Comorile Kerei Calița – cei trei nepoți care mă mențin tânără și frumoasă

Eu, Calița de la Jariștea Locantă am crescut alături de doi frați – Iulian și Nelu-, într-o familie frumoasă și încurcată din Bărăganul idilic al lui Odobescu, pe când nici nu se putea ca un cămin să nu fie împodobit de numeroase odrasle. Dar vremurile s-au schimbat și, în generația următoare, unicul meu fiu, Sorin-Aurelian, s-a însoțit cu o fată frumoasă din Ardeal, Oana din Târnăveni, așișderea lipsită de frați sau surori. Poate, de aceea,  fiul și nora își vor fi dorit, cu credință nestrămutată, o familie numeroasă, binecuvântată de mai mulți copilandri, întocmai ca în vremurile de demult, pe când, dintr-o astfel de însoțire, puteau să se ivească cinci, șase sau chiar nouă-zece copii. Continuă să citești Comorile Kerei Calița – cei trei nepoți care mă mențin tânără și frumoasă

Întamplari amuzante în grădinile restaurantelor

La Rașca se putea servi o masă copioasă cu șnițel vienez, cu prăjituri și înghețată, cu bere și vin de Drăgășani, dar și de Bordeaux și Vöslauer, iar la sfârșit te delectai cu o cafea caldă sau la ghiață (mazagran). Chelnării serveau în frac și în fiecare seară se anunța programul muzical pentru seara următoare. «Iluminatul grădinii se făcea cu sfeșnice de metal în care se înfigeau lumânări de spermanțet și care se înălțau treptat pe măsură ce ardeau, iar în loc de chibrituri sau fitil cu cremene – preciza Victor Bilciurescu în volumul București și bucureșteni de ieri și de azi – fiindcă pe vremea aceea nu se cunoșteau scăpărătorile moderne de astăzi, ca să aprinzi țigara, aveai la îndemână niște fâșii de hârtie, în pahare lungi, din care luai una, o vârai pe de-asupra globului de sticlă a felinarului până la flacără și-ți aprindeai țigara».
Dar la grădina Rașca s-au petrecut și multe întâmplări amuzante care au format deliciul presei și oamenilor de spirit al Capitalei. Merită să reproducem o farsă din 1882, povestită de memorialistul Constantin Bacalbașa în volumul Bucureștii de altădată.


Spre a asigura succesul noului ziar umoristic Scaiul, ziariștii-propietari i-au oferit conducerea periodicului unui avocat…cocoșat, numit Ion Athanasiade, figură foarte populară în epocă. Din păcate, un articol-zeflemea la adresa unui domn Ghica, a provocat un imens scandal de presă. Cum scrisoarea de protest a jignitului Ghica nu a produs rectificarea publică a presei, acesta s-a răzbunat de-o manieră…inedită. «Peste câteva zile – povestește C: Bacalbașa, martor la sinistra farsă – o trupă de teatru juca la Grădina Rașca, o piesă într-un beneficiu oarecare. Beneficiarul adusese un bilet de intrare lui Ion Athanasiade, cu rugămintea stăruitoare ca să vină negreșit la reprezentație. În seara reprezentației, fiind vremea frumoasă, Athanasiade se duce la Grădina Rașca din strada Academiei. Locul său era cap de bancă pe dreapta, în rândul întâi de scaune. Athanasiade se așează. Dar peste câteva minute, apare încă un cocoșat, care se așează pe același rând, ceva mai departe. Iar peste alte câteva minute, un alt cocoșat; și încă unul și încă unul, până ce întreg rândul de 10 scaune, fu ocupat cu..10 cocoșați! De la al treilea cocoșat, publicul din grădină a început să se înveselească, apoi senzația a crescut cu înmulțirea cocoșaților, iar când tot rândul fu ocupat, în grădină era un hohot de râs toți spectatorii se îndesau să vadă tabloul, căci adevăratul spectacol nu era acum sus pe scenă, ci jos în grădină. În februarie 1880, dânsul a părăsit direcțiunea acestui ziar care trecu unui alt cocoșat, numit Ion C. Isvoranu. Athanasiade se puse în fruntea ziarului umoristic Ciulinul, până în octombrie 1884».


