Mărturisire de credință, azi 14 octombrie 2018

„Mă trag” dintr-o veche stirpe de negustori chivernisiți și după mamă și după tată, cu apucături de boieroaică zurlie din Bărăganul de dincolo de timp, chiar de pe malurile Borcei în orașul de graniță Călărași.

Setea mea neostoită dintotdeauna a fost să am o mulțime de oameni în jurul meu ciupind misterios coardele țiterelor și lovind îndemânatec discurile de alamă ale chimvalelor, bucurându-mă mai abitir ca la făloasele praznice și chefuind într-o dulce toropeală a simțurilor ce vin dintr-un veac neștiut, cu clondirele pline de vin rubiniu și sticloanțe cu licheruri de foc.

Pe musafiri îi întâmpin mereu în caravanseraiul Locantei cu spiritul curat  și-i poftesc numaidecât la cadril, polcă și mazurcă, într-un balet al gândurilor ce se adună într-un calandrier al inimii în foșnet bizantin de brocard și clipocit tainic al picurilor de rouă pe canaveaua Bucureștilor.

Îmi e nespus de drag ca mesele din onorabilul meu stabiliment să-mi fie împodobite cu mermetisire și eglediseli; voiesc ca tacâmurile de argint filigranat, lustruite de două ori, să strălucească din depărtare, cale de nouă poște de la Podul Beilicului; doresc ca tipsiile, talgerele, tăvile și tablalele ce vin dinspre cuhnie, purtate pe brațe de sufragiii în livrele conabii, să fie încărcate cu potop de mâncăruri „zumbalai”, ce n-au auzit, văzut și mirosit decât Bucureștii ce-au fost odată capitala peninsulei Balcanice. Locanta ocrotită de dangătul clopotelor de la Mitropolie și de sânețele arnăuților ascunși în firidele zidurilor mânăstirii lui Ivireanu, tâlcuie slovele rețetelor din manuscrisele neamului românesc.

Mă străduiesc, cu silință și râvnă, ca pe farfuriile albe de porțelan să alcătuiesc întotdeauna o arlechină de zalbicon, zinzifiluri și meringheze, precum și alte bunătăți din vechime întru îndestularea stomahului dar și a sufletului, cu muhalebiu și mustalevrie la ceasurile de taină, când logofeții și jupânesele se întrec în deslușirea miresmelor de salvie şi nucşoară îmbibate în sirop de trandafiri ademenind baclavalele și alte zaharicale ale Stambulului.

Drept pentru care mă iscălesc cu cerneală adusă dintr-un Levant încremenit în vremuri,

A Domniilor Voastre,

Kera Calița ot Jariștea Locantă

 

Cuvioasa Parascheva – Ocrotitoarea Moldovei și călăuzitoarea credinței ortodoxe în întreaga Românie a smereniei

Cuvioasa Parascheva este o sfântă venerată în Biserica Ortodoxă Română , ocrotitoarea Moldovei. S-a născut la începutul secolului al XI-lea, în satul EpivatTracia, nu departe de Constantinopole, din părinți bogați și binecredincioși. Fratele său, Eftimie, a urmat viața monahală și, după 30 de ani petrecuți la mănăstire, a fost numit Episcop de Madit.

Parascheva și-a petrecut copilăria în casa părinților săi care au învățat-o deprinderile creștine. Se spune că, la vârsta de 10 ani, auzind citindu-se în timpul unei slujbe Evanghelia după Marcu, copila a decis să-și împartă hainele săracilor. Tânără fiind, a fost cerută în căsătorie de mai mulți tineri înstăriți, însă de fiecare dată a refuzat. Dorința cuvioasei era să se retragă în pustie și astfel a plecat de acasă fără să le spună părinților săi. Istoriile arată că tânăra s-a închinat la mănăstirile din Constantinopole, apoi la locurile sfinte de la Ierusalim, după care s-a retras în Pustiul Iordanului.

În anul 1641moaștele sale au fost aduse de la Constantinopole la Iași de către domnitorul Vasile Lupu și așezate în ctitoria sa, Biserica Sfinții Trei Ierarhi. Aducerea moaștelor la Iași a fost un gest de recunoștință din partea patriarhului Constantinopolului  de atunci, Partenie I și a membrilor Sinodului Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol pentru faptul că Vasile Lupu a plătit toate datoriile Patriarhiei Ecumenice . Începând din anul 1889, moaștele sale au fost mutate în Catedrala Mitropolitană din Iași.

Prima mențiune în limba română despre Cuvioasa Parascheva de la Iași apare în „Cartea românească de învățătură a Mitropolitului Varlaam al Moldovei”, apărută la Iași în 1643.

Cuvioasa Parascheva, poate cea mai cunoscută dintre toţi sfinţii ale căror moaşte se află în ţara noastră, se bucură de o asemenea evlavie în rândul românilor, încât aceştia au legat trăsăturile şi atributele sfinţeniei sale unei divinităţi ancestrale din mitologia veche românească, şi anume „Sfintei Vineri”. În tradiţia populară, „Sfânta Vineri” era considerată stăpână peste lumea femeilor şi îndeletnicirilor acestora, iar prin Sfânta Parascheva, uneori, însușirile ei sunt conferite Născătoarei de Dumnezeu.

Cuvioasei Parascheva îi sunt conferite minuni și vindecări miraculoase. De ziua sa, la Iași are loc în fiecare an un pelerinaj la care participă sute de mii de credincioși din toată țara.

La români, ziua „Sfintei Vineri de Toamnă” sau Cuvioasei Parascheva este şi praznic al morţilor pomeniţi din neam în neam, motiv pentru care se împart ofrande (lipii din grâu nou, vin sau must dulce ….) pentru cei plecaţi în Lumea Neîntoarcerii. Praznicul din ziua aceasta sfântă nu te lasă să pleci la munca de câmp, „chinuirea bobului de grâu”, care are chipul lui Hristos; facerea focului în cuptor, coacerea pâinii, mâncatul pepenelui roşu și a poamelor negre, sau a porumbelor. Nu se mănâncă nici nuci, castraveţi şi poame care au miezul în formă de cruce.

În această zi, oamenii credincioși fac pomeniri la biserică şi împart săracilor,  colăcei făcuţi în casă, fructe de toamnă şi dulciuri pentru sufletul morţilor din familiile lor.

La hram, întru pomenirea Sfintei Parascheva, se mănâncă lucruri simple dar gustoase, precum:  colivă ca la mânăstire, ciulama de ciuperci cu mămăliguță, legume dustuite cu ceapă călită, conopidă trasă la tigaie cu puțină brânză, sărmăluțe în foi de viță stropite cu smântână, fasole bătută și aromită cu pulbere de boia dulce, și mai abitir o oală mare cu ghiveci călugăresc.

…Sfântă Cuvioasă Parascheva, binecuvântează mâncarea noastră și ne apară de toate cele rele, văzute și nevăzute!

 

Calița ot Jariștea

Vinul, bucuria sufletului de român!

În amintirile lui Radu Rosetti se povestește că boierii români din vechime nu erau tocmai mari băutori de vin și că acest obicei ar fi fost introdus în Țările Române de către domnitorii fanarioți, după modelulpetrecerilor de pomină de la Constantinopole.

Totuși, o mare îndoială rămâne asupra acestei păreri a memorialistului a cărui moșie se afla – culmea! – la Bohotin, unde s-a pritocit dintotdeauna, în butii de stejar, faimoasa Busuioacă, licoare vinoasă dintr-unul din vechile soiuri românești. De fapt, în Țările Române s-a băut temeinic încă din negura istoriei, ajungându-se apoi ca, într-un romanț de voiaj de la 1547, un călător franțuz să rămână uimit de obiceiul închinării a șase-șapte pahare de vin la începutul fiecărei mese a boierilor blagosloviți.

