Adela

Dragi cititori ai blogului, astăzi vă prezint povestea Olgăi Tocilescu Mavrodineanu, mătușa regizorului Alexandru Tocilescu, domniță ce-a inspirat personajul Adela din romanul lui Garabet Ibrăileanu.

Calița ot Jariștea

 

Farmecul cârciumilor cu lăutari din Vechii București

„Liră jalnică, duioasă,
Ce tot răsuni în zadar
Când fericirea și viața
Să sfârșește cu amar.”

Nu se putea închipui locantă de soi în vechii București fără măcar un balaoacheș cu diblă din care picura lapte și miere, necum note muzicale, căci dumnealui nici c-avea habar de portative și diezi. Dar ce chibzuială?! Avea, în schimb, un simț înnăscut de a ține cu măiestrie isonul, căci degetele îi jucau dumnezeiește pe strunele bine întinse și acordate după ureche în cvinte perfecte, iar arcușul cu fir de coadă de cal devenea baghetă de vrăjitor în mâinile-i dibace.
Muzichiia scripcarilor de demult se auzea de la bodegile și birturile de pe malurile Dâmboviței și era leac de alinare pentru orișice suferință:„Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic!“ lângă o carafă cu vin. Lăutaria a plecat din mahalalele mărginașe dar a sfârșit prin a cuceri localurile cele mai sclivisite din inima orașului.
La început, lăutarii erau cei mai de preț robi „de vatră” de pe moșiile marilor boieri, fiind prețăluiți și de cinci ori mai bine decât un spoitor, aurar sau căldărar. Apoi, au fost trimiși să colinde orașele lumii, din Stambul până-n Lipsca, pentru a deprinde sunete noi și ritmuri pline de ciudate farafastâcuri. Maeștrii viorii ajunseseră adevărate oglinzi ale vremurilor lor: au învățat galeșe refrene osmanlâie pentru stăpânii saraiurilor, dar și cântece grecești mai jucăușe pentru fanarioți, după cum au cutremurat sufletele nostalgice cu acorduri rusești pe vremea Regulamentului Organic. După ‘48, au cutreierat iarăși Europa, învățând polci, mazurci, valsuri, și din acest amalgam, destul de nelalocul lui la început, născându-se apoi, cvintesențial, într-o și mai ciudată împreunare cu doina și balada veche românească, o alcătuire unică și nemaiauzită, anume acel freamăt al emoțiilor care „l-a dat pe spinare” pe Franz Liszt atunci când soarta lui s-a întrepătruns, într-o seară de poveste, cu cea a lui Barbu Lăutaru – un soi de basm polifonic al unei cobze eliberate de opreliștile vreunui canon.
Bucureștii au prețuit dintotdeauna muzica lăutărilor adevărați, „de mătase”, și au cultivat-o cu statornicie în locantele lui de poveste, în locantele de altădată, în care – ca și astăzi – se cânta aprig, de jucau paharele pe masă, dârdâiau piftiile și gâlgâiau în sosuri fripturile, iar petrecăreții acompaniau taraful lovind ritmic cu tacâmurile de alpaca argintată în tipsiile golite de bunătăți. Ne-o spune și maestrul Viorel Cosma în cartea despre București – citadela seculară a lăutarilor români (1550-1950), despre „cârciumi, birturi, bodegi și restaurante, racherii și berării, parcuri și grădini cu muzică”. De peste tot, de la „Leul și Cârnatul” sau „Luzana”, de la „Nae Sacâz Sperie-Pește”, „Groapa dulce”, „Parcul privighetorilor”, „La trei frunze de viță” sau „Flora”, răsunau cântecele lăutărești ale unor adevărate dinastii de virtuozi, precum Dinicu, Ochialbi, Ciolac, Sava Pădureanu, Nicolae Buică, Moțoi sau Albeșteanu.


