Kera Calița a lansat tomul-album „Plăcerile păcătoase ale gastronomiei” la Locanta Jariștea  

Le-a fost dat Bucureștilor să-și depene povestea glorioasă în stihuirea culinară a Aurorei Nicolau, pe care lumea n-o știe altfel decât Kera Calița a Orașului Vechi, clădit pe lespezile unei pioase amintiri între Mitropolie și Mânăstirea Ivireanului. Însă, dintre filele prăfoase ale hronicii, se ridică și aromele cuhniei-bibliotecă de la Jariștea, unde se țes povești nepieritoare încă din veacul trecut. Și, astfel, la poveștile Locantei se mai adaugă una, sub forma unui nou op-album scos de Casa de presă și tipărituri Integral, pe care Kera Calița se iscălește cu țanțoșie, dăruind cu clemență norodului bunătățurile de demult, deopotrivă tămăduitoare pentru suflet și stomah.

Continuă să citești Kera Calița a lansat tomul-album „Plăcerile păcătoase ale gastronomiei” la Locanta Jariștea  

Teatrul culinar Locanta Jariștea – Premiul Restocracy pentru cel mai original spectacol de restaurant

Ca în fiecare an, la sfârșit de ianuarie, criticul de gastronomie și finul connaisseur care este George Butunoiu invită patronii marilor restaurante din București, jurnaliștii importanți, reprezentanți ai corpului diplomatic și figuri de seamă ale vieții publice la un eveniment unic – Premiile „Restocracy”, care încununează activitatea din anul precedent a instituțiilor din domeniul ospitalității. Ediția dedicată bilanțului anului 2018 s-a desfășurat la Restaurantul L’Atelier din cadrul Epoque și a constituit un adevărat festin pentru lumea bună a Bucureștilor, după cum ediția precedentă s-a ținut chiar la Jariștea Locantă.

Premiile Restocracy consacră atât arta culinară cât și atmosfera din aceste unități ale stilului de viață și bunelor manière ce fac fală urbei noastre. Jariștea, loc ce prețuiește istoria și o recompune în amănunt, conservând tradiția marilor bucătari de cuhnie „așezată”, precum Nicolas Bodislav, transformă bucătăria într-o artă a spectacolului, a fost răsplătită cu unul dintre trofeele importante ale sezonului. Nominalizată și la categoria „Cel mai bun restaurant românesc boieresc din Bucureşti în 2018”, Locanta Jariștea a fost încununată pentru „Cel mai original spectacol de restaurant din Bucureşti în 2018”, Premiul fiind ridicat de însăși Kera Calița, Jupâneasa ce se produce ea însăși seară de seară pe scena teatrului culinar, răspândind – în poveștile sale meșteșugite – parfumul florilor din grădinile de altădată ale culturii noastre, dar și istorii fandosite de amor ori curiozități și farafastâcuri ce fac deliciul comilitonilor, antrenați în magia unor seri însuflețite de muzichiia desăvîrșită a tarafului Crailor de Curtea Veche și seduși de prestațiile numeroșilor artiști din distribuția varieteului de epocă pe care îl găzduiește statornic de mai bine de un sfert de veac.

Premiile Restocracy pentru 2018

Însoțită de grămăticul Dan-Silviu Boerescu, sfetnicul său, Kera Calița, după ce a fost încununată cu laurii Premiului, s-a duelat apoi amical în prințipuri și idei cu așii gastronomiei teoretice și practice, la dejunul-dezbatere ce a urmat festivității, dând culoare discuțiilor, punctând sagace în câteva momente-cheie și imprimând distinsului conclav ceva din farmecul serilor literar-epicureene de altădată, de la Junimea ori Capșa.

Iată, în viziunea lui Maître Georges Butunoiu și a echipei de critici culinari ce o păstorește, integrala Premiilor Restocracy 2018:

  • Cel mai bun restaurant din Bucureşti în 2018 – Le Bistrot Francais
  • Cel mai bun restaurant românesc boieresc din Bucureşti în 2018 – Zexe
  • Cel mai bun restaurant cu bucătărie românească fină din Bucureşti în 2018 – Maize
  • Cel mai bun restaurant românesc tradițional din Bucureşti în 2018 – Caru’ cu Bere
  • Cel mai bun restaurant cu specific internațional din Bucureşti în 2018 – Joseph by Joseph Hadad
  • Cel mai bun restaurant italian din Bucureşti în 2018 – Poesia
  • Cel mai bun restaurant franțuzesc din Bucureşti in 2018 – L’Atelier
  • Cel mai bun restaurant japonez din Bucureşti in 2018 – Yuki
  • Cel mai bun restaurant nord-vest mediteranean (european) din Bucureşti în 2018 – Corto Maltese
  • Cel mai bun restaurant sud-est mediteranean (bucătărie orientală și nord-africană) din Bucureşti în 2018 – Sharkia · Cel mai bun restaurant grecesc din Bucureşti în 2018 – Amvrosia
  • Cel mai bun restaurant spaniol din Bucureşti în 2018 – Pata Negra
  • Cel mai bun restaurant libanez din Bucureşti în 2018 – Four Seasons
  • Cel mai bun restaurant chinezesc din Bucureşti în 2018 – Zen Garden
  • Cea mai bună bucătărie urbană din Bucureşti în 2018 – MA Bistro
  • Cel mai bun sushi bar din Bucureşti în 2018 – Ginger
  • Cel mai bun oyster & caviar bar din Bucureşti în 2018 – Le Vivier
  • Cel mai bun steakhouse din Bucureşti în 2018 – Red Angus
  • Cel mai bun restaurant de peste și fructe de mare din Bucureşti în 2018 – Mesogios
  • Cel mai bun restaurant nou deschis în Bucureşti în 2018 – Kaiamo
  • Cel mai bun Chef din Bucureşti în 2018: Alex Petricean de la Maize

și

Cel mai original spectacol de restaurant din Bucureşti în 2018 – Locanta Jariștea.

