:  <<-Măi băieţi, vreţi să va dau eu un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru?>> <<-Vorbeşte!” <<-Hai s-o botezăm Junimea>>, zise Theodor Rosetti. <<-Foarte bine găsit!>> strigarăm cu toţii. Atunci Pogor, ridicîndu-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cânte ca un preot pe nas, şi întrebă de trei ori: <<-S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?>> De trei ori răspunserăm cu toţii râzând: <<-S-a lepădat!>> <<-În numele Domnului, boteze-se dar Junimea!>> exclamă Pogor, şi Junimea a rămas pînă în ziua de azi”.
Contemporanii şi propriile mărturii arată că acești întemeietori ai culturii române moderne, după ce terminau disertațiile literare, în zile de sărbătoare sau la faimoasele banchete anuale, obișnuiau  să petreacă ca nimeni alţii, nestingheriți de sobrele convenții sociale ale epocii. Băutura curgea șuvoi, la fel şi glumele mai fără rușine, iar lăutarii şi frumoasele ţigănci nu lipseau de la mesele lipite ale petrecăreţilor, din mijlocul cărora sărbătoreau, Pogor, Negruzzi, Eminescu, Creangă sau Caragiale.

În cel mai scurt timp, societatea literară a strâns în jurul ei tot ce era valoros în Iaşiul secolului al XIX-lea. Din Junimea fac acum parte, pe lângă întemeietori, nume mari ale culturii române, moldoveni, munteni sau ardeleni: Mihai Eminescu, Ion Creangă și Vasile Alecsandri, dar și Ion Luca Caragiale (care a citit aci a sa Noapte furtunoasă, interpretând el însuși, pe diferite voci, toate rolurile, de s-au tăvălit de râs auditorii) sau Ioan Slavici  (așișderea, manuscrisul Popa Tanda, tot aci făcut public pentru întâia dată).

În zile de sărbătoare sau după discuţii mai aprinse, junimiştii aveau obiceiul să țină „țărămonie” în crâşmele Iaşiului.

Calița ot Jariștea

Amintiri despre Regina Maria și fina sa gastronomie

Istoria lui este legată de fermecătoarea principesă, apoi Regină a României, Maria de Marea Britanie și Irlanda, căsătorită în 1892 cu Ferdinand, principele moștenitor al tronului României, apoi Rege al țării între 1914 și 1927. A împărtășit cu noi bucurii și tristeți, ne-a îmbărbătat în anevoiosul drum spre victoria din 1918, dar ne-a și împărtășit mulțime de  lucruri ce aveau, odată în plus, să ne facă adevărați europeni. Rafinamentul gastronomic impus de ea, prin harul lui Strasman, ne îndeamnă să spunem, iar și  iar, că neîntrecuta Regină ne-a învățat să fim buni români.

Rață sălbatică la cuptor cu măsline – patentă Jariștea

În palatul Cotroceni sau la Sinaia, Regina Maria și-a impus cu fermitate gusturile, inclusiv în materie de bucătărie. Dacă soțul ei, Ferdinand, de sobră educație prusiană, ca și unchiul său Carol I, nu era ceea ce se cheamă un gourmet, preferând, încă de la micul dejun, mâncăruri simple și sățioase, precum fripturi, ouă prăjite sau șnițel cu cartofi, Regina Maria susținea rafinamentul gastronomic și asemenea mamei sale, marea ducesă Maria Alexandrovna, dădea oricând felia de carne pentru o farfurioară cu două trei blinii cu icre negre.

Regina Maria

Până și cele mai simple rețete, ca ouăle jumări, erau, la cererea ei, înnobilate devenind oeufs brouillés  à la Reine Marie, făcute cu smântână cremoasă și unt franțuzesc, niciodată cu ulei sau untură. Garniturile banalelor ouă erau pe măsura exigențelor Reginei, mergând de la creveți și gâturi de raci la trufe și anghinare, prezentate pe pat de cartofi sotați cu puțină verdeață și unt topit, cu sos de vin negru, cu piureu de spanac sau lăptuci proaspete, având încă roua din grădina seră a palatului pe frunzele fragede, nelipsind nici tartele fine stropite cu sos de homar.

Melci umpluți – patentă  Jariștea

Pentru transformarea în realitate a acestor gusturi de haute cuisine, atât Regina Maria cât și fiul ei cel mare, Carol, au adus în palatele ramurii românești a dinastiei de Hohenzollern Sigmaringen bucătari desăvârșiți, școliți de marii chefs ai Europei. Între acești gardieni ai tradiției s-a numărat și bucătarul regal Iosif Strasman, unul dintre ucenii favoriți ai lui Escoffier. La început acesta a lucrat la Hotel Negresco, la Nisa, apoi a fost adus în România și a intrat în serviciul Casei regale.

După 1948, vreme de 30 de ani, a gătit cu iscusință și fără rival pentru recepțiile de la Ambasada Franței la București, care, recunoscându-i arta, l-a păstrat în calitate de consultant culinar până la vârsta de 90 de ani. La rândul său, Strasman l-a avut ca discipol și rodnic lucrător pe bucătarul Ion Radu. Acesta a devenit bucătarul personal al liderului comunist Gheorghiu Dej.

Strasman, deși românizat în timp (și pe deasupra creator al unei versiuni de „mititei 10 mai” din carne de vită de la ceafă, cu seu de pe rinichi și cel mult 3 grame de bicarbonat de sodiu la un kg. de carne, serviți apoi cu muștar franțuzesc înnobilat cu 11 ierburi provensale) nu putea uita că învățase la Paris în faimoasele școli Cordon bleu și Ritz Escoffier.