Farmecul particular al cetății pitorești unde, raportat la numărul de ulițe și de locuitori, erau multe biserici și mânăstiri dar și mai multe cârciumi și restaurante decât oriunde altundeva pe bătrânul continent, era dat în primul rând de viersul neasemuit ce se revărsa melodios din fiecare cârciumă, de pe Podul Beilicului până pe Podul Caliței și mai departe pe Podul Mogoșoaiei. Viorel Cosma ne reamintește că la „Cireșica”, vatmanul tramvaiului ce venea de la Gara de Nord și făcea stație înainte de a o coti la stânga pe bulevardul Elisabeta, striga cu glas îmbietor și baritonal: „Coboară, neamule, să mânânci pește batog/Și să-ți cânte Zavaidoc!”. Acest gen de reclamă orală a funcționat până foarte aproape de timpurile noastre, când la „Hanul Galben” (numit așa de la culoarea în care fusese spoit de primul său proprietar, clucerul Preda) cânta Fărâmiță Lambru cu acordeonul lui cu burduf tocit și găurit.
Sava Pădureanu
Hanurile, birturile și cârciumile și-au păstrat multă vreme mâncărurile și specialitățile adunate de la greci și de la turci. Se aduceau la mese – zice George Costescu – „ciorbe acre (cu borș, cu potroace ori bătute cu ou), paceauá, schimbeauá, tuslama de burtă de văcuță sau de picioare de vițel, piftii de purcel, iahnii de crap, somn, știucă, ciulama de ciuperci, scoici umplute, scordolea de raci și altele. Grătarele nu lipseau, la fel și vinurile selectate din cele mai rafinate sorturi românești.”
Francezul Ulysse de Marsillac în Le Moniteur Roumain, nota cu îndreptățire prin 1869: „Acești lăutari, vedeți dumneavoastră, sunt descendenții direcții ai rapsozilor, ai poeților epici, ai barzilor din timpurile antice”. Cel care-l recomandase pe Marsillac să scrie în presa bucureșteană, criticul muzical și compozitorul Grigore Ventura – stăpânul câinelui Leandru, mare amator de bere la halbă! – le-a încredințat marilor lăutari bucureșteni faimoasa-i Horă de la Sinaia, piesă devenită laitmotiv în repertoriul acestora.
Primele mari tarafuri bucureștene așa-zise moderne au aparținut, în prima parte a veacului al XIX-lea, prințului Suțu, lui Dinicu Golescu și negustorului grec Souliotis. Pictorul Charles Doussault, martor ocular al unei petreceri câmpenești ținute în curtea unei case boierești, a lăsat o splendidă acuarelă din 1846 consacrată serbării, în prim-plan apare un taraf alcătuit dintr-un staroste viorist, încă doi scripcari, un naist și doi cobzari, cu toții îmbrăcați în costume orientale și purtând fesuri cu ciucur pe cap. Din geamlâcul conacului, muzicanții erau admirați de musafirii străini ai hospodarului valah.

Lăutarii erau îndemnați să cânte deopotrivă la petrecerile lumești și la marile sărbători religioase, încă de demult, de pe vremea lui Vodă Brâncoveanu, care avea tocmiți pentru „muzica curții” surlari, trâmbițași și mehteri turci, toboșari ungurești, dar și lăutari, cimpoiași și cobzari valahi. Când Vodă Caragea a intrat în București, pe 12 decembrie 1812, din alaiul său au făcut parte și „lăutarii domnești” ai marelui armaș Alecu Mavrocordat. Asemenea, primul domn pământean de după fanarioți, Grigore Ghica, a purces la prima sa defilare solemnă prin oraș, pe 6 noiembrie 1822, însoțit de cei aproape două sute de țigani ai armașului, „cântând din felurite instrumente”.
Nicolae Filimon spune că înainte de 1860 se înființaseră în Capitală numeroase tarafuri: „Lăutarii numără numai în București aproape 40 de bande sau tacâmuri, după cum le spun ei”.
Încet, între „sunători” ( vioară, cobză, nai și țambal de gât) se impune și guristul, la început fiind chiar unul dintre aceștia. Se naște astfel „cântecul de lume”, ca specie a folclorului orășenesc bucureștean, Anton Pann fiind cel dintâi care-l cultivase, încă înainte de 1850. Se spune că guristul (azi se cheamă chanteur) trebuia „să aibe piept sănătos și răsuflare lungă” și, vorba lui Ionnescu-Gion, să fie atât de convingător „încât să facă și cărămida să plângă”! Vasile Alecsandri a băgat de seamă că asemenea cântări „erau pretutindeni bine primite la mese, la nunți, la petreceri, prin grădini sau prin vii”. Tematica este din ce în ce mai curajoasă, ba chiar deocheată. La chefurile dinspre ziuă întotdeauna se cereau cântece mai fără perdea, precum:
„Aleargă, suflete, aleargă
La soția ta cea dragă
Ridică de pe picioare
Orice fel de-nvelitoare
Și spune cu îndrăzneală
C-am să fac mare năvală”.
Altminteri, Văcăreștii sau Costache Conachi nu se dădeau în lături nici ei să compună astfel de „trăznăi”. Prin 1793, un călător neamț nota cu candoare stihuiri „anonime” precum
„Mititică ești la gură,
Dulce la căutătură.
Mititică ești la stat
Și cu haz la sărutat”.
În locantele orașului se aflau un amestec de mâncare proaspătă, bună, bine mirositoare, băutură ieftină -se putea bea și „cu burta”!- și zaiafet lăutăresc. În tinerețea sa, viitorul memorialist Constantin Bacalbașa dejuna la birturi „cu 90 de bani și anume: pâine 10 bani, două ouă fierte 20 bani, o fleică 40 bani, un măr 10 bani, bacșișul 10 bani; cu vin costa 1 leu și 10 bani”. Lăutarii nu se puneau la socoteală. Ei cântau pe la mese și numai cine voia îi dăruia. Numai restaurantele mari aveau orchestre de muzicanți angajate permanent. Majoritatea cântăreților și formațiilor, chiar și numele mari peregrinând, în aceeași seară, dintr-un local în altul.
„Foaie verde murele,
Rele sunt frigurile,
Mai rele dragostile.
De friguri, zaci și te scoli,
De dragoste, zaci și mori!”
Pe lângă grătarul cu mititei, patricieni, scăricică, fleici, „piz…ici de văcuță”, momițe, măduvioare, rotocoale de berbecuț, coaste de porc și antricoate cu floare de vită, cântecul lăutăresc de lume, adeseori cu mlădieri de manea orientală amestecate cu rezonanțe de șansonetă franțuzească sau tango argentinian, era un punct, obligatoriu, în „meniu”. Mai cu seamă grădinile cu muzici: „La trei ochi sub plapumă”, „Trei sarmale”, „Trei lulele”, „La botul calului”, „La ciobanul vesel”, „La Tache Zbanghiul”, „Bodega boilor”, „La salonul de aur”, „La ochiul lui Dumnezeu”, „La Iepurele de aur”, „Pui de tigru”, „Podgoreanu vesel”, „Scăricică”, „La minor”, „La șapte șvabi”, „Motanul negru”, „Trei chiftele”, „La mielul alb”, „La rățoi”, „La câinele alb”, „La berbec”, „Potcoava”, „Pisica neagră”, „Mărul de aur”…, unde cap de afiș erau tarafurile și guriștii