Istoria cultivării viței de vie în spațiul carpato-danubiano-pontic începe cu Vitis vinifera silvestris. Este vița de vie sălbatică, care a apărut aici în jurul anului 7000 î.Hr, din care s-au ales soiurile ce se cultivă și acum. Geții iubeau această băutură străveche și foloseau coarne de bou sau ulcele de lut ars pentru a o sorbi în cadrul unui adevărat ritual. Deși Regele Burebista a încercat dezrădăcinarea viței de vie, pentru ca vinul să nu mai ia mințile războinicilor săi, au rămas arii întinse care au continuat să fie cultivate. Și poetul Ovidiu, surghiunit de Împăratul Octavian Augustus în cetatea Tomis arată în scrierile lui importanța viței de vie pe plaiurile dobrogene. Venirea romanilor în Dacia a însemnat o dezvoltare uluitoare în domeniul viticulturii, aceștia aducând cu ei noi soiuri de viță de vie, dar și tehnici noi de creștere și îngrijire a culturilor. Viticultura a rămas însă o activitate înfloritoare și după retragerea aureliană din 207 d.Hr. și a continuat să se dezvolte chiar și în timpul ocupației otomane. În anul 1862, România deținea aproximativ 100.000 de hectare de viță, această suprafață crescând la 150.000 de hectare până în 1883. Urmează o invazie de filoxere, insecte care au distrus o parte uriașă din viile Europei, afectând și România. Cu toate necazurile, în anul 1900 aveam 152.000 de hectare cultivate cu vie. Recuperarea viilor după această nenorocire s-a făcut cu ajutorul unor consilieri francezi. Ei au adus în România soiuri care făceau deliciul Versailles-ului, precum Merlot, Chardonnay, Muscat Ottonel, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Riesling Italian, Traminer sau Sauvignon Blanc. Viticultura s-a dezvoltat într-un ritm uluitor în perioada interbelică, atunci când România avea nu mai puțin de 220.000 de hectare cultivate cu vie.

Dintre soiurile albe românești, au supraviețuit filoxerei Feteasca Albă, Tămâioasa Românească, Galbena de Odobești, Grasa de Cotnari, Crâmpoșia, Frâncușa, Zghihara de Huși și Mustoasă de Măderat. În veacul trecut, din vițele noastre, prin încrucișare, s-au născut Feteasca Regală și Șarba.

Din Fetească Albă se fac vinuri albe, de calitate, cu o aromă florală, dar și vinuri spumante. Vinurile produse din Tămâioasa de Pietroasele sunt albe, dulci, cu o aromă intensă, dulce și floral. Galbena de Odobești  în Evul Mediu era cunoscută drept Galbenă de Căpătanu și dă vinuri albe, seci, ușoare, care prezintă însă o aciditate ridicată. Grasa de Cotnari este un vin de legendă, cu o istorie de peste șapte secole în spate. Însuși Ștefan cel Mare se număra printre cei care-l îndrăgeau nespus. Soiul se cultiva mai ales lae Cotnari și Hârlău, din el obținându-se un vin alb, tare, floral și bogat în zaharuri. Crâmpoșia e un soi românesc, cu un trecut îndelungat, ce se cultivă în special în podgoriile Drăgășani și Dealu Mare. Iese un vin alb, sec și moderat, plin de vioiciune. Din Frâncușă se face un vin alb rafinat, sec, cu o bună aciditate, gust persistent și o mireasmă bogată. Șarba e un soi tânăr care dă un vin cu o suavă mireasmă trandafirie. Din Zghihara de Huși se fac vinuri albe, ușoare și care pot fi savurate pe îndelete. Mustoasa este un soi cultivat în podgoriile Miniș-Măderat din Arad, vinurile obținute fiind pline de prospețime, răcoroase și fructate.

Între vinurile vechi roșii se numără Feteasca Neagră, Băbeasca, Negru de Drăgășani, Negru Vârtos și Cadarcă Fetească Neagră – cultivat încă din vremea dacilor, provine din vița sălbatică și dă un vin memorabil, cu un parfum care amintește de prune uscate și fructe de pădure. Băbeasca Neagră vine de la Nicorești, oferă vinuri ușoare, cu o aciditate ridicată;.Negru de Drăgășani – descendent din Negru Vârtos – are prospețime, tărie și gustul puțin taninos. Cadarca de Miniș este cultivat în Arad și în alte podgorii din vestul țării, cum este Recaș. Vinul din acest soi se produce prin adaos de boabe stafidite, are o culoare intensă și o aromă consistentă, plină și în același timp catifelată.

Regina vinurilor roze românești este Busuioaca de Bohotin, care dă un vin dulce sau demidulce, cu un gust deosebit, complex și delicat în același timp. Cere o învechire de 8-15 ani, moment în care atinge gustul de aur.

Multe sunt poveștile care au făcut fala vinurilor românești. Băuturi minunate, învechite în budane mari de stejar, se fac la Lechinţa încă din secolele XII-XIII, o dată cu stabilirea saşilor în Bistriţa-Năsăud. Licorile de aici s-a numărat printre preferatele casei imperiale austriece, motiv pentru care şi-a primit numele de „vinurile împăraţilor”. La un moment dat, 170 de furgoane încărcate cu butoaie cu vin luat drumul Vienei în fiecare an. Domeniile Coroanei se întindeau în interbelic în special la Segarcea, însă Casa Regală mai avea și alte vii care dădeau băuturi minunate, în pivnițele palatelor aflându-se și sticle de Porfiriu de Dobrovăț, Cabernet de Rușețu sau Riesling de Românești. Despre Iuri Gagarin se spune că înainte de a pleca în Cosmos a petrecut o săptămână în podgoria de la Corcova, dedulcindu-se cu vinurile de pe fosta moșie a Bibeștilor. Iar Ceaușescu se întrema cu vinul bun de Sâmburești.

Despre București se știe că au fost cândva împânziți de viţă de vie, iar oraşul doldorea de vin, struguri şi rachiu. Viena și Bucureștii au fost singurele capitale ale Evropei cunoscute pentru vinurile lor.

Cele mai bune locuri de vie erau ale Bisericii, pe dealurile Filaretului. După ce treceai de „viia Sfintei Mitropolii”, te afundai în viile oamenilor. Cei care au cercetat hronicile și hărțile, au găsit pe vechile planuri cadastrale numele acestora: „Iancu Hagi-Ioniță, dl. Gligore, Pitaru Stere, dl. Mustacov, Liflerache Tamare, dl. Macedonschi, Pitaru Moscu, Tudorache Predescu, Scarlat Pascali, dl. Paronescu, Andrei Zarafu, Popa Ion, Ivan Dulgheru, comisarul Anastase Moscu, Marin Măcelaru, Ivancu Covaciu, Marin Marinescu, Diamandi Anghelovici și Postelnicul Ioniță. Aveau vii și dumnealor polcovniceasca Catinca Alexanca, nineaca Nuța, precum și coana Voineasa”…

Mai la margine – spre Ferentarii de azi – se aflau, bunînțeles, și cramele: „Pencu Tabacu și Ivancu Covaciu, dintre proprietarii de vie, țineau crame; le mai găsim și pe cele ale lui Oprea Brutaru, Sufragiu și Anghel Cîrciumaru. Dacă vi s-o părea așa, mai ciudat, că nu-s mai aproape de oraș, s-o lega și de faptul că multă vreme, numai Mitropolia putea să-și vîndă nestingherită vinul oriunde; particularii ba erau siliți să plătească ca să poată vinde, ba să vândă mai întîi vinul popilor și de-abia dup-aceea pe al lor”.

Mare veselie se întâmpla prin viile bucureștene înspre toamnă! Istoricul Giurescu o înfățișează în cuvinte pofticioase: „La vremea culesului, toate aceste vii bucureștene erau pline de lume. Stăpânii respectivi se mutau la crame pentru o săptămână, două; veneau rude, prieteni, cunoscuți; petrecerile cu lăutari, cu pastramă friptă pe grătar și cu must dulce sau înăsprit sfârâind în ulcioarele de pămînt, se țineau lanț. Seara, după ce isprăveau treaba, culegătorii, mustuitorii care striveau poama în ciubere și crămașii care strîngeau teascurile sau pur și simplu călcau strugurii în picioare se strângeau laolaltă și începeau – cei mai tineri – jocul în sunetul cobzei și al viorii -, sau cei bătrâni – vorbele, taclalele”.