Ferice de Orașul dăruit de astre în care se întâmplă toate aceste minuni ale Lumii Noi și, deopotrivă, Vechi!

Calița ot Jariștea

O poveste din vremuri trecute

Boierul de țară Alecsandru Râpeanu nici prin cap nu-i trecea așa ceva atunci când fusese invitat la un ceai nevinovat de către viitorul său cumnat George Colțeanu. În fapt, atunci se va fi jucat însuși viitorul zburdalnicei sale surioare Zenobia. Cei cinci frați Râpeanu rămăseseră orfani de ambii părinți în adolescență, la sfârșitul anilor 1920 și custodia bunurilor familiei fusese încredințată unui unchi, mare proprietar de livezi de pruni pe Dealurile Buzăului și comerciant de spirtoase distilate, deopotrivă și lui Alecsandru, primul care ajunsese la majorat. Dimpreună, unchiul Neculai și tânărul său nepot, nărăvit și el de timpuriu în patima chefurilor și a jocurilor de noroc, dăduseră iama prin avere și făcuseră vraiște totul, încât surorile mai mici erau primejduite și puteau să se trezească peste noapte fără dotă.

Zenobia era cea mai mare dintre fetele Râpeanu și, isteață foc, trecută prin pension, vorbitoare de franceză și germană, înțelesese prea bine cum stă treaba aceasta înadins încurcată de tutore și de fratele mai mare. Fata, fire mai rebelă, inițiată deja în tainele echitației, înotului și trasului cu pușca, nu se gândea în ruptul capului să renunțe la bucățica ei de avere, circa 60 de pogoane de pământ, un loc de casă, un alt loc cu concesiune petrolieră, ceva pădure, câteva bijuterii vechi de familie și o mașină de cusut Singer, pe care măicuța ei i-o lăsase cu limbă de moarte.

Era hotărâtă să treacă pe numele ei tot ceea ce i se cuvenea, mai ales că fusese pețită de un tânăr învățător, frumușel și deștept, dar scăpătat și el. Despre George era vorba, și invitația la ceai adresată lui Alecsandru Râpeanu nu era deloc una nevinovată. George, învățătorul, știa că viitorul său cumnat este un cartofor și era pregătit să își joace cartea cu multă ambițiune, așa că, din vorbă în vorbă, după mai multe rânduri de ceai botezat cu Jamaică, l-a întrebat pe oaspetele său dacă, pentru a alunga plictiseala, să joace un pocher. „-Cum, numai noi doi? Dar n-are niciun farmec, dragă George!” „-Total de acord cu tine, Alecsandre! De altfel, ar trebui să pice doi amici de-ai mei din clipă în clipă!” Nici nu a terminat bine de rostit aceste vorbe și, în timp ce  George își îmbia musafirul cu încă o ceașcă de ceai în care amestecase romul cu dărnicie cei doi prieteni și-au făcut și ei apariția. Partida de pocher ce a urmat a fost una monumentală și bine udată cu ceaiuri și rom.

Spre ora trei dimineața, Alecsandru era curățat de-a binelea și datora o sumă considerabilă. Propusese să iscălească, în prezența celor doi martori, o chitanță de mână pentru acoperirea acestei datorii, când George i-a propus o altă soluție. „-Uite cum facem, prietene! Iscălești dumneata hârtia aceasta, îi punem în bună regulă parafa și apostilele de rigoare, după care nu îmi mai datorezi nimic, parole d’honneur…”. Hârtia cu pricina era chiar foaia de zestre a Zenobiei Râpeanu, întocmită anume după sfaturile acestei riguroase domnișoare, care nu avea deloc de gând să ajungă fată bătrână. Iar cei doi amici ai lui George veniseră pregătiți cu toate cele trebuincioase, dovedindu-se că unul dintre ei era notar, iar celălalt avocat. Strâns cu ușa și nicidecum doritor să se facă de râs în lume drept cartofor înveterat, Alecsandru a iscălit, oftând, documentul, pe care chiar a doua zi dimineață George a avut grijă să-l înregistreze la judecătorie. Nu înainte, însă, de a-i mai oferi proaspătului său aproape cumnat încă o porție zdravană de ceai cu Jamaică!

…Ceaiul acesta a făcut fericită o fată deosebită, care n-a vrut cu niciun chip să renunțe la drepturile ei. Iar obiceiul s-a păstrat în familie, peste generații, deloc întâmplător!