Marile tarafuri treceau cu ușurință scena de la cheful birtului la reprezentațiile de gală și înapoi. Grigoraș Dinicu putea cânta în aceeași seară atât pe scena Ateneului Român cât și la restaurantul Continental.
În 1937, cu ocazia Expoziției Internaționale de la Paris, la dejunul de gală oferit de Regele Carol al II-lea, avea să strălucească într-un memorabil „divertisment muzical”. Pe mese se înșirau toate minunățiile gastronomiei românești însoțite de băuturile noastre:
Crap de Snagov cu aromate. Pelin, reccolta 1934.
Pateuri de Ploiești.
Piftie de curcan în geleul ei.
Icre negre proaspete. Vin alb de Silistra, recolta 1931.
Borș de pui. Alb de Valea Călugărească, recolta 1928.
Sterlet de Dunăre a la Cernavodă. Alb de Alba-Iulia, recolta 1932.
Musaca a la Moldova. Alb de Mediaș, recolta 1934.
Țuică de Văleni, 1914 și Tescovină de Craiova, 1930.
Sarmale de Buzău. Alb de Tighina, recolta 1923.
Foi de viță farces à l’ancienne.
Tocană d’abats de volaille, a la Sibiu. Rose de Silistra, recolta 1930.
Iepure de Sighișoara a la Bucureșteana. Roșu de Sâmburești, recolta 1934.
Friptură românească: Gâscă de Valahia și anturajul său de cailles, fasani și prepelițe. Alb de Murfatlar, recolta 1934.
Mititei de Băneasa. Alb de Silistra, recolta 1930.
Salate: vinete, tomate, lăptuci, ardei.
Brânzeturi, în armonia lor: Burduf, Brăila de munte, Cașcaval.
Patiserii naționale: baclava, cataif cu cremă, sarailie cu nuci, Fetească, recolta 1932.
Plăcintă cu mere. Cotnari, 1918 și 1900
Înghețată (Parfait de Sinaia). Vin șampanizat, România, brut 1928.
Fructe diferite.
Cafea turcească. Coniac românesc.
Noaptea, povestea Grigoraș Dinicu, s-a încheiat cu o scenă de neuitat: celebra cântăreață franțuzoaică Mistinguette „arătându-și superbele picioare naistului Fănică Luca, care-i cânta la ureche”…
Restaurantul asociaților Dumitru Enescu și Ion Andreescu, veniți de la Iordache Ionescu în 1904, a constituit, în strada Sfântul Ioan Nou de lângă Hanul Kretzulescu, unul din locurile de atracție pentru amatorii bucureșteni de muzică lăutărească, aici concertând mai întâi orchestra lui Cristache Ciolac, apoi tarafurile lui Gheorghiță și Grigoraș Dinicu, în timp ce pe mese se răsfățau nenumărate platouri cu bucate tradiționale românești: babic, ghiudem, cârnați afumați, rațe și gâște de vânat afumate, brânzeturi de Dobrogea și cașcaval de Penteleu, curcani umpluți cu castane. În ianuarie 1934, la a șasea aniversare a cotidianului Curentul, meniul a fost dedicat, fel cu fel, marilor jurnaliști ai epocii:
„Țuică de Văleni din alambicul misionarelor lui N. Iorga.(…)
Icre de știucă romanțioasă a la Romulus Dianu.
Saramură de crap piperată a la Pamfil Șeicaru. (…)
Cartofi prăjiți a la răbdările lui Dragoș Vrânceanu. (…) Murături acrite de Petre Mihăilescu. (…)
Plăcintă cu brânză literară a la Cezar Petrescu (…)”.
…Tot astfel se vor fi petrecut multe alte chefuri de pomină în Bucureștii boemi de altădată, însuflețiți de atâtea neamuri de lăutari vestiți spre bucuria dumnealor, conașii cu dare de mână și aplecare spre toate cele frumoase. Bucureștii Vechi în sărbătoare – ce mândrețe de oraș și ce mândrețe de oameni însemnați!