Bucureștenii au arătat, așadar, o veche și temeinică prețuire vinului, ajungând ca, apoi, în epoca modernă, să o ducă pe noi culmi, uimind și străinătatea cosmopolită. În 1908, englezul Newnham-Davies era fascinat de arta cu care se bea în marile stabilimente ale Bucureștilor și scria că ,,Restaurantul Capşa se află pe un loc înalt printre cele mai bune restaurante din lume. Meniul vinurilor româneşti de la Capşa poate fi citit cu siguranţă ca un ghid pentru cele mai bune dintre vinurile ţării. Drăgăşani, Odobeşti, Cotnari, Tămâioasă sunt vinurile albe, dintre care unele sunt din recolte vechi, până la 1879, iar vinurile roşii sunt Nicoreşti, Odobeşti şi Dealu Mare. La Capşa toţi chelnerii au cunoştinţe de limba franceză, şi această limbă este în general vorbită de obisnuiţii restaurantului, deoarece un român din clasele superioare este întotdeauna mândru să vorbească limba franceză cu fluenţă şi accent parizian”., Crama Basilescu aminteşte în Istoricul său ca ,,Nicolae Basilescu încredinţează Casei Capşa reprezentarea şi vânzarea şampaniei şi a vinurilor sale. Din gama privată pe care a creat-o special pentru faimosul restaurant făceau parte mărcile Grand Capşa 1920, Capşa 1921, Riesling Capşa, Clos Bob Capşa, Capşa Rouge, Pelin Capşa”. După naționalizarea din 1948 pivnițele Basilescu din București vor ajunge în administrarea firmei Zarea. De la înființare, în 1912, și până azi, a existat tot timpul o sticla de spumant cu această etichetă. Fondatorul Zarea, germanul Wilhelm Mott, a lucrat (anterior deschiderii companiei la Bucuresti) câțiva ani la Azuga pentru Pivnițele Rhein, compania fondata in 1892 de brașoveanul Wilhelm Rhein. Familia Basilescu, pe lângă vinurile liniștite de la Urlați, era producator de spumante, deținând în franciză „Champagne de St. Marceaux”.

La începutul secolului al XX-lea, crema aristocraţiei române se aduna la chefuri şi petreceri mai deocheate la Ghidigeni, în frumosul conac al familiei Chrissoveloni, o familie care se trage din bancherii greci care cuceriseră Bucureștii. În Primul Război Mondial, în timpul refugiului din Moldova, Regele Ferdinand mergea des la Ghidigeni, la conacul lui Chrissoveloni, unde, după cum povestea Constantin Argetoianu, „Regele se deda la petreceri cu cele trei surori Bastache. Se făcea amor în disperare, astfel că bărbaţii şi cucoanele se încurcau noaptea prin odăi şi prin paturi“. Moşia de la Ghidigeni a fost cumpărată, în 1879, de la Dimitrie Mavrocordat, de Nicolae Chrissoveloni care a construit în 1887 conacul şi anexele sale. Grădina din faţa conacului, plină de trandafiri, amenajată după moda franceză, cele două bazine cu apă care străjuiesc intrarea în conac, pista de popice şi cele două terenuri de tenis, din care unul acoperit (singurul din România, la acel moment) – toate trădau eleganţă, stil. Construit pe două niveluri, în stilul academismului francez, palatul aminteşte şi de originea elenă a proprietarului. Pe domeniul de Ghidigeni aveau loc partide de vânătoare minuţios organizate de către Jean Chrissoveloni. Fazanii erau crescuţi în crescătorie şi li se dădea drumul în pădure cu o săptămână înainte de partida de vânătoare. Fala conacului o făceau și pivnițele sale, în care se odihneau cele mai bune vinuri românești, dar și sticle scumpe aduse special din Toscana, Bordeaux și Bourgogne. Se vorbește că la un banchet organizat aici Chrisovelloni a angajat anume un sommelier pentru a sabra 101 sticle de Champagne veritabile, retezându-leașadar gâtul cu sabia, după moda generalilor lui Napoleon în prima parte a campaniei din Rusia, cu un secol înainte, când dădeau iama prin cramele Țarului.

… Pe drept cuvânt, se poate spune că marile vinuri ne-au însoțit istoria și ne-au bucurat sufletele – sus paharele, conașilor!

Calița ot Jariștea

Marile petreceri și alte întâmplări din Parcul Carol

Parcul Carol, vremelnic numit „al Libertății” într-o epocă în care stema regală nu mai era recunoscută, este locul unde istoria ultimelor trei secole s-a deșirat cu asupra de măsură, amestecând petreceri și serbări populare cu minuni de o clipă sau de o veșnicie, precum și cu felurite întâmplări care, laolaltă, dau întreaga măsură a înălțării și căderii sufletului omenesc.

Inițiativa de amenajare a „Parcului Carol I” pe Dealul Filaretului i se datorează lui Ion N. Lahovary, Ministrul Domeniilor, pentru a sluji ca loc de organizare a „Expoziției Generale Române”, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasă a Regelui Carol I.

Numai că aici divinitatea însăși alesese locul cu mult înainte pentru a-și desăvârși opera asupra Bucureștilor. Aici s-au petrecut, în secoli, nu puține fapte fără o legătură străvezie între ele, dar care – împreună – refac un uimitor caleidoscop istoric, de la spălarea unor testemele la începutul veacului XIX, la invocarea Apei Vii, binecuvântată de înaltele fețe bisericești, în timpul cumplitei epidemii de holeră de la 1831, ori de la sfințirea drapelului tricolor de către revoluționarii pașoptiști.

În secolele XVIII – XIX, pe aceste meleaguri erau vii, de unde și denumirea ulterioară, păstrată și în contemporaneitate, de Șoseaua Viilor.

Printre cei care au fost proprietari de vii aici se numără poetul Barbu Paris Mumuleanu (1794-1837), Manuc Bei, bogatul neguțător, vorniceasa Zoița Golescu, și întreprinzătorul elvețian – devenit cetățean român – Louis Levraz. În 1792-1793, Mitropolitul Filaret al II-lea -Ierarh al Țării Românești- a ridicat în aceste locuri un chioșc și o fântână, devenite loc de preumblare și voioșie pentru bucureșteni. De atunci, locul a fost cunoscut ca Dealul Filaret. În apropierea „chioșcului” lui Filaret era heleșteul lui Șerban Vodă, după numele domnitorului Constantin Șerban, (1654-1658). George Potra scrie că pe cele 36 de hectare ale viitorului Parc se aflau tot vii, reunite sub denumirea generică  „Podgoria Bucureștilor”.

Fântână lui Filaret a sporit farmecul locurilor, iar dacă punem la socoteală și numeroasele vii care acopereau dealurile din jur, înțelegem de ce bucureștenii veneau cu mic cu mare și cu poftă de petrecut, în zilele de sărbătoare, la Filaret. După ce-mbucau din merindele aduse de-acasă, bine înfășurate în pânză albă brodată, și beau vin trandafiriu, bucureștenii începeau să joace și să se-nfrupte din alviță sau rahat, mărfurile negustorilor nelipsiți de la astfel de prilejuri. Cum locul era  înconjurat de vii, toată toamna, uneori și după căderea brumei, petrecerile câmpenești se țineau lanț aici, la fiecare sfârșit de săptămână, fleicile se rumeneau, patricienii și mititeii sfârâiau pe grătare,  fiind din berechet udați cu vinul cel nou, încă bolborosind îmbietor în damigene. Totul se împletea cu taraf de lăutari și se juca fără oprire hora, sârba, chindia, brâul și vechea geampara.

Lucrul la amenajarea parcului a început la 15 iunie 1905.

„Am tăiat dealuri, am secat bălți, am umplut o vale, am săpat un lac mare și, în mai puțin de un an, am scos la lumină parcul și clădirea Expozițiunii”, spunea, plin de mândrie, Ion Lahovary, citat de Virgiliu Z. Teodorescu, în monumentala sa monografie dedicată acestei uluitoare ctitorii.

Numărul vizitatorilor expoziției a fost estimat la aproape 2 milioane de persoane. La început, au fost sub numărul scontat, dar, treptat, numărul a crescut progresiv. Taxa de intrare era 1 leu sau 2 lei, în functie de zilele săptămânii – apoi 1 leu, indifferent de zi. Românii, mari petrecăreți la orice prilej, se preumblau printre restaurante cu specific, chioșcuri cu răcoritoare și gustări ale localurilor populare. Între 4 iunie și 7 iulie 1906 s-au înregistrat nu mai puțin de 142.892 vizitatori. În lunile următoare, în unele zile se ajungea la 20.000 de bilete vândute.

