Vinul, bucuria sufletului de român!

În amintirile lui Radu Rosetti se povestește că boierii români din vechime nu erau tocmai mari băutori de vin și că acest obicei ar fi fost introdus în Țările Române de către domnitorii fanarioți, după modelulpetrecerilor de pomină de la Constantinopole.

Totuși, o mare îndoială rămâne asupra acestei păreri a memorialistului a cărui moșie se afla – culmea! – la Bohotin, unde s-a pritocit dintotdeauna, în butii de stejar, faimoasa Busuioacă, licoare vinoasă dintr-unul din vechile soiuri românești. De fapt, în Țările Române s-a băut temeinic încă din negura istoriei, ajungându-se apoi ca, într-un romanț de voiaj de la 1547, un călător franțuz să rămână uimit de obiceiul închinării a șase-șapte pahare de vin la începutul fiecărei mese a boierilor blagosloviți.

Istoria cultivării viței de vie în spațiul carpato-danubiano-pontic începe cu Vitis vinifera silvestris. Este vița de vie sălbatică, care a apărut aici în jurul anului 7000 î.Hr, din care s-au ales soiurile ce se cultivă și acum. Geții iubeau această băutură străveche și foloseau coarne de bou sau ulcele de lut ars pentru a o sorbi în cadrul unui adevărat ritual. Deși Regele Burebista a încercat dezrădăcinarea viței de vie, pentru ca vinul să nu mai ia mințile războinicilor săi, au rămas arii întinse care au continuat să fie cultivate. Și poetul Ovidiu, surghiunit de Împăratul Octavian Augustus în cetatea Tomis arată în scrierile lui importanța viței de vie pe plaiurile dobrogene. Venirea romanilor în Dacia a însemnat o dezvoltare uluitoare în domeniul viticulturii, aceștia aducând cu ei noi soiuri de viță de vie, dar și tehnici noi de creștere și îngrijire a culturilor. Viticultura a rămas însă o activitate înfloritoare și după retragerea aureliană din 207 d.Hr. și a continuat să se dezvolte chiar și în timpul ocupației otomane. În anul 1862, România deținea aproximativ 100.000 de hectare de viță, această suprafață crescând la 150.000 de hectare până în 1883. Urmează o invazie de filoxere, insecte care au distrus o parte uriașă din viile Europei, afectând și România. Cu toate necazurile, în anul 1900 aveam 152.000 de hectare cultivate cu vie. Recuperarea viilor după această nenorocire s-a făcut cu ajutorul unor consilieri francezi. Ei au adus în România soiuri care făceau deliciul Versailles-ului, precum Merlot, Chardonnay, Muscat Ottonel, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Riesling Italian, Traminer sau Sauvignon Blanc. Viticultura s-a dezvoltat într-un ritm uluitor în perioada interbelică, atunci când România avea nu mai puțin de 220.000 de hectare cultivate cu vie.

Dintre soiurile albe românești, au supraviețuit filoxerei Feteasca Albă, Tămâioasa Românească, Galbena de Odobești, Grasa de Cotnari, Crâmpoșia, Frâncușa, Zghihara de Huși și Mustoasă de Măderat. În veacul trecut, din vițele noastre, prin încrucișare, s-au născut Feteasca Regală și Șarba.

Din Fetească Albă se fac vinuri albe, de calitate, cu o aromă florală, dar și vinuri spumante. Vinurile produse din Tămâioasa de Pietroasele sunt albe, dulci, cu o aromă intensă, dulce și floral. Galbena de Odobești  în Evul Mediu era cunoscută drept Galbenă de Căpătanu și dă vinuri albe, seci, ușoare, care prezintă însă o aciditate ridicată. Grasa de Cotnari este un vin de legendă, cu o istorie de peste șapte secole în spate. Însuși Ștefan cel Mare se număra printre cei care-l îndrăgeau nespus. Soiul se cultiva mai ales lae Cotnari și Hârlău, din el obținându-se un vin alb, tare, floral și bogat în zaharuri. Crâmpoșia e un soi românesc, cu un trecut îndelungat, ce se cultivă în special în podgoriile Drăgășani și Dealu Mare. Iese un vin alb, sec și moderat, plin de vioiciune. Din Frâncușă se face un vin alb rafinat, sec, cu o bună aciditate, gust persistent și o mireasmă bogată. Șarba e un soi tânăr care dă un vin cu o suavă mireasmă trandafirie. Din Zghihara de Huși se fac vinuri albe, ușoare și care pot fi savurate pe îndelete. Mustoasa este un soi cultivat în podgoriile Miniș-Măderat din Arad, vinurile obținute fiind pline de prospețime, răcoroase și fructate.