Calița ot Jariștea

Minunile Sfântului Vasile

 

Sevastița, frumoasa fată a negustorului Sterie Cosâncă, cel care își întemeiase bogăția și buna reputație aducând în București tocmai din Flandra batiste de dantelă și valuri de pânzeturi fine. La 17 ani, fata trecuse deja printr-o mare tristețe, când Marcian, chipeșul fiu al băcanului Demetriade, pe care ea îl iubea în taină, se stinsese de o boală neînțeleasă de doftorii chemați zadarnic la căpătâiul lui. Flăcăul aiura fară noimă și după, ce-l apuca fierbințeala, se făcea pe dată rece sloi și o dusese tot așa vreme de câteva zile până ce-și va fi dat obștescul sfârșit. De atunci, Sevastița, care nu mărturisise nimănui durerea ei, ținuse toate posturile cu vrednicie și, într-un târziu, se spovedise unui înțelept Părinte de mir de la unul din schiturile ascunse chiar în inima orașului.

 

Schitul Darvari a fost ctitorit în anul 1834, de către Mihail Darvari și soția sa Elena, născută în familia Buzeștilor, care au cumpărat de la ctitorii Bisericii „Icoana” – familia Băbeanu – un teren în spatele acestei biserici. Aici, „cu cheltuiala dumnealui căminarului Mihalache Darvari, în zilele Măriei Sale Domnului Alexandru Ghica-Voievod, în 1834 August 10” – cum glăsuia pisania de la intrare – a fost zidită o mică biserică din lemn, fără turlă, cu hramul Învierii Sfântului Lazăr, al Sfinților Împărați Constantin și Elena și al Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ca loc de rugăciune pentru membrii familiei și apropiații acestora.

Curtea bisericuței a fost împrejmuită cu metereze groase și înalte, iar în partea de nord și de vest au fost construite chilii, pentru adăpostirea preoților ce aveau să slujească în noul lăcaș. Mult după aceea, Părintele Nicolae de la Rohia va rosti cuvinte pline de căldură despre „liniștea tupilată între ziduri” a schitului binecuvântat.

La întretăierea veacurilor al nouăsprezecelea și al douăzecelea, fiica neguțătorului de olandă și crepdeșin, Sevastița din povestea noastră, a pășit pragul uneia dintre aceste chilii cu inima îndoită de durere. De cum a văzut-o, bătrânul Părinte, cu barba lungă albită de înțelepciune, pogorât parcă dintr-o icoană mântuitoare, i-a spus cu blândețe: „-Mărturisește-ți păcatele, fiica Domnului! Vei fi fost tu, oare, trufașă, neîndurătoare, lipsită de darul milostiveniei?”. „-Părinte, mi-ai citit sufletul!”, îi răspunse, în hohote de plâns, fata. „-Bogăția tatălui meu m-a făcut să cred că totul mi se cuvine pe această lume! Dar Domnul mi l-a luat tocmai pe cel pe care-l credeam ursitul meu! Inima mi-e neagră de atunci, simț că mă usuc pe picioare…”, s-a mărturisit Sevastița. Învățatul Părinte a privit-o în ochi și i-a poruncit cu blândețe un canon, anume să țină cu sfințenie toate posturile scrise cu roșu în călindarul bisericesc, să se stropească cu agheasmă în fiecare dimineață după ce se spăla pe ochi, pentru a vedea mai bine adevărata lumină a vieții, și, în fiecare dimineață de duminică până la Anul Nou, să-și facă pomana cu primul sărac ce-i va fi ieșit în cale după ce pleca de la slujbă, și dimineața primei zile a anului să și-o înceapă cu o rugă către Sfântul Vasile. „-Iară Cel de Sus, văzând străduința ta evlavioasă, de bună seamă că îți va dărui o viață fericită și îmbelșugată!”

Sevastița s-a ținut cu inima curată de canonul ce-i fusese  rânduit, iar în noaptea Anului Nou s-a strecurat câteva clipe afară, în grădina casei, pentru a atârna într-unul din pomi o crenguță de măr de care legase un bănuț de argint ce-l purtase de fiecare data în batistă la slujbele de duminică. La culcare, și-a pus sub limbă și un fir de busuioc, apoi, până spre ziuă, a dormit un somn mai dulce ca nectarul, deloc tulburat de vise amăgitoare și gânduri rele. De dimineață, fata a rostit o rugăciune simplă, închinându-se la icoana Sfântului Vasile ce o ținea pe peretele dinspre Răsărit al camerei sale: „ Doamne, Dumnezeul nostru, pogoară în mine Duhul Tău cel pașnic, ca, fiind păzită de El, să fac roade de credință, de fapte bune, de înțelepciune, de curăție, de înfrânare, de dragoste, de bunătate, de nădejde, de blândețe, de îndelungă răbdare, de îngăduință, de smerenie, de pricepere, căci sunt roaba Ta credincioasă!”.

Apoi, Sevastița s-a dus în grădină și a privit crenguța de măr de care, cu fir roșu, atârna bănuțul binecuvântat. Și, minune, în soarele crud al dimineții, acea mică punte de lemn spre împlinirea sufletească scânteia și strălucea plină de chiciura argintie adunată în zori! Chipul fetei s-a luminat, iar ea a plecat în casă, a umplut lavoarul cu apă curată și s-a spălat pe față cu mare grijă, după care s-a îmbrăcat în veșmintele noi anume pregătite pentru această zi mare.