Asemenea farse între oamenii de artă se petreceau deseori în grădinile de spectacol. Lumea care frecventa asemenea «reprezentații cu consumație », ședea la mese rezervate, lua un aperitiv, bea o halbă de bere sau o sticlă de vin de firmă franceză (Bordeaux) și privea la acțiunea dramatică de pe scenă. Când se întâlneau Ranetti, Ciucurette, Caragiale, Iancu Brezeanu, Puiu Iancovescu în grădina Rașca sau la Union lucrurile se schimbau radical, fiindcă vinul zglobiu de Mizil producea efecte miraculoase. Vintilă Rusu-Șirianu povestea o scenă de la Rașca: «Brezeanu, cred că de ar fi băut la șapte nunți din Cana Galileei, când apărea Caragiale s-ar fi ridicat tot smirnă. Așa a făcut și acum. S-a sculat și l-a salutat (cu evlavie).


-Ce faci Brezene? Spuse Caragiale.
Brezeanu își întoarse șmecherește o jumătate de ochi pe dos:
-Lucrez, coane Iancule…e o «galbenă» de Mizil…de la Mareș sosită azi. Ce să zic! Te-nfioară!
Caragiale, către cei ce-l însoțeau:
-Haide să ne înfiorăm și noi nițel, amicilor!…
Pe când corzile lăutarilor dădeau semne de somnolență și convorbirea între mesenii din jurul lui Caragiale se cam încurca, Brezeanu rămase într-un fel de prostație, contempla cu mare tristețe o găleată de lângă el, în care fusese ghiață, acum devenise apă…
Caragiale către el, îl scutură din umeri:
-Ce-i cu tine, Brezene, ai devenit Hamlet! Cugeți adânc?
Și iată, se aude pe un ton neobișnuit la el, scăzut, muzical elegiac:
-Cuget, coane Iancule, cuget și mă înnourez…Uite, dom’le apă, apă?
-Ei și?
-Păi, mi-am adus aminte. Subit. Că 75% din corpul omenesc e apă! Ptiu! M-apucă stenahoria. Cum, dom’le, eu sunt trei sferturi apă?
La care Caragiale zice încet, cu consolatoare blândețe:
-Tu, nu, Brezene. Tu ești 75%…vin!»”

 Viorel Cosma

Cristian Vasile, Marin Teodorescu-Zavaidoc și Jean Moscopol

„Dintre cei trei mari diseuri ai Capitalei interbelice (Cristian Vasile, Marin Teodorescu-Zavaidoc și Jean Moscopol) cel care a reprezentat o epocă, nu doar o personalitate – rămâne Jean Moscopol.

Pe toți i-am ascultat la radio în perioada lor de glorie (1930-1940), dar numai pe Cristian Vasile l-am cunoscut personal. Le-am refăcut în amănunt biografiile, le-am ascultat de zeci de ori discurile, am discutat cu urmașii familiilor toate detaliile vieții lor agitate, am colaborat cu radio-ul, televiziunea și casa de discuri Electrecord încât socotesc că nu greșesc, atunci când ierarhizez cele trei vedete ale localurilor Capitalei de altădată, în ordinea Moscopol, Cristian Vasile, Zavaidoc.

Cristian Vasile

Deși a dispus de cea mai scurtă carieră artistică, totuși Jean Moscopol a reușit cele mai spectaculoase performanțe artistice. A călătorit în două continente (Europa, America), a imprimat la casele de discuri Homocord, Odeon, Columbia și His Master’s Voice poate cele mai numeroase plăci de patefon. Este greu astăzi, să susținem că a imprimat «300 de discuri», atâta vreme cât nu posedăm un catalog complet al fiecărui interpret de muzică ușoară și populară românească, fără a mai aminti de piesele de muzică străină. Să nu uităm că Jean Moscopol a cântat, efectiv în țară, doar între anii 1929-1931 și 1934-1939, perioada de la Berlin (1931-1934) plutind în ceață.
Toți cei trei au apărut în filme, însă abia după 1930 s-a trecut la filmele muzicale, prezențele românești rămânând nesemnificative.