Atâta popor care se bulucea la marea expoziție națională trebuia însă hrănit cum se cuvine. Sub supravegherea lui Constantin Istrati, comisarul general al evenimentului, nu mai pridideau să se deschidă, treptat, sumedenie de restaurante și dughene împodobite festiv cu flori și ghirlande de iederă, unde trecătorii pofticioși se puteau omeni cu bucate respectând specificul culinar al Regatului și nu numai. Restaurantul „Iordache Ionescu” avea propriul său stabiliment; erau apoi numeroase locante cu specific moldovenesc, bucovinean, muntenesc, oltenesc, ba chiar și dobrogean – cu plăcintele cu brânză sărată făcând gloria gastronomică a celui mai nou pământ românesc. Erau și altele, ademenind, în felurite pavilioane regionale, cu mâncare bucovineană, moroșană, ardelenească, bănățeană și macedoneană. Asta nu era deloc întâmplător căci, așa cum scria Iorga, „veneau zilnic reprezentanţii românimii nelibere, primiţi cu o fanatică iubire la gară şi întovărăşiţi de o nebună bucurie când cetele lor cu mândre costume de acasă defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta şi poate a multora din Viena, care n-aveau ce face când un suveran aliat îşi organiza serbarea cuvenită şi astfel, simulau că nu văd nimic”.

Cum primele patru secțiuni ale marii expoziții erau, explicit, dedicate 1.agriculturii, 2.silviculturii, 3.horticulturii și viticulturii și 4.creșterii vitelor, zootehniei, pisciculturii și pescuitului, expozanții din aceste pavilioane ofereau și ei, în cadrul unor bufete special amenajate, gustări cu mostre din bucatele și băuturile specifice, de la miere în faguri la brânzeturi proaspete sau învechite în cetină de brad, de la afumături din toate sortimentele de carne la batoguri meșteșugit afumate. Cât despre țâri și hamsii, acești peștișori delicioși se prăjeau necontenit, „ca la iarmaroc”.

Copiii erau îmbiați cu bragă și halva, în timp ce părinții lor se dedulceau cu mititei, pastramă de batal, bere, must și tulburel. Breasla morarilor, „corporațiunea brutarilor” și cea a cofetarilor-patiseri puneau pe mese lipii și pâineturi calde, abia scoase din cuptoarele de cărămidă fumegând zi și noapte, covrigi înșirați pe ațe colorate, inimioare de turtă dulce și multe zaharicale care-ți luau ochii.

Când Regina Elisabeta („Carmen Sylva”) a tăiat lanţul de flori pentru a oficia deschiderea Expoziţiei, în bubuitul a 21 lovituri de tun ale bateriei Calafat, de pe malul lacului, cuptoarele și grătarele erau deja încinse, iar butoaielor cu vin li se dădea cep, așișderea ploscuțelor cu țuică, după cum malițios remarca o parte din presa vremii, subliniind coloratura oeno-gastronomică a patriotismului românilor care se înghesuiau la intrarea în parc.

Și primul concurs de frumusețe organizat în România a avut loc în 1906, cu ocazia Expoziții Generale Române în Parcul Filaret, actualul Parc Carol zis I.

Concursul pentru cel mai frumos costum popular a fost câștigat de Maria Peligrad din Siliștea Sibiului. Era cusut cu fir de aur. I-a fost oferit unul asemănător și principesei moștenitoare Maria, viitoarea regină.

Carol al II-lea, nepotul lui Carol I,  voievod al culturii, își pune sigiliul pe intrarea principală a parcului, ridicând  fântâna Zodiac, cu bazin circular, de mari dimensiuni. Cele 12 mozaicuri reprezentând semnele zodiacale au dat numele fântânii inaugurată în 1935 la „Luna Bucureştilor” (9 mai – 9 iunie).

…De la petrecerile câmpenești din vechime la promenadele mondene din epoca interbelică, Parcul Carol rămâne un blazon al Bucureștilor, deopotrivă dedați chestiunilor serioase, de amplă reverberație istorică cât și zaiafeturilor și chermezelor.

Calița ot Jariștea

De la Hanul lui Mânjoală și Buturuga la restaurantul Monte Carlo, file din istoria captivantă a Cișmigiului

Nu-i locuitor al urbei noastre prăfuite care, măcar o dată în an, să nu calce prin aceast popas de verdeață din inima Bucureștilor care este bătrânul parc Cișmigiu, sau om de lume care să nu fi dejunat sau măcar să fi auzit de faimosul restaurant Monte Carlo! Aici, până și un cărturar de talia lui Eugen Lovinescu se lăsa uneori ispitit de o porție de ciorbă de burtă aburindă, cum se cuvine dreasă cu smântână grasă. Aici s-au scris multe istorii culinare și s-au pus la cale, între un mezelic și o baterie de vin brumată, multe dintre marile afaceri ale orașului vreme de un secol și mai bine.

Pe la 1830, generalul Pavel Kiseleff dăduse ordin să se sece balta şi să se facă o grădină publică. Lucrul acesta va fi însă săvârșit mai târziu, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Un pas mare a fost făcut la 27 februarie 1845, când locul pe care se află astăzi Cişmigiul a trecut în proprietatea Sfatului Orăşenesc, printr-un decret semnat de Prinţul Bibescu. În 1843, acesta chemase doi experţi în horticultură din Germania: arhitectul peisagist Wilhelm Friedrich Carl Meyer şi asistentul său, Franz Horer.  Înainte de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi, în 1855, ne spun Nicolae Filimon și alți martori ai vremii că: „Cișmigiul era un loc deloc frecventabil de către bucureștenii cu frică de Dumnezeu. Un spațiu al nimănui, dominat de smârcuri nesfârșite, urât mirositoare, și de răufăcători, care își duraseră fief într-o speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica piraților din Caraibe. În acea baracă sordidă, șuții și tâlharii vremii încingeau în noapte nesfârșite partide de cărți, în care-și jucau prăzile de peste zi. Se juca cu cuțitul în dinți, balta din jur înghițind multe taine sângeroase, pe care nicio autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind lăsată să-și regleze singură umorile. Iar prostituatele și ibovnicele ultimei șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crâșma de pe lacul lui Dura Neguțătorul”, după cum ne istorisește  și  dumnealui Părintele Eugen Marola.

Inspirat de aceste timpuri „păgâne”, Caragiale scria cunoscuta sa nuvelă La hanul lui Mânjoală, subiectul aflându-și obârșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii ’70 ai secolului al XIX-lea, ținea o cârciumă vestită prin vinul său nebotezat, cucoana Marghioala, ale cărei famece le-a descris în narațiune – „Coana Marghioala era frumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinerețe, când era „curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel”, făcea vizite dese în acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din pivniță. „Cel care îl aducea, mai vârstnicul soț al Marghioalei, era și el în vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana nouă, ferindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ofta invariabil, trăgând cu coada ochiului la tânărul Caragiale: Griu-i viața!. Neresemnat cu eschivele Marghioalei la încântările sale, nenea Iancu și-a luat revanșa în proză, unde dorința i se împlinește – aici, crâșmărița e o hangiță plină de farmec și de farmece, care devine ibovnica protagonistului masculin. Căsătoria religioasă a acestuia desface vraja ibovnicei, care dispare într-un incendiu misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstițios al vremii”, continuă Părintele Marola.

Până la începutul secolului al XIX-lea, Cişmigiul fusese, așadar,cunoscut ca grădina sau „balta lui Dura Neguţătorul”. Au fost nevoie de aproape 100 de ani până la transformarea bălții puturoase de aici în parc de agrement pentru obrazele ceva mai subțiri. Mai precis, abia prin 1854 bucureștenii cu aplecări spre nostalgie au putut asculta, stând pe primele bănci fără spătar din grădina publică, turturelele aduse din Anatolia ciripind vesel prin copacii exotici, multicolori plantați în jurul luciului de apă. Peisagistul vienez Wihelm Meyer a reușit minunea și a făcut balta acelui Dura Neguţătorul -„stăpânul peste cișmelele lui Ipsilanti”- în locul de promenadă pe care îl găsim și astăzi. Curând, Cișmigiul a început să nască fantazii. La 1857, parcul era vizitat de iubitorii de aventuri galante, realitate descrisă cu umor de N.T. Orăşanu: „Aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos, sălbatec din natură, necurat, nesănătos/ Însă arta poate multe şi ea făcu un paradisu/ Cum la mulţi din ipokimeni nici că le trecea prin visu./… Aici vine toată mâna şi s’amestecară împreună/  Eleganţa, lux, mândrie, maniere şi turnură,/  Vorbe dulci şi complimente sbor din fiecare gură./ Câte un june c’o grizetă prin tufişuri că se pierde…”.

Deschis marelui public, Parcul Cișmigiu se afișa: „în fiecare joi și duminică, în chioșcul din centrul grădinii, fanfara cânta valsuri, polci și mazurci, spre delectarea pensionarilor și disperarea chefliilor, veniți la terasa de alături”. Într-adevăr, faimoasa grădină de vară La Buturugă era cunoscută în tot Bucureștiul pentru faptul că aici se mânca probabil cea mai bună fleică din Capitală, iar berea se bea numai cu țapul, pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 mililitri.