…„-Și uite, dulceața mea, acestea sunt straiele pe care le-am purtat atunci când bunicul tău ne-a călcat prima oară pragul casei, în acea zi de Sfântul Vasile!”, îi spuse Sevastița nepoțelei ei în prima dimineață a anului 1937. „-Acum, gata cu poveștile, copilă! Haide să mă ajuți să punem masa pentru toți ai casei, căci tare vor mai fi ei înfometați după ce-i vei trezi cu Sorcova Vesela numaidecât!”

Calița ot Jariștea

La ceai cu boierimea și burghezia română

 Ceaiul a pătruns în Țările Române cam în același timp cu cafeaua, prin secolul al XVIII – lea. De fapt, în primele cafenele din București se serveau cafeaua și ceaiul deopotrivă, clienții mai stăteau la o tacla, pufăind din narghilele de la Stambul și răsfoind cu răbdare jurnalele englezești, nemțești sau franțuzești de la Viena. Orientul și Occidentul se întâlneau într-o cană cu ceai sau o ceașcă de cafea, dând prilej taclalelor de la răscrucea drumurilor și cumpăna vremurilor.

În prima parte a veacului al XIX- lea, ofițerii ruși ai lui Kiseleff au fost cei care au dăruit samovarul dar și Regulamentul Organic țărilor românești. Venind din ghețăria de la Petrograd, o stacană de ceai fierbinte amestecată cu vodcă era mai mult decât nimerită la ceas de seară sub vraja romanțelor rusești!

Boierii pământeni au preluat și ei, ușor-ușor, obiceiul și curând în casele cele mari de pe Podul Mogoșoaei se bea ceai mai abitir ca în garnizoanele muscalilor. În acea vreme, feciorii de boieri și dregători au început să ia drumul străinătății pentru carte și la întoarcerea acasă, cu noi manière știau bine să soarbă tacticos cafeaua din ceașcă, picurând în licoare și câțiva stropi de cognac.

Regalitatea a adus și ea noi ritualuri la curtea domnească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În jurnalul Regelui Carol I, se face mereu referire la demnitarii străini care veneau în audiență la monarh cu treburi diplomatice iar apoi erau invitați la o ceașcă de ceai înaintea orelor serii.

Pentru mica burghezie și cinul negustoresc, obișnuite până atunci să petreacă doar Sfântul Crăciun și Sfântul Vasile, la sărbătorile de iarnă a devenit o modă ca în zilele de săptămână de peste an să se țină ceaiul de la ora cinci. Caragiale face memorabile referiri la „Five o’clock tea” ce devenise un tabiet pentru doamnele de familie bună, care puneau alături de ceai cofeturi cum ar fi langue du chat, saleuri, fursecuri, dulcețuri, pișcoturi, oranjade și limonade.

Casele bucureștene cu blazon aveau deja fiecare împământenită o „jour fixe”, în care primeau musafirii la ceasurile târzii ale amiezii și-i tratau cu un ceai, chesele și jeleuri felurite. Spre deosebire de moda londoneză, aici nu prea erau apreciate sandvișurile cu castraveciori murați, ci erau dorite prăjiturile de casă, după rețete binecunoscute.    Se asculta muzică la pian, (mai târziu la gramofon), se juca câte un stos și în cele din urmă, cuconetul se apuca la vorbă bună. Între două înghițituri din ceașca de ceai, câte o madame reușea să-i facă un hatâr de bine vreunui nepot sau, cu osebită grijă pentru viitorul familionului, să găsească o partidă pe cinste, poate chiar un ofițer cu mustăcioară răsucită, pentru domnișoara vrednică a unei alte rubedenii. Pentru lumea bună, ceaiul devenise cea mai potrivită ocaziune de a căpătui pe unul sau pe altul, de a aranja o numire într-un post bănos sau de a negocia un împrumut de onoare.

Ceaiurile dansante apar și ele la un moment dat, strămoșul pick-upului înlocuind pianul și vioara, tot așa cum valsul și cadrilul erau schimbate cu tangoul argentinian sau șansoneta din localurile înșirate pe cheiurile Senei. Lumea era într-o continuă schimbare și ceaiul, sub multiplele sale înfățișări sociale, contribuia din plin la asta.

Frământarea sufletească, firea cu toane, nestatornicia sentimentelor, se potolesc toate în jurul unei mese bând ceai sau cafea alături de prieteni sau rude găsind astfel bogăția și virtuțile sufletului.

Calița ot Jariștea

Eminescu și Creangă

Marii oameni de spirit ai României au știut totdeauna să-și trăiască viața cu scorneală îndrituită în targă, fără a-și uita niciodată micile – în fapt, marile! – plăceri culinare și bahice. Nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi și ceilalți corifei ai Junimii nu au făcut vreo abatere. Și nici, mai ales, hâtrul lor oaspete provenind din „țărănie”, răspopitul Ion Creangă, deloc întâmplător alintat „Popa Smântână”, cel care, roșu în obraji precum coloarea licorii din bărdace și „pahară”, le înveselea agapele cu ale sale scorneli fără de perdea, precum Povestea Poveștilor sau Povestea lui Ionică cel Prost.