Platou cu scoici și raci – patentă  Jariștea

Artizan al pastetei de foie gras, anunța cu firească obidă, prin anii ʹ50: „O să treacă multă vreme până ce i-om învăța pe comuniștii ăștia să mănânce!”

La bătrânețe, bucătarul Ion Radu, retras la Sinaia la umbra Pelișorului atât de iubit de mentorul său, a fructificat caietele de rețete ale prețiosului Iosif Stasman, deja plecat să gătească pentru îngeri, și a publicat un volum dolofan de Preparate de artă culinară, înglobând nu mai puțin de 1779 de rețete.

Două dintre rețetele lui Iosif Strasman clocotesc așa:

  1. Calcan cu roșii, bureți și măsline pentru șase oaspeți

De trebuință 2 kg spinare de calcan, 150 grame unt, un pahar vin, sare, piper, o ceapă, 350 grame roșii, 300 grame bureți, 100 grame măsline, 4 ardei grași, o legătură de pătrunjel, trei căței de usturoi, cimbru. Calcanul se opărește un minut în apă clocotită, apoi se scoate, și cu un cuțitaș se curăță de piele și de ghimpi. Se spală din nou, se taie (porții) în lungime și se așează într-o cratiță cu: ardeii curățați de cotoare și semințe, ceapa, bureții, roșiile curățate care se taie toate felii. Se pun apoi cimbru, usturoiul tocat, vinul, sare și măslinele fără sâmburi. Se dă la cuptor circa 40 de minute. Când este gata se așează pe un platou cu pătrunjel tocat.”

 

II.Cotlete de mistreț cu maioneză, la cuptor (cu garnitură de mus de ficat cu aspic)

„10-12 cotlete mari, se sotează în tigaie cu ulei, sare, piper, cimbru și făină, circa 15 minute, apoi se dau la rece. Se prepară o maioneză din 4-5 gălbenușuri, muștar și 200 g ulei. Cotletele se așază într-o tavă și deasupra lor se pune maioneza, pe toată suprafața. Se dau la cuptor moderat, circa 10 minute, până ce  s-a rumenit puțin. Se servesc reci pe un platou rotund și în mijlocul platoului se așază un mus (tocătură) de ficat cu aspic. Separat se servește sos Ravigotte.”

Sos Ravigotte

„100 g ulei, sare, 1 linguriță muștar, 1 fir ceapă verde, ¼ legătură tarhon, 60 g sardele de Lisa, 2 gălbenușuri, 1 ou, lămâie.

Se prepară maioneza din ulei, gălbenușurile și sare. Apoi se amestecă cu muștarul, sardelele tăiate mărunt, verdeața (tarhonul și ceapa) tocate, 1 ou fiert și tocat, sare și zeama de lămâie. Se servește imediat.”

Cartea pe care Ion Radu a avut decența să se treacă doar coautor, alături de Strasman, a apărut în 1981, la București.

În prefața acestui op Ion Dodu Bălan omagiază autorii zicând: „Cartea lui Iosif Strasman și Ion Radu n-are nevoie de alte recomandări. Se recomandă singură prin valoarea ei intrinsecă, de excepție. Opera autorilor este pentru arta noastră culinară ca sarea în bucate… Magistral a sugerat cât umor și rafinament spiritual are poporul român: «Dintr-o ridiche patru feluri de mâncare se fac; rasă, nerasă, cute și felii», subliniind tot odată importanța deosebită a priceperii în arta culinară: «Nu e meșteșug a găti mâncare, ci e meșteșug a potrivi din sare»”

Salată de boeuf – patentă Jariștea

Cenzura comunistă a epurat din denumirea preparatelor toate aluziile – deloc puține! – la diferiți membri ai Casei regale, pe care Iosif Strasman, cel care altă dată lucrase pentru mari case din Lucerna, Paris, Roma sau Atena, avusese grijă să-i servească în îndelungata lui carieră încheiată la vârsta de 94 de ani.

Până și Ion Radu, Forțat de împrejurări istorice, trebuind să gătească nu doar pentru Gheorghiu Dej ci și pentru Ceaușescu, Bokassa sau Ciu-En-Lai, s-a autocenzurat în spiritul vremurilor și și-a transformat rețeta favorită, tuslamaua regală (a lui Carol al II-lea), în tuslama „Mitică Dona – București”. A păstrat însă neschimbate componentele, dintre care nu lipseau, pe lângă burta de vită (muchia), gălbenușurile, smântâna, foaia de dafin, zeama de lămâie și untul, din care făcea cel mai fin sos gândit cândva de însuși Escoffier, pe linia lui Carême și a vechii gastronomii franțuzești.

Și uite așa, de la bucătăria de la Versailles, trecând prin cele de la Savoy, Negresco, Cotroceni și Peleș, se ajungea pe mesele potentaților comuniști care, nu-i așa? Preferau piftia grosieră unui aspic rafinat.

Calița ot Jariștea

Adela

Dragi cititori ai blogului, astăzi vă prezint povestea Olgăi Tocilescu Mavrodineanu, mătușa regizorului Alexandru Tocilescu, domniță ce-a inspirat personajul Adela din romanul lui Garabet Ibrăileanu.

Calița ot Jariștea