În 1886, frumosul și vechiul parc din centrul Capitalei a găzduit prima ediție a Expoziției Bucureștilor. Odată cu această serbare, a fost inaugurată o insulă artificială pe lacul din centrul parcului și și-a deschis porțile un restaurant care avea și grădină de vară, ce nu și-a schimbat numele până în ziua de azi, numindu-se la fel chiar și în epoca postbelică Monte Carlo. Clădirea, în stil neoromânesc, ușor eclectic, fusese gândită de arhitectul Ion Mincu, părintele stilului care readucea la viață, în limbaj modern, liniile stilului tradițional, brâncovenesc.

Consacrarea Cișmigiului ca grădină populară s-a produs în 1891, cu ocazia jubileului celor 25 de ani de domnie ai Regelui Carol I. „Cu acest prilej, parcul din fața Primăriei Capitalei a găzduit un festin patriotic la care au fost invitați toți primarii din Regat. Cei peste trei mii de edili au luat loc la mesele întinse pe aleea principală și s-au ospătat din farfurii ce aveau pe ele chipurile familiei regale; icrele negre, sturionul sau șalăul, bucate prezente în număr generos la festivitate, au fost stropite din belșug cu cele 10.000 de sticle de vin oferite de autorități. Această canonadă culinar-bahică n-a fost chiar așa de ușor de suportat de către invitații mai puțin trecuți prin canoanele meselor oficiale, astfel că, la sfârșit, băncile Cișmigiului și chiar cotețele de prin vecini au devenit refugii nocturne ale celor doborâți de îmbuibare.”

A doua atracție a Cișmigiului, după muzica militară, a fost o scenă veche de teatru, aflată imediat lângă chioșcul fanfarei, unde „evoluau trupe de teatru fără palmares însemnat, cum este cea a unui anume Agop, venit la noi tocmai din munții Caucazului, probabil armean de origine… Spectacolul grotesc era se pare savurat de acest public fără pretenții, dat fiind că inventatorul său a figurat pe afișe mai bine de treizeci de ani. Una dintre Julietele sale a fost talentata Theodora Marinescu, o brunetă cu o voce apreciată și care ataca cu succes folclorul de mahala. Mai târziu va deveni o prezență constantă în trupele marelui Matei Millo”.

Aici a evoluat la prima tinerețe, proaspăt venit din Brașov, primul nostru mare actor de revistă, I.D. Ionescu (1844-1900), imortalizat de Caragiale în O noapte furtunoasă. După prima sa reprezentație, surprins cu totul neplăcut de farsa lui Agop – acesta, de regulă, nu-și prevenea victimele asupra părții de final a scenariului său –, la următorul spectacol, anticipând mișcarea acestuia, i-a smuls „arma” din mână și s-a răzbunat din plin pentru umilința din seara precedentă.

I.D. Ionescu nu s-a sfiit nici „să evolueze alături de marii lăutari ai vremii – Costică Pompieru, Marin Bizatu sau Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu, care a fost și un bun pianist de muzică clasică. Portretul său e întregit de o filotimie fără egal, de pildă, Ionescu a dăruit mii de pungi de tutun sau pâini prizonierilor turci din timpul Războiului de la 1877-1878, pentru aceasta primind din partea sultanului înalta decorație Medgidia”.

Cârciuma din Cișmigiu care va atrage lumea măruntă a Capitalei va fi, însă, birtul Buturuga, ce pare, la o privire de la distanță, o relicvă a timpurilor de esență fanariotă. În realitate, „era numai o butaforie din ciment, concepută de mintea unui cârciumar destoinic, C. Dumitrescu-Țăranu, tatăl cunoscutului pionier al gimnasticii și ziarist, N.D. Țăranu, partenerul lui George Ranetti la șefia revistei de satiră Furnica. Acesta ținea la sfârșitul secolului al XIX-lea o cârciumă faimoasă, având același nume, și care era situată în imediata vecinătate a Hanului Galben de pe Banu Manta. Deschiderea terasei din Cișmigiu s-a produs în jur de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în Furnica, care-i face reclamă, la început de drum, pe 2 și 3 iulie 1905, când întreaga Capitală a vizitat cârciuma”. Pentru acest eveniment, Buturuga, ce „seamănă mai mult cu un templu al frumosului, s-a îmbogățăt cu două noi chioșcuri, în care expun caricaturi vestiții, mai târziu, Iser, Est, Mantu sau Petrescu. În primul, amfitrioană e tânăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește volume proprii admiratorilor, iar în al doilea vindea cu un brio deosebit, țigări și tutun, cu prețurile Regiei, Grigore Brezeanu, fiul marelui actor Iancu Brezeanu”.

Probabil că și băutura s-a vândut la preț foarte mic, ceea ce a dus la valuri valuri de clienți: „O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți carri luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București Noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri, se învârtea ca o sfârlează printre mese, supraveghind ca publicul să nu sufere niciun neajuns în ceea ce privește serviciul, și într-adevăr mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)”, mărturisea George Ranetti.

Lăutari în costum național au gâdilat gingașele urechi ale publicului împreună cu muzica unui „gramofon triplu”. Atracția principală a fost Niță, „simplu patron cizmar”, prezență tonică prin cârciumile populare ale timpului. „La întrunirile socialiste, de multe ori organizate la cârciumă – putem spune că, paradoxal, cel puțin la început, mai degrabă mișcarea socialistă de la noi a fost una zisă de berărie, în timp ce dreapta a fost marcată de asceză și de cultul unor profeți austeri –, era o prezență foarte remarcată prin tonusul său romantic” iar la cheful popular din Cișmigiu, Niță se spune că „i-a dat gata pe toți cu romanțele lui de inimă albastră cântate pe glasul al șaptelea”.

Atmosfera boemă din Cișmigiul de epocă este surprinsă și de Henri Stahl în Bucureștii ce se duc: „Singura atracție a grădinii pentru acest public special este taraful de lăutari ce cântă la Buturugă, grosolană imitație în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, țuică și limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la Buturugă, până în dreptul chioșcului musicei militare, unde nu s’a mai cântat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanțele, ținuți la o distanță respectuoasă de mese, de o sârmă împletită cu ghimpi. În uniforma ce li sugrumă gâtul deprins a fi liber, recruții ascultă aici inepții murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanțând scurt și deslușit fiecare vorbă, o țigancă obraznică, cu o floare mare în păr și cu mâinile în șolduri… Din când în când, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipând. Când, însă, cântăreața iea farfurioara acoperită cu șervețelul de rigoare ca să înceapă cheta, deși au stat pe-afară, se depărtează cu toți, rușinați parcă, curios mixt de delicateță și chiul, și se duc la fântâna de alături, să bea dintr-o cană de tinichea, aproape fără fund de găurită ce e. Atât de mare căutare are biata fântână, unde, din nasul unor delfini curge apă puțină și caldă, încât vârful ascuțit al lăncilor grilajului de fier ce-o înconjoară apărând-o, s-au îndoit subt greutatea corpurilor însetaților ce-i dau asalt. Când încep lăutarii însă să-i zică cântecul la modă, Colea în grădiniță, și un țigan de astă dată, dând ochii peste cap, îi trage la «ofuri» ca în vremea strămoșească, așa cum nu mai îndrăznesc să ofteze astăzi acolo unde e publicul mai subțire, iar să înghesuie cu toții în sârma cu ghimpi și ascultă privind fără invidie la cei ce beau pe la mese.

Aici, la Buturugă tronează high-life-ul servitorimii: rândașii de la bănci, ministere, de la Papagal, Pomul de aur, cu șapca livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcați chiar nemțește; ibovnicele lor, cu bluze de mătase, șterpelite de la «cucoana», fuste de ștofă groasă țărănească și, pe deasupra un șorț galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ieftene cumpărate de la Piața Mare. Aici, servitorimea își maimuțărește stăpânii: bărbații se așază la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii față de cel mai jos ca dânsul, beau alene, dar trântesc tare de masă paharul golit; ori prea repede, ridicând sus cotul; ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede; sunt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la țigănci flori oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor. La una din mese, o servitoare, cu mâna după gâtul ibovnicului, îndoapă cu bere alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce”.