Calița ot Jariștea

Oregano

Se știe de demult că mirodenia numită oregano este simbolul bucuriei provocată de Afrodita, zeița dragostei la vechii greci. Miresele și mirii erau împodobiți cu diademe de oregano, mirodia fiind considerată un leac ce întărește dragostea între soți. Oregano se presară, dacă vrei, la orice mezelic având proprietatea de a deschide și de-a îmboldi pofta de mâncare. Condimentul este înțepător, ușor dulce, dar este atât de plăcut și are un miros „de-ți mută nasul”, încât îl împrăștii peste pizza, paste, în sosuri, prinde bine la mâncărurile de legume dar și la fripturile din porc și vită. Oregano se păstrează întotdeauna în borcane perfect închise, în cămări întunecoase și reci. El se potrivește cu rozmarinul și cimbrul la gătit și chiar cu sovârvul, specie cu care este foarte înrudit. Atențiune! Oregano trebuie pus în mâncăruri la sfârșitul gătitului pentru a-și emana pe deplin aromele.

Calița ot Jariștea

30 august – Sfinții Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii  Constantinopolului

De origine simplă și lipsit de știința cărților, dar prin sfințeniile și harismele sale apostolice, Sfântul Alexandru s-a aflat demn să-l slujească pe Sfântul Mitrofan  Arhiepiscop al Bizantului, in calitate de episcop ajutător. Dupa victoria lui Constantin asupra lui Licinius, Împaratul a orânduit primul Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325. Vârstnic și suferind, Arhiepiscopul Mitrofan l-a trimis pe bunul Alexandru în locul lui. După încheierea lucrărilor Sinodului, Împăratul Constantin a cerut tuturor Sfinților să vină la Constantinopole – oraș pe care tocmai și-l alesese drept cetate imperială- ca să-l binecuvânteze. Un înger divin i-a apărut în acele zile Sfântului Mitrofan, descoperindu-i că avea să-și încredințeze în zece zile sufletul său Domnului și să-l lase pe fericitul Alexandru Arhiepiscop în locul lui. Părinții episcopi care se aflau la Constantinopole în acele zile, după ce au slujit  înmormântarea Sfântului Mitrofan, l-au înscăunat cu solemnitate pe Alexandru ca Prim Episcop și Patriarh al noii capitale a Imperiului.

În urma Sinodului de la Niceea, Sfântul Alexandru, cu toate că avea aproape 70 de ani, a continuat să apere credința ortodocsă în fața vrajbei lui Arie ereticul și a părtașilor săi. Ba chiar a făcut mai multe călătorii apostolice în Tracia, Macedonia, Tesalia și in insulele grecești pentru a predica credința Sinodului ortodocs de la Niceea.