Firi luminate și vesele, atinse în egală măsură de aripa geniului și de adierea boemei, junimiștii își continuau de fiecare dată reuniunile literare cu nesfârșite agape acasă la Maiorescu ori la Vasile Pogor. După aceea, se mutau la Bolta Rece, unde  mâncau preparate tradiționale, sărmăluțe „ochioase” și plăcinte „poale’n brâu” și nu se sfiau să dea cep feluritelor butoiașe bine meșteșugite cu burțile pline de vin sau țuică, fiindcă – spuneau ei, și spusa a rămas până astăzi, ca vorbă de duh și comandament de viață – „mâncarea-i fudulie, iar băutura-i temelie”!

Când aveau chef să-și arate „obrazele subțiri” înapoi în lumea bună și scorțoasă, se adunau la Hotelul Binder, unde se găseau cele mai fine băuturi din „dulcele târg al Ieșilor”, iar „alivancele” cu belșug de brânză frământată „țărănește” cu gălbenușuri și smântână erau înlocuite cu sofisticata prăjitură cu ciocolată și nuci „guguluf” (adecă Kugluf la mama ei prusiană) sau alte plăcinte și ștrudele din patiseria germană, vieneză sau pariziană.

Societatea literară şi culturală „Junimea” a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, pe data de 26 martie, dacă ar fi să ne luăm după scrisoarea lui Titu Maiorescu către sora sa aflată la Bucureşti. „Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iaşi”. Ca membrii fondatori au fost: Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Theodor Rosetti. Cu alte cuvinte, „creme de la crème” a culturii ieşene şi nu numai. Oamenii de cultură mai înainte pomeniţi se întâlneau deja de aproape doi ani, într-un soi de cenaclu, unde fie adânceau neostoit teme filosofice, fie citeau manuscrise, ori discutau subiecte de cultură. Întemeietorii „Junimii” erau şi oameni de lume, o spun ei înşişi în lucrările autobiografice, dar şi istorici literari, ca Gheorghe Panu, G. Călinescu ori Eugen Lovinescu.

Junimiștii apreciau vorbele de spirit (chiar și pe cele „porcoase” ale fostului seminarist humuleștean caterisit fiindcă trăsese cu pușca în ciorile de la mânăstirea Golia), paharele cu vin şi nopţile petrecărețe cu dezbateri lângă zarfuri, pocale și cărți. De altfel, non-comformismul junimiştilor reiese şi dintr-o povestioară a lui Iacob Negruzzi, prezentată în ale sale Amintiri din Junimea. Iată cum au ajuns cei cinci întemeitori ai societăţii literare să o denumească Junimea. „În una din acele după-amieze de care am vorbit mai sus, s-a hotărît înfiinţarea în regulă a unei Societăţi literare, care de fapt şi exista. Mai multe dumineci de-a rîndul am discutat numele ce trebuia să-i dăm. Tot felul de propuneri, şi serioase şi glumețe se făcură şi se respinseră de-a rîndul. Un moment, numele care dobîndi aprobarea celor mai mulţi fu Ulpia, sau poate chiar Ulpia Traiană. Însă în duminica următoare toţi cinci venirăm cu gîndul ascuns de a propune adoptarea altei numiri, căci după reflecţiile făcute acasă, numele Ulpia ni se păru din cale-afară de pretenţios. Ce aveam noi a face cu Împăratul Traian?…… După multă discuţie, Theodor Rosetti ne zise, de pe patul unde era culcat:  <<-Măi băieţi, vreţi să va dau eu un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru?>> <<-Vorbeşte!” <<-Hai s-o botezăm Junimea>>, zise Theodor Rosetti. <<-Foarte bine găsit!>> strigarăm cu toţii. Atunci Pogor, ridicîndu-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cânte ca un preot pe nas, şi întrebă de trei ori: <<-S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?>> De trei ori răspunserăm cu toţii râzând: <<-S-a lepădat!>> <<-În numele Domnului, boteze-se dar Junimea!>> exclamă Pogor, şi Junimea a rămas pînă în ziua de azi”.
Contemporanii şi propriile mărturii arată că acești întemeietori ai culturii române moderne, după ce terminau disertațiile literare, în zile de sărbătoare sau la faimoasele banchete anuale, obișnuiau  să petreacă ca nimeni alţii, nestingheriți de sobrele convenții sociale ale epocii. Băutura curgea șuvoi, la fel şi glumele mai fără rușine, iar lăutarii şi frumoasele ţigănci nu lipseau de la mesele lipite ale petrecăreţilor, din mijlocul cărora sărbătoreau, Pogor, Negruzzi, Eminescu, Creangă sau Caragiale.

În cel mai scurt timp, societatea literară a strâns în jurul ei tot ce era valoros în Iaşiul secolului al XIX-lea. Din Junimea fac acum parte, pe lângă întemeietori, nume mari ale culturii române, moldoveni, munteni sau ardeleni: Mihai Eminescu, Ion Creangă și Vasile Alecsandri, dar și Ion Luca Caragiale (care a citit aci a sa Noapte furtunoasă, interpretând el însuși, pe diferite voci, toate rolurile, de s-au tăvălit de râs auditorii) sau Ioan Slavici  (așișderea, manuscrisul Popa Tanda, tot aci făcut public pentru întâia dată).