Zavaidoc a apărut în Chemarea dragostei/Rapsodia română (1930) cu melodii populare, film turnat la Budapesta, în regia lui Jean Mihail, «varianta sonoră și cântată, fără dialoguri, s-a pierdut».
Cristian Vasile s-a mulțumit cu jurnale de actualități, fragmente filmate fără menționarea numelui diseurului pe generice. Doar Jean Moscopol s-a bucurat de o prezență mai substanțială: filmul Aur (1931) în regia lui Jean Mihail, realizat la Sighișoara, cântărețul apărând în compania pianistului Alexandru Leon; Contesa Maritza (1931), la Berlin; A fost odată un muzicant (1931) la Berlin; O noapte furtunoasă (1942) la București, în regia lui Jean Georgescu, coregrafia lui Emil Bobescu, muzica lui Paul Constantinescu, interpretând rolul unui armean sau al cupletistului de la Grădina Union, jucat de Miluță Gheorghiu); Misteriosul Moscopol, profetul (2005), film documentar de televiziune al regizorului Ștefan Gladin, operator Lucian Olteanu.


Dintre toți trei diseurii, singurul care a cântat și muzică de jazz, cu formația lui Dinu Șerbănescu la Sinaia, a fost Jean Moscopol.” – Viorel Cosma

Întâmplări cu nenea Iancu Caragiale

Caragiale a fost cârciumar fără de noroc!
Nici cu localul „La botu’ calului” din gara Buzău, nici în Gabroveni și nici cu „Berăria Academică Bene Bibenti”, de pe Sfântul Nicolae – Şelari, nr. 2 n-a reușit să facă parale! Ba mai mult, de fiecare dată a pierdut banii, rămânând cu datorii umilitoare. Un gazetar al vremii, Scipione Bădescu, exclama „Bietul Caragiale! Să fii cel mai bun scriitor al ţării şi negustor la Buzău, să n-ai la timp 200 de lei pentru a achita poliţa. Asta e desigur cea mai genială ironie a soartei!”. Scriitorul, fost concesionar al localului, este nevoit să-şi achite din datorii „plătind cu un pian, o bibliotecă şi un şifonier scoase la licitaţie în grădina publică, pe creditorul I. Goldfeld”.  Lui Caragiale nu i-a reușit combinația nici la Gambrinus, în Piaţa Teatrului de atunci, aproape de intersecţia Ion Câmpineanu cu Calea Victoriei. Istorica berărie nu a prosperat sub oblăduirea scriitorului, însă are meritul de a fi născut un personaj memorabil, pe celebrul Mitică din Momente și Schițe. Tot aici a născocit pe faimoșii Mache și Lache.

Personaje de la sfârșitul secolului al XIX-lea, întruchipate de conu Iancu Caragiale

La vremea deschiderii „Berăriei Mihalcea și Caragiale”, ziaristul Tony Bacalbașa a publicat în „Adevărul Literal”, în chenar negru, „Astă seară se face înmormântarea marelui nostru dramaturg…se deschide în strada Gabroveni berăria Mihalcea și Caragiale”.

La Gambrinus, cu o halbă de bere cu același nume în mână, își făceau veacul și personaje reale de anvergura autorului delicatelor Rondeluri, poetul simbolist Alexandru Macedonski. Altminteri destul de sobru, literatul își permitea un zâmbet pe sub mustățile date cu briantină și răsucite artistic în sus, când pe pereții localului apăreau afișe, mustind de autoironie, ale patronului Caragiale, de genul „Nu mersese cu Năpasta, / Hai s-o încercăm și p-asta!”.

Mătușile lui Dudu Ghinescu, 1890 , prieten de familie al Kerei Calița

Despre Macedonski, Păstorel povestea o anecdotă spumoasă aflată de la tatăl său, marele avocat Osvald Teodoreanu. Se pare că, într-o zi, la prânz, poetul l-a uimit pe Caragiale dând o comandă nemaiîntâlnită: o felie de tort de ciocolată cu măsline verzi grecești și o halbă de bere însoțită de un păhărel de sirop de cireșe!!! Arțăgosul Caragiale era gata să se ia la harță cu ciudatul mușteriu, însă și-a mai venit în fire când a observat că Macedonski chiar asta făcea: își mânca tacticos tortul mestecând din când în când și câte o măslină sărată, apoi sorbea o înghițitură din berea îndulcită cu sirop de fructe și tot așa până și-a terminat porția inedită de mâncare și a lins și ultima picătură de spumă de pe marginea gulerată a halbei.
Caragiale se mândrea cu faptul că un literator stătea nonstop în cârciumă! Este vorba de poetul Ion Păun-Pincio. Firesc, fiindcă stihuitorul era angajat al berăriei, pe postul de casier…
În lunga-i carieră de berar, Conu Iancu Caragiale a beneficiat chiar și de reclamă nepermisă, amicii Teleor și Bacalbașa, redactori la „Moftul Român” tipărind la gazetă:

„Decât medicamente,
Mai bine, zău, dă fuga
Și trage-i două halbe
De bere de Azuga

Devale la Gambrinus,
Cea mai frumoasă vale,
Te afli între teatru
Și între Caragiale.
Ferice cel ce poate
Să bea așa nectar,
De nu mai multe halbe,
Măcar un biet pahar.”