Convocat la Nicomidia pentru a-și devzălui credința, Arie blasfematorul a reușit să-l înșele pe Împărat semnând o mărturisire de credință în care se mulțumea să spună că Fiul lui Dumnezeu este născut înainte de toți vecii. Profitând deci de această mărturisire a sa, Arie a cerut atunci reintrarea sa în Biserică. La îndemnul lui Eusebiu de Nicomidia, Împăratul a primit priincios cererea sa și a cerut Episcopilor reuniți la sinodul din Tyr să o cerceteze. Acest sinod, compus în principal din susținători de-ai lui Arie, s-a întors cu răutate împotriva Sfântului Atanasie cel Mare, pe care l-au numit vrăjitor, necioplit și semănător de zânzanie. Luând cunoștiință de toate acestea, Sfântul Atanasie  s-a îmbarcat în taină pe o corabie spre Constantinopole, unde a încercat în zadar să vorbească cu Împaratul, în timp ce sinodul de la Tyr îl condamna la exil în Treves, azi orașul german Trier.  Arius a încercat să revină la Alexandria, însă la această veste o răzmeriță a izbucnit în oraș împotriva lui, astfel încât Împăratul l-a chemat înapoi la Constantinopole ca să se împărtășească cu Sfântul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia și ai săi au făcut tot felul de constrângeri asupra Sfântului Arhiepiscop ca să slujească o Sfântă Liturghie în care să se împărtășească cu Arie ereticul. Atunci, Sfântul Alexandru s-a retras în biserica „Sfânta Irina” și, îngenunchiind în fața sfântului jertfelnic, s-a rugat zi și noapte cu aceste cuvinte: „Doamne, dacă Arie trebuie să fie împăcat cu Biserica, atunci slobozește pe robul tău cu pace. Dar, dacă ai mila de Biserica Ta și nu vrei ca moștenirea Ta să se facă de rușine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii să nu creadă erezia drept adevărata Credință”. Sâmbătă, cu o zi înainte de duminica în care ar fi trebuie să se petreacă această slujbă, pe când se găsea în piață lângă coloana de porfir ridicată de Constantin, Arie a fost brusc chemat de nevoile firești și, pe când era la closet, mațele au crăpat în el, și acolo a și murit, în locul în care-și fac oamenii nevoile firii, lipsindu-se astfel și de împărtășanie și de viață. Când a aflat această veste, Sfântul Alexandru a ridicat slavă lui Dumnezeu, nu pentru moartea aceluia, ci pentru că, Domnul și-a arătat încă o dată puterea Sa peste dorința mai-marilor lumii acesteia.

Sfântul Alexandru, la rându-i, a adormit în pace câteva luni după moartea Sfântului Constantin anul 337, la vârsta de 98 de ani, lăsând în scaunul de la Constantinopole pe Sfântul Pavel.

*********************************************************************

 

Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea zis cel Tânar era originar din Cipru.

El a fost ales Patriarh, împotriva voinței sale, în cea de-a doua Duminică a Postului Mare din anul 780, după o lunga perioadă în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburărilor pricinuite de erezia iconoclastă. Sub presiunea împaratului persecutor Leon al IV-lea Kazarul, Pavel a trebuit să semneze un document în care declara că nu va accepta cultul icoanelor. Împăratul a murit la puțină vreme după hirotonirea lui, așa încât a putut să retracteze cele semnate cu forța. Totuși, erezia continua să se răspândească, iar el, batrân si bolnav, se vedea neputincios a-i face față, așa încât a ales să renunțe la slujirea de Patriarh și să se retragă la Mânăstirea Flor, fără să o prevină însă pe Împărăteasa regentă, Sfânta Irina. De cum au aflat, Împărăteasa și fiul ei, Constant al VI-lea, s-au dus la Sfântul Episcop și l-au întrebat de ce a plecat. Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a răspuns: „Nu ar fi trebuit să accept să fiu în fruntea unei Biserici care se separă de împărtășirea cu celelalte scaune patriarhale. Dacă nu adunați un Sinod Ecumenic care să îndrepte greșeala care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi”. Și cum ei îl intrebau de ce a consimțit să semneze cu Împăratul eretic, Pavel le-a răspuns: „Tocmai de aceea plâng și mă tânguiesc acum și m-am hotărât să mă pocăiesc, rugându-l pe Dumnezeu sa mă pedepsească pentru că nu am predicat adevărul de frica nebuniei voastre”. A adormit în pace două sau trei luni după aceasta anul 784, aducând mare doliu la palat și printre ortodocși, căci toți îl glorificau pentru virtutea și credința sa. Datorită acestei hotărâri și mustrări a lui, Împărăteasa și Patriarhul ce i-a urmat, Sfântul Tarasie, au început pregătirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.