În zile de sărbătoare sau după discuţii mai aprinse, junimiştii aveau obiceiul să țină „țărămonie” în crâşmele Iaşiului. În fruntea petrecăreţilor s-ar fi aflat Eminescu, Creangă şi Negruzzi. Locaţia preferată era, cum am mai spus, Hotelul Binder, de pe strada Vasile Conta de acum (filosoful fiind el însuși participant la ședințele societății). Acesta era „stabilimentul de gen cel mai luxos din Iași, la acea vreme. Aici trăgeau mai toți străinii și reprezenta unul din capetele traseului de promenadă al localnicilor”.  Aici, spunea şi Iacob Negruzzi, le plăcea cel mai mult junimiştilor, fiindcă vinul era bun şi muzica plăcută.

Beţiile junimiştilor la Binder sau prin alte locante erau din cele „zdravene”, iar petrecerile care se încingeau când apăreau lăutari sunt descrise şi de Nicu Gane în amintirile sale. Acesta – viitor ministru, primar al Ieșilor, academician și venerabil maestru al Lojii Steaua Dunării – nu ezită să descrie un chiolhan de acest fel, cu mult vin şi lăutari. „Halal! zău de sfintele tinereţe!… Nimene dintre noi n-avea fruntea încreţită de necazuri, nimene nu ducea pe vremea aceea sacul cu grijile în spinare. Toţi trăiau într-o lume trandafirie, în care soarele nu asfinţea. Alecu Șendre, amfitrionul care şedea în capul mesei, ne stimula cheful, închina la sănătăţi, istorisea anecdote de haz, privighea ca nimene să nu rămâie în urmă cu paharul, într-un cuvânt da mereu cep entuziasmului şi butoaielor cu vin. Când iată că de după nişte tufari apăru tocmai în momentul psihologic un taraf de lăutari care ne-a adulmecat cum adulmecă prepelicarul vânatul şi începu să ne cânte de inimă albastră.

(…..)  O! Atunci a fost momentul culminant al entuziasmului. Un ura frenetic şi nesfârşit a întâmpinat pe noii lăutari care cântau frumos de tot, mai frumos decât adevăraţii lăutari, mai frumos decît ar fi cântat ei însuşi altă dată, pentru că atunci erau încălziţi de ospăţul câmpenesc şi mai ştiu eu de ce alte focuri nemărturisite? Apoi dânşii schimbară cântecul de jale într-un cântec de brâu de acelea care îţi dau furnici la picioare şi îţi răstoarnă căciula pe ceafă, şi atunci am încins şi noi părechi, părechi, un joc năstruşnic, pe iarba verde, un joc cum nu s-a mai văzut în via lui Șendre, de clocotea văzduhul de chiote, de răsuna pământul sub bătaia călcâilor, de ne venea nouă înşine sufletul la gură”, povestea Nicu Gane despre bairamul din curtea boierului ieşean.

Alt loc frecventat de junimişti era Bolta Rece, preferata lui Eminescu şi Creangă, o crâşmă adâncă, rece şi cu mult vin roze. Cele mai cuminţi serate aveau loc acasă la Titu Maiorescu, acolo unde se servea, englezește, tradiţionalul ceai.   Momentul cel mai aşteptat de junimişti ca să petreacă era banchetul anual de aniversare al Societății.

Iacob Negruzzi descrie banchetul din 1867, care a avut loc, culmea, chiar în casa sobrului Maiorescu. „Atunci s-a băut zdravăn. Știu că noaptea târziu mai rămăsesem vreo opt sau nouă si am aflat a doua zi că, după ce am plecat eu, s-a format un septuor, compus din Alecsandri, Carp, Leon Negruzzi, N. Burghele, Bernhard, Alexandru Ghica și Maiorescu, care au dus-o departe. Acesta din urmă, ca și Pogor, nu bea deloc și totusi petrecea minunat în mijlocul amatorilor de vin. Al. Ghica, după ce desenă caricatura celor din urmă prezenți la banchet, adormi şi fu transportat pe braţe până la o trăsură; Carp, amețit de tot, se culcă pe vreun ceas, şi, deşteptându-se, reîncepu a bea, deveni sentimental şi se puse să îmbrățișeze pe toți ceilalți, făcându-le declarații de eternă amiciție; Leon Negruzzi se făcu bătăios și căută ceartă prietenilor, învinovățindu-i că i-au șterpelit pălăria, care nu se mai afla nicăieri. El se credea într-un restaurant și, adresându-se servitorilor, le cerea într-una socoteala finală şi-un cognac. Burghele şi Bernhard, turnau pe gât pahar peste pahar în linişte, bucurându-se de veselia celorlalţi, iar Alecsandri retrăgându-se între 5 şi 6 din ziuă şi văzând cercul aşa de redus, îşi exprimă mirarea cum tinerii din ziua de azi se culcă aşa de devreme şi gustă aşa de puţină băutură”, scria Negruzzi.