 

Monte Carlo, construită pe vechea așezare al cârciumii lui Dura, a devenit un fief al burgheziei vizitatoare a parcului, pe la 1905 proprietar fiind, în parteneriat cu un anume Berechet, celebrul Mihalcea, asociatul lui Caragiale de la berăriile deschise de acesta pe Gabroveni și Șelari. Blestemul locului lovește din plin locanta spre sfârșitul ocupației germane din timpul Primului Război, un pârjol distrugând-o în totalitate.

„În 1926, un anume Partenie o reclădește, aceasta putând găzdui chiar și 400 de mese, iar consumatorii erau delectați de muzica unor tarafuri celebre în perioadă. Dimineața, localul era vizitat de elevii mai nonconformiști de la Liceul Lazăr, dornici de un lapte bătut sau de o prăjitură bună”, așa cum spune și Grigore Băjenaru. Dar peste numai 14 ani, teribilul cutremur din noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 o culcă la pământ, ea fiind reconstruită în perioada comunistă.

Dacă Buturuga, amintind de Hanul lui Mânjoală caragialean, era localul popular, destinat gusturilor plebee, Monte Carlo, în schimb, demonstra clasă. Aici, nu erau ospătari cu șorțuri mototolite, ci chelneri cu jiletci în dungi; vinul nu se bea de la butoi, ci întotdeauna la sticlă, iar berea era de la Opler; fleicile „eftine” erau înlocuite de escalop și terine, în timp ce peștele mărunt servit prăjit înaintea fripturilor era substituit de entrée-uri savante precum vol-au-vent sau pește în aspic. Pătrunseseră și felurite mirodenii orientale cu care erau gătite garniturile din orez, în timp ce țoiul de țuică de Muscel se preschimba în flute de Champagne. Cum observase deja Bacalbașa, Balcanii se franțuzeau simțitor, ceea ce aducea netăgăduit un spor de rafinament, nu doar gastronomic.

Prin cochetul stabiliment Monte Carlo, amintind pieziș de Riviera unde bogații țării risipeau banii la Casino, Cișmigiul chiar devenise inima frenetică a capitalei peninsulei Balcanice, București…

Calița ot Jariștea

Farmecul cârciumilor cu lăutari din Vechii București

„Liră jalnică, duioasă,
Ce tot răsuni în zadar
Când fericirea și viața
Să sfârșește cu amar.”

Nu se putea închipui locantă de soi în vechii București fără măcar un balaoacheș cu diblă din care picura lapte și miere, necum note muzicale, căci dumnealui nici c-avea habar de portative și diezi. Dar ce chibzuială?! Avea, în schimb, un simț înnăscut de a ține cu măiestrie isonul, căci degetele îi jucau dumnezeiește pe strunele bine întinse și acordate după ureche în cvinte perfecte, iar arcușul cu fir de coadă de cal devenea baghetă de vrăjitor în mâinile-i dibace.
Muzichiia scripcarilor de demult se auzea de la bodegile și birturile de pe malurile Dâmboviței și era leac de alinare pentru orișice suferință:„Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic!“ lângă o carafă cu vin. Lăutaria a plecat din mahalalele mărginașe dar a sfârșit prin a cuceri localurile cele mai sclivisite din inima orașului.
La început, lăutarii erau cei mai de preț robi „de vatră” de pe moșiile marilor boieri, fiind prețăluiți și de cinci ori mai bine decât un spoitor, aurar sau căldărar. Apoi, au fost trimiși să colinde orașele lumii, din Stambul până-n Lipsca, pentru a deprinde sunete noi și ritmuri pline de ciudate farafastâcuri. Maeștrii viorii ajunseseră adevărate oglinzi ale vremurilor lor: au învățat galeșe refrene osmanlâie pentru stăpânii saraiurilor, dar și cântece grecești mai jucăușe pentru fanarioți, după cum au cutremurat sufletele nostalgice cu acorduri rusești pe vremea Regulamentului Organic. După ‘48, au cutreierat iarăși Europa, învățând polci, mazurci, valsuri, și din acest amalgam, destul de nelalocul lui la început, născându-se apoi, cvintesențial, într-o și mai ciudată împreunare cu doina și balada veche românească, o alcătuire unică și nemaiauzită, anume acel freamăt al emoțiilor care „l-a dat pe spinare” pe Franz Liszt atunci când soarta lui s-a întrepătruns, într-o seară de poveste, cu cea a lui Barbu Lăutaru – un soi de basm polifonic al unei cobze eliberate de opreliștile vreunui canon.
Bucureștii au prețuit dintotdeauna muzica lăutărilor adevărați, „de mătase”, și au cultivat-o cu statornicie în locantele lui de poveste, în locantele de altădată, în care – ca și astăzi – se cânta aprig, de jucau paharele pe masă, dârdâiau piftiile și gâlgâiau în sosuri fripturile, iar petrecăreții acompaniau taraful lovind ritmic cu tacâmurile de alpaca argintată în tipsiile golite de bunătăți. Ne-o spune și maestrul Viorel Cosma în cartea despre București – citadela seculară a lăutarilor români (1550-1950), despre „cârciumi, birturi, bodegi și restaurante, racherii și berării, parcuri și grădini cu muzică”. De peste tot, de la „Leul și Cârnatul” sau „Luzana”, de la „Nae Sacâz Sperie-Pește”, „Groapa dulce”, „Parcul privighetorilor”, „La trei frunze de viță” sau „Flora”, răsunau cântecele lăutărești ale unor adevărate dinastii de virtuozi, precum Dinicu, Ochialbi, Ciolac, Sava Pădureanu, Nicolae Buică, Moțoi sau Albeșteanu.


Farmecul particular al cetății pitorești unde, raportat la numărul de ulițe și de locuitori, erau multe biserici și mânăstiri dar și mai multe cârciumi și restaurante decât oriunde altundeva pe bătrânul continent, era dat în primul rând de viersul neasemuit ce se revărsa melodios din fiecare cârciumă, de pe Podul Beilicului până pe Podul Caliței și mai departe pe Podul Mogoșoaiei. Viorel Cosma ne reamintește că la „Cireșica”, vatmanul tramvaiului ce venea de la Gara de Nord și făcea stație înainte de a o coti la stânga pe bulevardul Elisabeta, striga cu glas îmbietor și baritonal: „Coboară, neamule, să mânânci pește batog/Și să-ți cânte Zavaidoc!”. Acest gen de reclamă orală a funcționat până foarte aproape de timpurile noastre, când la „Hanul Galben” (numit așa de la culoarea în care fusese spoit de primul său proprietar, clucerul Preda) cânta Fărâmiță Lambru cu acordeonul lui cu burduf tocit și găurit.
Sava Pădureanu
Hanurile, birturile și cârciumile și-au păstrat multă vreme mâncărurile și specialitățile adunate de la greci și de la turci. Se aduceau la mese – zice George Costescu – „ciorbe acre (cu borș, cu potroace ori bătute cu ou), paceauá, schimbeauá, tuslama de burtă de văcuță sau de picioare de vițel, piftii de purcel, iahnii de crap, somn, știucă, ciulama de ciuperci, scoici umplute, scordolea de raci și altele. Grătarele nu lipseau, la fel și vinurile selectate din cele mai rafinate sorturi românești.”
Francezul Ulysse de Marsillac în Le Moniteur Roumain, nota cu îndreptățire prin 1869: „Acești lăutari, vedeți dumneavoastră, sunt descendenții direcții ai rapsozilor, ai poeților epici, ai barzilor din timpurile antice”. Cel care-l recomandase pe Marsillac să scrie în presa bucureșteană, criticul muzical și compozitorul Grigore Ventura – stăpânul câinelui Leandru, mare amator de bere la halbă! – le-a încredințat marilor lăutari bucureșteni faimoasa-i Horă de la Sinaia, piesă devenită laitmotiv în repertoriul acestora.
Primele mari tarafuri bucureștene așa-zise moderne au aparținut, în prima parte a veacului al XIX-lea, prințului Suțu, lui Dinicu Golescu și negustorului grec Souliotis. Pictorul Charles Doussault, martor ocular al unei petreceri câmpenești ținute în curtea unei case boierești, a lăsat o splendidă acuarelă din 1846 consacrată serbării, în prim-plan apare un taraf alcătuit dintr-un staroste viorist, încă doi scripcari, un naist și doi cobzari, cu toții îmbrăcați în costume orientale și purtând fesuri cu ciucur pe cap. Din geamlâcul conacului, muzicanții erau admirați de musafirii străini ai hospodarului valah.