*************************************************************************

 

În această zi, prăznuim și pe Ioan al VIII-lea Xiphilinos, care a păstorit Biserica din Constantinopole între anii 1064 si 1075, când a trecut la cele veșnice.

Originar din Trebizonda, el și-a făcut învățătura în capitala imperială, unde a fost prieten cu Mihail Pselos. Cum Ioan era foarte învățat în științele juridice, i s-a încredințat catedra de drept a Universității Imperial, pe care Pselos se străduia să o ridice la înălțimea de altădată. Dar, in urma unor intrigi de la curte, Ioan este nevoit să părăsească orașul și, după ce a îmbrăcat haina monahală, a trăit zece ani într-o mânăstire din Muntele Olimp al Bitiniei. La moartea Patriarhului Constantin Lichoudes, Ioan a fost chemat de Împăratul Constantin Doukas și sfințit Patriarh Ecumenic, împotriva reținerilor sale, căci el a trăit toată viața într-o mare sărăcie și într-o desăvârșită curăție sufletească, ferit de ispitele măririi. Dădea milostenie tot ce avea și ajuta la întreținerea și refacerea bisericilor. Slujea zilnic Sfânta Liturghie, în ciuda criticilor unor alți episcopi, mai lumești, și era strălucitor în interpretarea dogmelor și canoanelor Bisericii.

**************************************************************************

Cum cei trei Sfinți Părinți și Capi ai Patriarhiei de la Constantinopole erau oameni modești și nedoritori de mărire în ciuda faptului că deveniseră Înalți Ierarhi, se cuvine să ascultăm de râvna lor monahală ca a unor mari asceți ce au fost. Ei nu și-au dorit fală și o viață lumească plină de bunăstare ci, dimpotrivă, au vrut să-și servească semenii cu umilință. De aceea și praznicul lor trebuie să fie unul simplu, cu bucate mânăstirești ce aduc alinare sufletului iară nu îndestulare burdihanului.

Așadar, vom pune pe mese bucate precum: supă de roșii cu găluște de griș;

ciuperci umplute cu brânză și nuci, rumenite la tigaie, cu ulei;

legume coapte pe plită;

paste de casă cu pește și roșii; salată cu cicoare amăruie; cartofi fierți și amestecați cu măsline mici și negricioase, fără sâmburi; bostan copt cu miere și, așa cum se face uneori la Jariștea Locantă, varză dulce fără carne – varza, se taie în șuvițe subțiri, ceapa se toacă mărunt-mărunt și se prepară tăiețeii de casă. Rezultatul laborului se toarnă într-o oală încăpătoare, adaugându-se foile de dafin, piperul boabe, jumătate din piperul râșnit și jumătate din praful de ardei, apoi, se sărează și se toarnă un litru de apă rece și uleiul de măsline; se dă la foc domol, preț de o ora și se amestecă mereu, spre a nu se prinde tăiețeii de fundul vasului; se dă la cuptor și se lasă până se rumenește crusta de suprafață; la scoaterea din cuptor se presară restul de piper, ardei pisați, șofranul și pătrunjelul mărunțit.

…Har Sfinților Părinți și Capi ai patriarhiei ecumenice constantinopolitane!

Calița ot Jariștea

 

CU PICIOARELE PE PĂMÂNT

Vremurile curg în abundență sau în sărăcie, dar lumea trebuie să mănânce. Și e ușor să fii epicurian când ai de unde alege. Mai greu e să te descurci din Dumnezeu știe ce, cu acei ani mohorâți 1950 până la 1990 .

Iată câteva rețete din vremurile anilor de proletarism în care lumea de condiție bună încerca să țină „rangul” cum putea, urzea și născocea noi metode: la prăjituri înlocuia untul cu margarina, făcea șnițele din șuncă sau parizer, la salatele de boeuf înlocuia carnea de vită cu pui, în loc de carne de porc cocea la cuptor varză călită cu coaste afumate, din pateul de ficat de la conserve se făceau rulade de „carne” cu mirodenii, lungea cafeaua naturală cu năut, și câte altele .

Fac cunoscute, în conjunctura dată, din foile pălite de aburi și timp, din tehica bucătăriei doamnei Constanța Voican -mama prietenei mele Violeta Teodorescu – care a ținut casa și masa deschise cu vizite, petreceri muzicale și dansante pline de musafiri mulțumiți.