După 1867-1868 și plecarea mai pudibondului Maiorescu la București, sufletul eglediselilor au rămas Eminescu, Creangă şi Caragiale, un trio boem, care petrecea în localul tradițional, vechi din secolul XVIII, Bolta Rece. Aci, Creangă era povestitorul junimiştilor încinşi de aghesmuială şi însuflețire nobilă. Erau cerute poveşti fără perdea spuse de humuleştean în graiul său moldovenesc. „Creangă îi întreba atunci. <<-De care să fie? Pe uliţa mare sau pe uliţa mică?>> Pe uliţa mare însemna cu limbaj fără perdea, licenţios, iar pe uliţa mică, poveşti serioase, cuminţi”, spun istoricii literari. Mai multe izvoare susţin că Ion Creangă şi Mihai Eminescu s-ar fi întâlnit pentru prima dată la Bolta Rece. Multele nopţi pe care cei doi le-au petrecut împreună în hrubele Boltei Reci sunt dovedite fără putinţă de tăgadă de epistolele pe care Creangă şi Eminescu şi le trimiteau. Într-o scrisoare, Eminescu îi scria Veronicăi Micle despre marele povestitor: „La Junimea n-am avut cu nimeni nici un raport sufletesc. L-am avut, dar târziu, când a venit, adus de mine, Creangă, pe care-l întâlnisem la Bolta Rece într-o seară. La rândul său, Creangă i-a trimis o scrisoare lui Mihai Eminescu, relatând despre „un bairam” pe care l-a avut cu alţi membri ai Junimii, „cu mâncărică şi băuturică bună”, tot la Bolta Rece.

„Bădie Mihai, Slavă Domnului c-am primit veşti de la tine. Eu te credeam mort şi mă luam de dor cu amintirile. Când eraţi în jurul meu, tu, Augura cel blestemat, Conta şi alţii, cari acum vă fuduliți prin capitală alături cu ciocoii, mânca-i-ar câinii, că sunt fiii lui Skaraoţki şi pe voi norocul şi binele. De ce laşi pe Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar… beşteleu, feşteleu, că nu pot striga văleu, şi cuvântul s-a dus, că fumul în sus şi de venit n-ai mai venit… aferim… Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncărică şi băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc cu vin grecesc de la Amira. Apoi, ne-am dus cu sania afară din oraş, şi acolo pune-te din nou masă. A doua zi, la fel, de-abia a treia zi ne-am zburătăcit ca vrăbiile fiecare pe la vatra lui. Acum stau lângă horn cu pisicile mele şi mai pun rânduială în cele însemnări. Tu te cerţi cu politicianii prin «Timpul»; ce-ai păţit de te-ai făcut aşa războinic? Sănătate şi voie bună. Ionică.”

Iacob Negruzzi, unul dintre fondatorii Junimii, numea și el adunările de la Bolta Rece adevărate „petreceri beţive şi de mâncări mari”. „Nu pot uita vinul generos al Cotnarului de la Bolta Rece, servit în cofăele și băut în stacane de lut, însoțite de atâta humor și voie bună, de atâta lepădare de sine, încât prinț să fi fost și uitai unde ești, ce ești, cuprins de o fericire care nu se poate define”, nota și Petrache Carp.

În perioada Junimii, localul, în a cărui pivniță fuseseră zidite în piatră, hrube cu firide, de unde lumina opaiţelor se răsfrângea asupra vaselor de stejar care adăposteau licoarea de Cotnari, de Bucium, de Uricani şi din alte podgorii, era cunoscut și sub numele de „Universitatea vinurilor”.

La rateșul lui Binder s-a dat în spectacol şi Conu Iancu Caragiale: „A fost a 15-a aniversare a Junimii. Am plecat cu Eminescu, Slavici şi Caragiale la Iaşi. Slavici a citit «Gura satului», iar Caragiale – via lui comedie «O noapte furtunoasă». A urmat banchet”, scria Titu Maiorescu în 1878. Caragiale citise piesa la Negruzzi acasă, dar ceea ce a urmat la Hanul lui Binder este greu de închipuit. Caragiale, după câteva pahare de vin roşu moldovenesc, s-a apucat să pună în scenă O noapte furtunoasă și a jucat pe rând toate rolurile. Se spune că toţi cei prezenţi s-au prăbușit pe jos de râs iar chelnerii aproape scăpau oalele cu supă, fără să se poată abţine din hohotit. De obicei erau servite supe, cotlete, fructe uscate, să meargă la vinurile alese ale lui Binder. În mai 1876,  Eminescu devine corector şi redactor la Curierul de Iaşi (pe care îl numeşte „foaia vitelor de pripas”). La Binder, el intra aproape zilnic pentru a citi ziarele vieneze şi franceze aduse cu poştalionul în cafeneaua localului, deoarece una dintre misiunile sale jurnalistice era să redacteze rubrica externă a ziarului.

Așa s-a ivit motivația profesională a poetului pentru a vizita zilnic stabilimentul. …Însă nimic nu se putea compara cu serile de taină în care bădia Mihai și Ion Creangă închinau la nesfârșit, stacană după stacană, în bojdeuca din Ţicău, acolo unde dumneaei Tincuța Vartic, ibovnica povestitorului, îi îmbia cu tăvi aburinde de plăcinte moldovenești de poveste. Se poate spune că multe dintre paginile nepieritoare ale literaturii române nu ar fi existat fără mijlocirea neasemuitelor „poale’n brâu”!

Că vor fi fost poalele Tincuței sau doar plăcintele aromitoare cu brânză de oi grasă, din aluat întins cu melesteul pe toată lungimea mesei, cum povestește și Păstorel, ei bine, aceasta-i o cu totul altă poveste! Să închinăm și noi o stacană pentru marii noștri scriitori!