Lăutarii erau îndemnați să cânte deopotrivă la petrecerile lumești și la marile sărbători religioase, încă de demult, de pe vremea lui Vodă Brâncoveanu, care avea tocmiți pentru „muzica curții” surlari, trâmbițași și mehteri turci, toboșari ungurești, dar și lăutari, cimpoiași și cobzari valahi. Când Vodă Caragea a intrat în București, pe 12 decembrie 1812, din alaiul său au făcut parte și „lăutarii domnești” ai marelui armaș Alecu Mavrocordat. Asemenea, primul domn pământean de după fanarioți, Grigore Ghica, a purces la prima sa defilare solemnă prin oraș, pe 6 noiembrie 1822, însoțit de cei aproape două sute de țigani ai armașului, „cântând din felurite instrumente”.
Nicolae Filimon spune că înainte de 1860 se înființaseră în Capitală numeroase tarafuri: „Lăutarii numără numai în București aproape 40 de bande sau tacâmuri, după cum le spun ei”.
Încet, între „sunători” ( vioară, cobză, nai și țambal de gât) se impune și guristul, la început fiind chiar unul dintre aceștia. Se naște astfel „cântecul de lume”, ca specie a folclorului orășenesc bucureștean, Anton Pann fiind cel dintâi care-l cultivase, încă înainte de 1850. Se spune că guristul (azi se cheamă chanteur) trebuia „să aibe piept sănătos și răsuflare lungă” și, vorba lui Ionnescu-Gion, să fie atât de convingător „încât să facă și cărămida să plângă”! Vasile Alecsandri a băgat de seamă că asemenea cântări „erau pretutindeni bine primite la mese, la nunți, la petreceri, prin grădini sau prin vii”. Tematica este din ce în ce mai curajoasă, ba chiar deocheată. La chefurile dinspre ziuă întotdeauna se cereau cântece mai fără perdea, precum:
„Aleargă, suflete, aleargă
La soția ta cea dragă
Ridică de pe picioare
Orice fel de-nvelitoare
Și spune cu îndrăzneală
C-am să fac mare năvală”.
Altminteri, Văcăreștii sau Costache Conachi nu se dădeau în lături nici ei să compună astfel de „trăznăi”. Prin 1793, un călător neamț nota cu candoare stihuiri „anonime” precum
„Mititică ești la gură,
Dulce la căutătură.
Mititică ești la stat
Și cu haz la sărutat”.
În locantele orașului se aflau un amestec de mâncare proaspătă, bună, bine mirositoare, băutură ieftină -se putea bea și „cu burta”!- și zaiafet lăutăresc. În tinerețea sa, viitorul memorialist Constantin Bacalbașa dejuna la birturi „cu 90 de bani și anume: pâine 10 bani, două ouă fierte 20 bani, o fleică 40 bani, un măr 10 bani, bacșișul 10 bani; cu vin costa 1 leu și 10 bani”. Lăutarii nu se puneau la socoteală. Ei cântau pe la mese și numai cine voia îi dăruia. Numai restaurantele mari aveau orchestre de muzicanți angajate permanent. Majoritatea cântăreților și formațiilor, chiar și numele mari peregrinând, în aceeași seară, dintr-un local în altul.
„Foaie verde murele,
Rele sunt frigurile,
Mai rele dragostile.
De friguri, zaci și te scoli,
De dragoste, zaci și mori!”
Pe lângă grătarul cu mititei, patricieni, scăricică, fleici, „piz…ici de văcuță”, momițe, măduvioare, rotocoale de berbecuț, coaste de porc și antricoate cu floare de vită, cântecul lăutăresc de lume, adeseori cu mlădieri de manea orientală amestecate cu rezonanțe de șansonetă franțuzească sau tango argentinian, era un punct, obligatoriu, în „meniu”. Mai cu seamă grădinile cu muzici: „La trei ochi sub plapumă”, „Trei sarmale”, „Trei lulele”, „La botul calului”, „La ciobanul vesel”, „La Tache Zbanghiul”, „Bodega boilor”, „La salonul de aur”, „La ochiul lui Dumnezeu”, „La Iepurele de aur”, „Pui de tigru”, „Podgoreanu vesel”, „Scăricică”, „La minor”, „La șapte șvabi”, „Motanul negru”, „Trei chiftele”, „La mielul alb”, „La rățoi”, „La câinele alb”, „La berbec”, „Potcoava”, „Pisica neagră”, „Mărul de aur”…, unde cap de afiș erau tarafurile și guriștii

Marile tarafuri treceau cu ușurință scena de la cheful birtului la reprezentațiile de gală și înapoi. Grigoraș Dinicu putea cânta în aceeași seară atât pe scena Ateneului Român cât și la restaurantul Continental.
În 1937, cu ocazia Expoziției Internaționale de la Paris, la dejunul de gală oferit de Regele Carol al II-lea, avea să strălucească într-un memorabil „divertisment muzical”. Pe mese se înșirau toate minunățiile gastronomiei românești însoțite de băuturile noastre:
Crap de Snagov cu aromate. Pelin, reccolta 1934.
Pateuri de Ploiești.
Piftie de curcan în geleul ei.
Icre negre proaspete. Vin alb de Silistra, recolta 1931.
Borș de pui. Alb de Valea Călugărească, recolta 1928.
Sterlet de Dunăre a la Cernavodă. Alb de Alba-Iulia, recolta 1932.
Musaca a la Moldova. Alb de Mediaș, recolta 1934.
Țuică de Văleni, 1914 și Tescovină de Craiova, 1930.
Sarmale de Buzău. Alb de Tighina, recolta 1923.
Foi de viță farces à l’ancienne.
Tocană d’abats de volaille, a la Sibiu. Rose de Silistra, recolta 1930.
Iepure de Sighișoara a la Bucureșteana. Roșu de Sâmburești, recolta 1934.
Friptură românească: Gâscă de Valahia și anturajul său de cailles, fasani și prepelițe. Alb de Murfatlar, recolta 1934.
Mititei de Băneasa. Alb de Silistra, recolta 1930.
Salate: vinete, tomate, lăptuci, ardei.
Brânzeturi, în armonia lor: Burduf, Brăila de munte, Cașcaval.
Patiserii naționale: baclava, cataif cu cremă, sarailie cu nuci, Fetească, recolta 1932.
Plăcintă cu mere. Cotnari, 1918 și 1900
Înghețată (Parfait de Sinaia). Vin șampanizat, România, brut 1928.
Fructe diferite.
Cafea turcească. Coniac românesc.
Noaptea, povestea Grigoraș Dinicu, s-a încheiat cu o scenă de neuitat: celebra cântăreață franțuzoaică Mistinguette „arătându-și superbele picioare naistului Fănică Luca, care-i cânta la ureche”…
Restaurantul asociaților Dumitru Enescu și Ion Andreescu, veniți de la Iordache Ionescu în 1904, a constituit, în strada Sfântul Ioan Nou de lângă Hanul Kretzulescu, unul din locurile de atracție pentru amatorii bucureșteni de muzică lăutărească, aici concertând mai întâi orchestra lui Cristache Ciolac, apoi tarafurile lui Gheorghiță și Grigoraș Dinicu, în timp ce pe mese se răsfățau nenumărate platouri cu bucate tradiționale românești: babic, ghiudem, cârnați afumați, rațe și gâște de vânat afumate, brânzeturi de Dobrogea și cașcaval de Penteleu, curcani umpluți cu castane. În ianuarie 1934, la a șasea aniversare a cotidianului Curentul, meniul a fost dedicat, fel cu fel, marilor jurnaliști ai epocii:
„Țuică de Văleni din alambicul misionarelor lui N. Iorga.(…)
Icre de știucă romanțioasă a la Romulus Dianu.
Saramură de crap piperată a la Pamfil Șeicaru. (…)
Cartofi prăjiți a la răbdările lui Dragoș Vrânceanu. (…) Murături acrite de Petre Mihăilescu. (…)
Plăcintă cu brânză literară a la Cezar Petrescu (…)”.
…Tot astfel se vor fi petrecut multe alte chefuri de pomină în Bucureștii boemi de altădată, însuflețiți de atâtea neamuri de lăutari vestiți spre bucuria dumnealor, conașii cu dare de mână și aplecare spre toate cele frumoase. Bucureștii Vechi în sărbătoare – ce mândrețe de oraș și ce mândrețe de oameni însemnați!