 

 

Calița ot Jariștea

 

Partea a treia-Restaurantele de demult și spectacolele de revistă – arta spectacolului total în vechiul București

Tot pentru muzică și pentru petrecere se duceau bucureștenii în grădinile fabricilor de bere Luther și Oppler, apoi în grădinile Colosului, umbroase și răcoroase, ale negustorului Dumitru Marinescu-Bragadiru, aflate în capul Căii Rahovei, lângă fostul Pod al Caliței. Acolo, ne spune George Costescu, oamenii din clasa de mijloc veneau sâmbătă seara cu nevestele și copiii pentru a asculta muzica la modă și a savura „bere proaspătă, cu Kremwurști, cu șuncă, cu unt și ridichi”. Muzica bună, întretăiată de momente vesele și cuplete pe temele zilei, răsuna și de la grădinile celebre aflate peste drum de Mitropolie, pe Calea 11 Iunie, La Șapte Nuci, Mica Pariziană, Suzana și Luzana, de unde se putea auzi ghiersul nemaiîntâlnit al virtuozului instrumentului cu 12 țevi, adicătelea naistul Fănica Luca, mentorul de mai târziu al lui Gheorghe Zamfir.
La Teatrul cel Nou, cel Mare, balconul, lojile și stalul se plictiseau în liniște și-n întuneric. Doar trupa Mihail Pascali mai aduna din când în când plătitori cu abonament ai lojilor de gală deși maestro își poartă fracul cu aplomb în melodrame franțuzești sfâșietoare…dar publicul, publicul atunci stăpânul Bucureșcilor, vrea altceva pe scenă. Atunci apar Artiștii „asociați” în cap cu Millo, Demetriadi și Velescu și pentru prima oară în teatrul românesc, câțiva mânuitori de note și cuvinte se pun pe muncă și scriu ce se numește azi revistă teatrală, sub numele nemaiauzit până atunci „Cer Cuvântul”.
Și lumea bună a Bucureșcilor a învățat pe loc cuplete mișcătoare, cupletul academicienilor, cupletul circului, Cupletul Cișmigiului:
„Ce petrecere frumoasă
E în Cișmigiu pe lac,
Barca mică și voioasă
Te conduce după plac,
Ici și colo câte-un pește
Tot de dragoste vorbește,
Iar brotacii toți în cor
Declar broaștelor amor.
Oac ! Oac! Oac!
Tiri- tiri, tam!”
După Campania ziarului Românul, foaia națională scoasă de C.A.Rosetti, Matei Millo obține direcțiunea Teatrul Național cu scutire de taxele la fisc. În seara primei reprezentații teatrul e plin, negustorii, boierii, mitocănimea au umplut galeriile și strapontinele, specatcolul se apropie cu un cânticel politic „ Haine vechi – zdrențe politice”, scris și jucat chiar de dumnealui Matei Millo care, fără acompaniament dădea drumul cânticelului cu patimă :
„Haine vechi, mulți ani purtate,
Cam murdare, cam pătate
La buzunări și la piept,
Cu rugină de gheșeft…
Le-au pătat cu strâmbătate,
Bătându-și joc de libertate,
Și sleind țara de bani.”

Vestitele instituții ale marii industrii de divertisment, unde asemenea Teatrului Culinar de la Locanta Jariștea de astăzi, se afișau tumultoase spectacole cu „marcă înregistrată”, precum cele ale Teatrului Excelsior de la Alhambra, unde rolul Kerei Calița era jucat de faimosul Nicolae Vlădoianu, iar pe scenă, în acordurile muzicii originale compuse de maestrul Ion Vasilescu sau pe aranjamentele notelor solfegiului semnate de Mișu Constantinescu, Nicolae Patrichi sau Henri Mălineanu, urcau irezistibilii comici Stroe și Vasilache, dar și frumoasele și în egală măsură, risipitor de talentate demoazelele ce n-aveau nevoie de prezentări, Silly Vasiliu, Hermina Petrescu, Marga și Didona Rădulescu, Florica Demion, secondate de alte nume mari ale revistei, cum erau H. Nicolaide sau chiar, în rolul năstrușnicului Cupidon, tânărul pe atunci Grigore Vasiliu Birlic. Părțile de operă grea nu lipseau nici ele, fiind interpretate de mari voci, precum Margareta Marian, Dan Demetrescu sau Al. Giovanni. Corpul de balet, rivalizând cu cele de french cancan pariziene era alcătuit din două secțiuni: „Alhambra Beauties” (40 de fete superbe, în frunte cu Kathy Rusu, Elisa Neagu, Virginica Anghelescu, Rica Manolescu și Zorica Luntzer) și „Alhambra Boys” (20 de tineri atletici și seducători, între care cel supranumit „Sir”, Ionel Silea, Eugen Pintea sau Emil Giuan), direcția coregrafică fiind dată de Ileana Simo și maestrul Oleg Danowsky. Până și costumele sau cortinele, retușate de Suzana Vasilescu, proveneau de la marile case europene de profil, între care Pascaud (18 Rue Richepanse, Paris), Marc Weldy (18 Rue Saulnier, Paris) sau Aberdeen (Westminster Street 117, London W.).
Alte locații selecte erau replica bucureșteană a cabaretului parizian Moulin Rouge care se afla pe colţul format de bulevardul Elisabeta cu strada Anghel Saligny, pe terasa clădirii fostului Senat; a funcţionat, după terminarea Primului Război Mondial, până în 1932, fiind administrat mult timp de grecul Papaianopol; aici a cântat pentru prima dată în Bucureşti, prin 1927-1928, o trupă compusă din artişti de culoare, Chat Noir și varieteul Salata.