Calița ot Jariștea

 

Nunțile prinților și prințeselor Brâncoveni

Cum frumos povestesc la nunți musafirilor Locantei, mergând și mai departe în timp, ne putem aminti și de nunțile desăvârșite ale fiilor și fiicelor celui mai avut om din Valahia, Prințul de Aur din neamul Brâncovenilor. Înainte, de cumplitul sfârșit petrecut chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 de ani, acesta s-a îngrijit să-și rostuiască așa cum știa el mai bine numeroasele odrasle domnești, avute cu doamna Marica, fata postelnicului Neagoe şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, care și el fusese domnitor al Ţării Româneşti.

Cea mai mare dintre fiicele Brâncoveanului, Stanca, a fost căsătorită la la 1 noiembrie 1692 la vârsta de 16 ani cu beizadea Radu, fiul lui Iliaş Alexandru Vodă, ultimul Muşatin, un tânăr frumos şi cuminte, dar cu avere puțină. Cronicile spun că domnitorul muntean i-a dat Stancăi o foaie de zestre cuprinzătoare, scrisă chiar de mâna părintelui ei, cu risipă de bijuterii, cununi, cercei, brăţări şi inele cu diamante, smaralde şi rubine, şiraguri de mărgăritare, lanţuri de aur

şi o salbă cu 400 de galbeni, împreună cu paisprezece rochii împodobite cu sponci de aur şi nestemate, „plapome şi cearceafuri cu flori în fir de aur şi argint”, covoare de mătase, oglinzi şi vase de argint. Ca zestre a mai primit şi patru moşii cu 30 de suflete de ţigani, case de piatră în Bucureşti, trăsuri şi cai, animale, stupi şi vii. La un an după prima nuntă domnească, la 5 noiembrie 1693, e măritată şi a doua fata, Maria, de 15 ani, cu Constantin Vodă Ducă, domnitorul Moldovei, pentru înscăunarea căruia însuși Constantin Brâncoveanu pusese proptea pe lângă Înalta Poartă.

Apoi, în februarie 1698, a treia fiică, Ilinca Brâncoveanu, ia de soț juruit pe Scarlat, fiul marelui dragoman al Porţii, Alexandru Mavrocordat Exaporitul. La nuntă a fost invitat şi un mare meşter sticlar din Boemia, Georg Franz Kreybich, care vânduse lui Vodă Brâncoveanu un stoc de pahare de cristal în valoare de 200 de taleri de argint. Maestrul sticlar a povesit că la nuntă a fost veselie mare, iar după terminarea ospăţului în aceeaşi sală s-a dat un spectacol. A fost reprezentată asedierea unei cetăţi nemţeşti de către turci,

apoi s-au jucat tot felul de dansuri „turceşti, arăbeşti, chinezeşti, tătărăşti, franţuzeşti, spaniole şi leşeşti” care au durat până la ziua.

În mai 1701 are loc nunta Saftei, cea de a patra fiica a domnitorului, cu vel-cămăraş Iordache Creţulescu, slujba fiind oficiată de Athanasie, Patriarhul Antiohiei. Safta a primit şi ea o zestre mare şi ca dar de nuntă domnitorul a oferit tinerilor căsătoriţi mai multe loturi de pământ în Bucureşti. Imediat după căsătorie, pe ulița care din 1870 se va chema Ştirbey Vodă şi care unea Podul Mogoşoaiei cu Palatul Cotroceni, cu bani din dotă a fost ridicat Palatul Kretzulescu, iar în 1706 Safta va construi, tot pe un loc primit ca dar de nuntă, în apropierea Dealului Mitropoliei, Biserica Gorgănel, numită mai târziu Biserica Sfântul Ilie cea Nouă.

În ianuarie 1706 are loc o altă mare nuntă domnească, căsătoria lui Constantin, fiul cel mare al domnitorului, care avea 23 de ani, cu Ana, fiica stolnicului Balş din Moldova. Naş a fost stolnicul Constantin Cantacuzino.

Apoi, frumoasa Domniţă Bălaşa e măritată în anul 1708, la vârstă de 15 ani, cu grecul Manolache Lambrino, fiul lui Chiriţă Andronache Rangabe, bibliotecar la Biserica cea mare a Ţarigradului. Fata primeşte zestre bogată, în timp ce Manolache era mai sărac, dar un tânăr „iscusit” după cum scriu cronicile timpului. Şi Bălaşa a fost cununată de stolnicul Constantin Cantacuzino, care un an mai târziu va fi şi naşul lui Ştefan, al doilea fecior al lui Brâncoveanu, căsătorit cu o altă Domniţă Bălaşa, fiica lui Ilie din bogată familie a Cantacuzinilor. Celelalte două fete au fost măritate cu boieri, Ancuţa luând pe Nicolae din familia domnitorului Antonie Ruset din Moldova, iar Smaragda pe un anume boier Constantin Băleanu, aducându-I acestuia ca zestre un număr de nouă moșii.

În fine, beizadeaua Radu a fost logodit cu fiica lui Antioh Cantemir, domnitor al Moldovei, dar martiriul tătânelui său l-a împiedicat să se mai însoare cu fastul de care se bucuraseră frații săi mai mari.

…Nunțile de basm sunt pritocite pe Podul Caliței cu bucate și licori alese la loc de cinste și demne de marea bucătărie a Balkaniei, pe care jupâneasa a nemurit-o într-un ceaslov frumos pictat.

Calița ot Jariștea