Calița ot Jariștea

Cofetăria Nestor, cel mai dulce loc din București

Nestor, Capșa, Angelescu, Zamfirescu, Union, Scala, Suchard… Acestea erau doar câteva dintre cofetăriile celebre ale Bucureștilor, unde lumea bună se desfăta în veacul al XIX-lea și în prima jumătate a celui următor cu delicatesuri din ciocolată, şerbeturi sau câte un „dulceț cu limonadă”. Denumirea de „cofetărie” vine de la „cofeturi”, un cuvânt din limba veche românească , preluat din limba greacă, ce însemna „bomboane, zaharicale”, și la un moment dat Bucureştiul chiar a fost numit „oraşul cofetăriilor”.

Moda dulciurilor venite din Bizanţul turcit – baclavale și sarailii înecate în miere, rahatul Lokum şi alte nebunii parfumate – începuse să piardă din dorință în faţa ciocolatei şi a „bombonurilorˮ franţuzeşti. Pe la jumătatea secolului XIX, cofetăria cu cea mai bună reputaţie era „Giovanni”. Ea aparţinea unui italian şi se afla în buricul târgului, pe Podul Mogoşoaiei, chiar vizavi de prima clădire a Teatrului Naţional. La concurenţă cu aceasta erau cofetăria lui Comorelli şi cofetăria „Elefterescu”, povestește Graziella Doicescu.

Peste ani, după 1920, când urbea dâmbovițeană se transformase într-un oraș European cu rang, cofetăriile au ținut și ele pasul cu noul ritm, fiind dublate de cafenele selecte unde adăsta mai mereu protipendada pentru câte un mic răsfăț.

La parterul blocului Mica era prestigioasa cofetărie Nestor care a pierit în urma cutremurului din 1977. Inițial, cofetăria era proprietatea unui anume domn Cocărescu și publicul era format din oameni de afaceri, dar mai ales din boema literară. Se vorbea tare şi deseori clienţii discutau de la o masă la alta. Era un public mult mai puţin convenţional decât cel de la Capşa.  La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante. Era vizitată de domni spilcuiți, cu baston și joben, îmbrăcați pedant, cu batistă la buzunarul de la pieptul hainei sau ceasuri elvețiene cu lanț. Aici se serveau café-frappé si mazagran, cu paiul lipit de sticla brumată a sondei, bere nemțească și cehească, vermut italian și Pernod franțuzesc, coniac indigen, citron pressé și oranjadă, după cum își amintesc martorii epocii.

Pe locul Hotelului Splendid Parc distrus în 1944 s-a ridicat în anii ’50–’60 un bloc stalinist, ca parte a ansamblului „Piața Palatului R.P.R.”.

În ciuda aerului mohorât al noilor clădiri din jur, respectabila cofetărie Nestor, rebotezată „Republicii” rămăsese un templu al prăjiturilor și își păstrase clasa, fiind decorată în stilul cafenelelor franțuzești, cu pereți tapisați cu catifea roșie și mobilier din lemn curbat.

Nu doar aerul de epocă se păstrase, ci și repertoarul elegant de prăjituri fine din galantarul de cristal, care-i ducea faima mai departe, făcând atracția bucureștenilor care se încăpățânau să ducă mai departe ceva din eleganța vremurilor apuse, care – cu toată sărăcia timpurilor noi – continuau să vină aici pentru a savura un șvarț -cafea neagră tare, făcută la filtru-, însoțindu-și aici copiii care savurau fericiți cofeturi, zaharicale și bomboane fine.

Prăjitura Mascota este o specialitate de ciocolaterie a epocii – un fel de trufe de ciocolată. Se găsea în marile cofetării din București, alături de cataifuri cu frișcă, joffre și alte minunății. Atât mascotele cât și joffrele sunt alcătuite dintr-o carcasă fină de ciocolată crocantă și o umplutură clasică de ganache -cremă fină și onctuoasă de ciocolată amăruie.

Aceasta se prepară din ciocolată de calitate, smântână naturală pentru frișcă, zahăr și puțin unt. În această cremă se înglobează coji de portocală confiate, stafide înmuiate în Grand Marnier sau Cointreau precum și alte fructe confiate, de pildă cireșe Maraschino glasate.  Mascotele au dimensiunea unor trufe de ciocolată.

O altă vedetă dulce a secolului trecut pe care o găseam la Nestor erau Indienele; de fapt două coji rotunde de ecler umplute cu frișcă și având capac din același sublim ganache de ciocolată.

Carolinele se făceau din blaturi de biscuit, stropit cu esență de rom, inserate de cremă de cacao cu unt făcut la rece, ornate cu frișcă si ciocolată răzuită. La origine, fuseseră o invenție a lui Emil Frederic în cofetăria sa de pe Calea Victoriei, unde oferea onor clientelei prăjituri mari cu frișcă amestecată cu fructe glasate, fisticuri și stafide.

Memorabilă a rămas strălucirea multicoloră a bomboanelor Nestor-redenumite după moda comunistă „bomboane republicane”- cu arome şi forme de fructe, felii galbene de lămâie cu gust adevărat de lămâie, felii oranj de portocală, zmeură şi mure mici, roşii şi violete, peştişori albi cu gust de migdală, „bomboane englezeşti”, cilindrice, cu flori turnate care se vedeau pe tăietură, ca nişte mărgele dulci de Murano. Apoi drajeurile de botez, ovale, albe, roz şi bleu, marţipanele viu colorate, în formă de fructe, cu glazură transparentă şi lucioasă de zahăr, ca sticla, fructele zaharisite, maroanele glasate, fondantele, bomboanele de ciocolată de nenumărate feluri.

Un veritabil „paradis al copilăriei”, conchide Silvia Colfescu, evocând și deliciile îngheţatei: cataif, ruladă, Coupe Jacques, îngheţată de lămâie, de ciocolată sau de sezon, cu căpşuni, cu zmeură, cu caise.

Şi excelenta cacao cu lapte,sau café frappéul, pahare înalte cu cafea filtru rece ca gheaţa, „în care înota o bilă mare de îngheţată de vanilie, încununată de frişcă”. Multă, multă frişcă adevărată! Vechile serveuse cu șorțuri albe impecabil scrobite și bonete apretate la linie
exclamau aprobator când se cerea frişcă la îngheţată: „Bine faceţi, fetelor, că landişaua e proaspătă!”. Pentru că în frişcă se înfigeau trei pişcoturi subţiri, care-şi păstraseră numele franţuzesc, langues de chats.

Specialitățile de cofetărie erau pregătite după rețete vechi, adesea de către aceiași oameni din epoca anterioară lui 1948. Continua să se servească la Nestor profiterol, tort și merengue-glacé, krantz, parfait Marechal de cacao, aerat, fin și în același   timp crocant, prăjituri Bibescu, cărora ulterior, ca să nu supere cumva urechile peceriștilor, li s-a spus „Tosca” – cu blat, fondant, cremă de cacao și un vârf generos din frișcă naturală, vanilată, în formă de spic de grâu-, pricomigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare.

La parter se vindeau în cutii colorate bomboanele cu vișine, bețe trase în ciocolată și cognac, fructele confiate și  fondante, își amintește nostalgic Silvia Colfescu.

După ce blocul în care se afla a căzut la cutremurul din 1977, cofetăria s-a mutat într-o laterală a clădirii hotelului Athenée Palace de peste drum, dar n-a rezistat mult: într-o zi, de care bucureștenii boemi își amintesc cu tristeţe, a dispărut pur şi simplu.
Se ducea cu ea o vreme în care „dacă voiai să te duci în vizită undeva şi să iei un lucru de calitate te duceai şi luai de la cofetăria Nestor, unde avea trufe, indiene, caroline, cataifuri, diplomaturi, bomboane de ciocolată cu coajă de portocale care erau excepţionale, langues de chats și fursecuri fine. Erau foarte multe prăjituri cu frişcă în perioada ’60-’70 și ambalajele erau foarte luxoase, hârtia era elegantă, inscripţionată cu numele cofetăriei. Cred că bomboanele respective deja duceau undeva la 120-130 de lei kilogramul, ceea ce era mult pe vremea aceea”, îşi aminteşte istoricul Dan Falcan.

De multe ori, când te căuta cineva acasă și nu te găsea, „știind că ai obiceiul ca, la o anumită oră să te afli la cofetăria Nestor, te găsea acolo, șezând pe canapelele confortabile, în fața unui café-frappé, stând de vorbă cu amiciiˮ, scrie Graziella Doicescu despre cel mai dulce loc al „captivantului București interbelic”.

Calița ot Jariștea