Fremătau și murmurau de muzică și dansuri teatrele de vară la adăpostul stejarilor și plopilor: Union, situat pe strada Câmpineau, colţ cu strada sf. Ionică, fusese întemeiat de colonia Union-Suisse și este menționat, ca reper obligatoriu al divertismentului bucureștean în comedia „O noapte furtunoasă” a lui Caragiale. L-a avut ca vedetă pe actorul braşovean I.D. Ionescu, considerat, înaintea lui Constantin Tănase, întemeietorul cupletului politic dar, ne spune Constantin Bacalbașa, și cel care a lansat renumita șansonetă „Cu o botină, din cea mai fină..”.
Actor de revistă, I.D.Ionescu, apărea pe scenă în jachetă îmbumbată, cu pantaloni vărgați, papillion, batistă și canotieră albă și, desigur, întotdeauna cu o floare albă la butonieră. Publicul aplauda, aplauda, când asculta „Piciorul Aglăiței”:

„…Avea un picior
Foarte ușor
Și o botină
Din cea mai fină.

Am fost tentat
De-așa vântat,
De-o demi-mondă,
De-o nimfă blondă…

…Na un picior,
Foarte ușor
Și o botină
Din cea mai fină.

Ai fost tentat
De-așa vânat ,
De-o demi-mondă,
De-o nimfă blondă…!

Avea un picior
Foarte ușor!”

În timpul răzbelului din 1877-1878, conform cronicarului înainte menționat, aici venea, seară de seară, Prințul Gorceakoff, ca să se „răcorească” cu priveliștea jupelor ridicate cu multă îndrăzneală de dansatoarele din trupa Fanelly, dar să se bucure și de puzderia de înalți ofițeri ruși, care, „foarte dedați la băuturi și plini de parale”, „aruncau banii cu amândouă mâinile”.
Amintirea baronului Bellu, suflet duios, știut în lumea teatrelor și dansatoarelor drept Conu Fănică, „ Sufletul maichii” împărțitorul de arginți, cel ce ne-a lăsat bucata de moșie ce-i astăzi grădina morților cu decorații, Cimitirul Bellu. Baronul, în fața divinelor picioare a seduisantei Margot din trupa Fannnely de la Union, uita de neam, de țară, de partid, de cai, de parlament, pentru mângâierea bietului său cuget răvășit:
„Vin mămicule,
Vin bibicule, vin,
Că știi cât ne dorim,
Și cât ne mai iubim.

Vin mămicule,
Vin bibicule, vin,
Cu portofelul plin,
Să te sărut puțin…”


În anul cu alean și neasemuitele-i meșteșuguri 1881, ziaristul Edouard Marbeau slujbaș la gazeta pariziană Correspondent scria că „Seara, orașul se însuflețește din nou, mulțimea se adună prin cafenelele sau grădinile cu muzică”, trăindu-și viața clocotitor, ascultând bunăoară cântece hărtănite de gâtlejul farmazonilor artiști cum, menționau și alți autori, erau îndrăgitele „Am un leu și vreau să-l beu”, „Sârba lui Pompieru*”, „Țânțăraș cu cizme largi”, „Văleu, lupu* mă mănâncă” sau „Pe o stâncă neagră”. La ceasurile amurgului, orașul devenea, așa cum consemna același jurnalist, „Noul Babilon”, o citadelă a distracțiilor feerice, ale cărei locante prindeau viață de niciunde și se transformau în tainicele inimi ale Bucurescilor.
Calița ot Jariștea