Personaje bucureștene din 1903

Ce n-a încercat bietul Caragiale pentru a avea spor în afaceri? În 1906 se asociază cu Grigoraş Dinicu, faimosul violonist și șef al unui renumit taraf de lăutari. Însă, degeaba! Au urmat falimentul și apoi ciudatul exil la Berlin.
Pe cât a fost de ghinionist Nenea Iancu ca antreprenor în industria ospitalității, pe atât de fericit a fost în calitate de client bonom, un adevărat oaspete de cârciumă, mereu întovărășit de o liotă de amici cheflii, puși pe petrecut o noapte întreagă. Hâtru, el cugeta imperturbabil: „Mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă?”. Asta se întâmpla pe la 1909, chit că unii ar putea jura că replica a fost rostită ieri-alaltăieri în Locanta Jariștea.

La plimbare spre pădurea Băneasa

Așadar, Conu’ Iancu adăsta într-o seară la un local pe Calea Victoriei. Era joi pe la ceasurile șapte-opt și atunci, pentru bucureșteanul ahtiat de chiolhanuri cam începea „repausul duminical”. Caragiale se prinde într-o doară cu Costică „să mâncăm împreună”. „Pășitorii”, cum le zic eu, Calița ot Jariștea, iute s-au făcut din doi șase, mai ales că amicul Costică, binedispus după prima bere, le mărturisește că este chiar ziua lui, 21 mai, Sfântul Constantin, așa că se dă prima comandă: „-Băiete, aperitive, lista și răcitori în lege! Să vie!”. S-a trudit la masă cinci ore, la greu, fără răgaz: „Aperitive, 18; baterii, 8; șampanii, 12;… și 22 pachete de Regale… și 5 rânduri de marghilomane”. După care, convivii vor fi plecat la Șosea, spre „Lăptărie”, cu două trăsuri conduse de muscali înfiretați și înveșmântați cu binecunoscutele mantii de postav verde. Ajunși acolo, ca să se dreagă după chef, Caragiale și amicii iau câte un pahar de șampanie, „pour la bonne bouche”. Apoi, se întind la un șvarț cu coniac franțuzesc. După care au sosit castroanele aburinde cu potroace și ciorbă de burtă, schembea „dreasă bine, cu puțin ardei roșu”. Și tot așa, de la capăt cu toate celelalte, de nu se știe când se va fi terminat acest chef de pomină… Mai știi, poate vineri la prânz, o dată cu niște mititei sfârâind pe grătarul lui Iordache de pe Covaci, în acordurile stridente ale unei dible dezacordate…

Calița ot Jariștea

Scrisori de boieri

Nicolae Iorga, însemnatul istoric, publică scrisorile boierilor și voievozilor români sub titlul „Scrisori de boieri”, carte de ispravă cu o prefață în care Nicolae Iorga face câteva considerații asupra boierimii noastre.

„Boieria e, cum numele o arată, de origine bulgărească, – la vecinii noștri de peste Dunăre, pluralul de la bol, bul, vechiul nume turanic pentru sfetnicii Hanului, întâlnindu-se încă de la începutul așezării lor în Mesia slavă. Dar atribuțiile, rangurile, privilegiile sânt curat est-romane, bizantine, Bulgarii primind și în această privință covârșitoarea înrâurire de cultură a Constantinopolei împărătești.”

Boierimea s-a arătat făloasă și bogată în Moldova prin Mușatini și Movilești, în Țara Românească prin Basarabi, a strălucit în Moldavia sub Dimitrie Cantemir și-n Țara Românească s-a înobilat sub Mavrocordați, a continuat țeremonia boierească și la 1821 când o altă ordine politică vine cu generalul Kiseleff și Regulamentul Organic.

Iată frumusețea, candoarea și credința unei scrisori:

„Bunul Mateiu – Vodă Basarab scria astfel către ambasadorul francez de la Constantinopol, care-i trimisese un răspânditor al catolicismului. La sfârșit el plânge durerea țerii despoiate și stoarse.

Prea-luminate Domn, mult prețuit de noi,

Peste măsură mă îndatorește curtenitoarea purtare a dumitale, că binevoește a ne cerceta cu scrisoarea d-tale curtenitoare, plină de mărturisirea de iubire a blândului d-tale suflet. Ni-e plăcută această bună mărturisire față de noi, asigurându-te că va fi totdeauna și la orice prilej răsplătită de noi cu alte bune scrisori. Și cea mai mare cinste ni vei face d-ta dacă nu vei fi zgârcit în a ni împărtăși poruncile d-tale, cum astăzi ai binevoit să ni dai în grijă, în chip neobișnuit, pe d. Anton Devia, care a fost văzut de noi cu obișnuitul ochiu plin de iubire; cu atât mai mult cu cât atârnă de d-ta ca prieten de aproape. Și așa voiu face cu oricine va veni din casa Măriei Tale Prea-Luminate, având noi bună aplecare pentru alesele însușiri ce sunt în d-ta. Să ni faci îndatorirea de a vorbi une ori cu dumnealui Caimacamul despre această biată țară și despre noi înșine, povestind grelele biruri și nesuferitele cheltuieli ce avem, din care s’a născut sărăcirea și nimicirea acestui popor, și nici nu au compătimire de noi cine am nădăjdui să vie în ajutorul năcazurilor noastre. Ni va fi peste măsură de plăcută această îndatorire, nădăjduind folos, față de bunătatea d-tale. Căruia-ți rugăm de la Dumnezeu toată fericirea cea mai mare. București, 8 Septemvre 1635.

Al d-tale prea-iubitor prieten și gata de îndatorire.

Io Mateiu Basarab, Domn al Țerii-Românești.”

Calița ot Jariștea

 

 

MARIA CUȚARIDA-CRĂTUNESCU – prima femeie doctor în medicină din România 

Maria Cuțarida-Crătunescu (10 februarie 1857, Călărași – 10 noiembrie 1919), militantă feministă, a înființat în 1897 Societatea Maternă, iar în 1899 a organizat prima creșă din țară. Urmează liceul la Zürich, unde în 1877 începe Facultatea de Medicină, și datorită avantajelor pe care le aveau absolvenții cu diplome obținute în Franța, se transferă la Universitatea din Montpellier. Stagiatura și pregătirea doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris, unde în 1884 susține teza de doctorat cu specializarea „boli ale femeilor și copiilor”. Pentru a putea să-și facă draga meserie în România, și-a echivalat diploma, trecând examenul cu calificativul Magna cum laude. A lucrat la Spitalul Brâncovenesc, Spitalul Filantropia și Fabrica de Tutun din București, unde s-a ocupat de sănătatea celor 2.000 de muncitoare. În 1897, prima feministă a țării inițiază înființarea societăților Leagănul și Societatea Maternă, ultimei dăruindu-i-se în totalitate. În 1898, devine vicepreședinte a societății „Cultura și ajutorul femeii”, iar în 1899, la Fabrica de Tutun, pune bazele primei creșe interne de fabrică din România, care oferea ajutor mamelor muncitoare cu copii.

În 1900, se făcea auzită la Paris la Congresul acţiunilor feministe, unde a prezentat lucrarea „Munca femeii în România“. A reuşit să alcătuiască o statistică a femeilor de la noi care au putut, în acea perioadă, să promoveze intelectual, în ciuda faptului că nu aveau drept de vot, iar vocea lor abia începea să se audă într-o societate care se dezmorțea din tipicurile patriarhale în care femeia avea doar un rol decorativ.

 Spitalul Filantropia

„Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbeşte îndeajuns în favoarea activităţii noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licenţiate în Litere şi 21 licenţiate în Ştiinţe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, şi o licenţiată în Drept, 319 profesoare de şcoală secundară de fete şi 2 licenţiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre şi al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”, prezenta Maria Cuţarida Crătunescu.

În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizată  la Institutul şi internatul Evanghelic, lucrând lângă Regina Maria. După război, se retrage din activitatea medico-socială din cauza problemelor de sănătate, dar într-o lume a bărbaților, Maria Cuțarida-Crătunescu a fost, poate, prima femeie româncă ce a reușit să înfrângă sistemul.

Ce strașnică cucoană!

Spitalul Brâncovenesc

Calița ot Jariștea

VIRGINIA ANDREESCU-HARET – prima femeie arhitect din România

Nepoată de frate a pictorului Ion Andreescu, Virginia Andreescu s-a născut în 1894 în Bucureşti şi din 1928 a fost căsătorită cu un nepot de soră al lui Spiru Haret. Născută în București, în 1894, Maria Virginia Andreescu nu a trecut printr-o copilărie ușoară – avea 9 ani când mama ei a murit și ea a trebuit să se ocupe de cei trei frați mai mici și de gospodărie. A urmat liceul și, după bacalaureat, a intrat la Școala Superioară de Arhitectură.Este prima femeie arhitect din România, obţinând diploma în 1919, având o bogată activitate de peste 30 de ani şi 130 de clădiri înfăptuite.

S-a perfecționat în atelierul arhitectului Petre Antonescu, după care, în perioada 1921-1922, a avut o specializare la Roma. Societatea Arhitecţilor din România a trimis-o la congrese internaţionale la Bruxelles, Roma, Paris, Moscova şi Berlin. A lucrat pentru Comisia Monumentelor Istorice între 1918-1921, apoi pentru Ministerul Învăţământului Public între 1921 şi 1947. Cel mai înalt grad atins în minister a fost cel de inspector general în arhitectură. O componentă esenţială a carierei sale a fost formarea tinerelor arhitecte în instituţii de învăţământ. A făcut parte din comisiile permanente ale Învăţământului tehnic, a lucrat la Casa Şcoalelor şi ca profesor în şcolile tehnice ale Ministerului de Construcţii.

Printre primele sale lucrări, executate împreună cu arh. I. Pompilian, regăsim un imobil eclectic pentru societatea „Construcţia Modernă”. Situat în strada Frumoasă nr. 50-56, la colţ cu Calea Victoriei, acesta cuprinde şi o sală de spectacole cu 1.200 de locuri. A mai proiectat aripa dinspre Şerban Vodă a Liceului ”Gheorghe Şincai” (1924), Palatul Tinerimea Română, din strada Schitu Măgureanu, Şcoala Primară din Socola, Iaşi (1925), Liceul D. Cantemir, Bd. Dacia, Bucureşti (1926), Teatrul-cinema din Govora și Terasa Cucurigu (1928), Şcoala normală de fete din Bârlad cu internat şi sală de gimnastică şi anexe (1931), Liceul de Fete din Focşani (1933), Liceul de fete „Domniţa Rucsandra” din Botoşani (1933-1934), Biserica Ghencea, Calea 13 Septembrie, Bucureşti (1934),  Facultatea de Medicină din Bucureşti – Muzeul de anatomie/ Centrul de Cercetări Antropologice,  Staţia Meteorologică de la Băneasa etc.

ALTE CINCI ROMÂNCE NEMURITOARE

Prima femeie inginer din Europa a fost o româncă, Elisa Leonida Zamfirescu.

Aceasta s-a născut pe 10 noiembrie 1887 şi a încercat să urmeze cursurile Facultăţii de Drumuri şi Poduri din Bucureşti, dar a fost respinsă tocmai din cauză că era femeie. Ulterior, aceasta a mers la studii în Germania, devenind în 1912 prima femeie inginer de pe continent.

Prima româncă aviator a fost Elena Caragiani Stoenescu.

S-a născut în 1887, a studiat la Aerial League School, dar i-a fost refuzată diploma de absolvire, pe motiv că e femeie. Mai târziu, în 1914, a reuşit să îşi ia brevetul de pilot în Franţa.

Şi primul inginer silvicultor din lume a fost tot femeie.

Pe numele ei Aurora Gruescu, aceasta s-a născut în 1914, a terminat studiile de silvicultură în Bucureşti.

Cecilia Cuțescu-Storck a fost prima doamnă profesor la o universitate de artă din Europa.

Aceasta a fost pictoriţă şi a avut o influenţă majoră asupra artelor în perioada interbelică, absolvind cursurile Academiei de Arte Plastice din Bucureşti.

Prima soprană care a avut vreodată un rol principal într-un spectacol, scris special pentru ea, a fost Hariclea Darclee, care a interpretat faimoasa Tosca de Giaccomo Puccini. Premiera operei a avut loc pe 14 ianuarie 1900, la „Teatro Costanzi” din Roma.