Între vinurile vechi roșii se numără Feteasca Neagră, Băbeasca, Negru de Drăgășani, Negru Vârtos și Cadarcă Fetească Neagră – cultivat încă din vremea dacilor, provine din vița sălbatică și dă un vin memorabil, cu un parfum care amintește de prune uscate și fructe de pădure. Băbeasca Neagră vine de la Nicorești, oferă vinuri ușoare, cu o aciditate ridicată;.Negru de Drăgășani – descendent din Negru Vârtos – are prospețime, tărie și gustul puțin taninos. Cadarca de Miniș este cultivat în Arad și în alte podgorii din vestul țării, cum este Recaș. Vinul din acest soi se produce prin adaos de boabe stafidite, are o culoare intensă și o aromă consistentă, plină și în același timp catifelată.

Regina vinurilor roze românești este Busuioaca de Bohotin, care dă un vin dulce sau demidulce, cu un gust deosebit, complex și delicat în același timp. Cere o învechire de 8-15 ani, moment în care atinge gustul de aur.

Multe sunt poveștile care au făcut fala vinurilor românești. Băuturi minunate, învechite în budane mari de stejar, se fac la Lechinţa încă din secolele XII-XIII, o dată cu stabilirea saşilor în Bistriţa-Năsăud. Licorile de aici s-a numărat printre preferatele casei imperiale austriece, motiv pentru care şi-a primit numele de „vinurile împăraţilor”. La un moment dat, 170 de furgoane încărcate cu butoaie cu vin luat drumul Vienei în fiecare an. Domeniile Coroanei se întindeau în interbelic în special la Segarcea, însă Casa Regală mai avea și alte vii care dădeau băuturi minunate, în pivnițele palatelor aflându-se și sticle de Porfiriu de Dobrovăț, Cabernet de Rușețu sau Riesling de Românești. Despre Iuri Gagarin se spune că înainte de a pleca în Cosmos a petrecut o săptămână în podgoria de la Corcova, dedulcindu-se cu vinurile de pe fosta moșie a Bibeștilor. Iar Ceaușescu se întrema cu vinul bun de Sâmburești.

Despre București se știe că au fost cândva împânziți de viţă de vie, iar oraşul doldorea de vin, struguri şi rachiu. Viena și Bucureștii au fost singurele capitale ale Evropei cunoscute pentru vinurile lor.

Cele mai bune locuri de vie erau ale Bisericii, pe dealurile Filaretului. După ce treceai de „viia Sfintei Mitropolii”, te afundai în viile oamenilor. Cei care au cercetat hronicile și hărțile, au găsit pe vechile planuri cadastrale numele acestora: „Iancu Hagi-Ioniță, dl. Gligore, Pitaru Stere, dl. Mustacov, Liflerache Tamare, dl. Macedonschi, Pitaru Moscu, Tudorache Predescu, Scarlat Pascali, dl. Paronescu, Andrei Zarafu, Popa Ion, Ivan Dulgheru, comisarul Anastase Moscu, Marin Măcelaru, Ivancu Covaciu, Marin Marinescu, Diamandi Anghelovici și Postelnicul Ioniță. Aveau vii și dumnealor polcovniceasca Catinca Alexanca, nineaca Nuța, precum și coana Voineasa”…

Mai la margine – spre Ferentarii de azi – se aflau, bunînțeles, și cramele: „Pencu Tabacu și Ivancu Covaciu, dintre proprietarii de vie, țineau crame; le mai găsim și pe cele ale lui Oprea Brutaru, Sufragiu și Anghel Cîrciumaru. Dacă vi s-o părea așa, mai ciudat, că nu-s mai aproape de oraș, s-o lega și de faptul că multă vreme, numai Mitropolia putea să-și vîndă nestingherită vinul oriunde; particularii ba erau siliți să plătească ca să poată vinde, ba să vândă mai întîi vinul popilor și de-abia dup-aceea pe al lor”.

Mare veselie se întâmpla prin viile bucureștene înspre toamnă! Istoricul Giurescu o înfățișează în cuvinte pofticioase: „La vremea culesului, toate aceste vii bucureștene erau pline de lume. Stăpânii respectivi se mutau la crame pentru o săptămână, două; veneau rude, prieteni, cunoscuți; petrecerile cu lăutari, cu pastramă friptă pe grătar și cu must dulce sau înăsprit sfârâind în ulcioarele de pămînt, se țineau lanț. Seara, după ce isprăveau treaba, culegătorii, mustuitorii care striveau poama în ciubere și crămașii care strîngeau teascurile sau pur și simplu călcau strugurii în picioare se strângeau laolaltă și începeau – cei mai tineri – jocul în sunetul cobzei și al viorii -, sau cei bătrâni – vorbele, taclalele”.

Bucureștenii au arătat, așadar, o veche și temeinică prețuire vinului, ajungând ca, apoi, în epoca modernă, să o ducă pe noi culmi, uimind și străinătatea cosmopolită. În 1908, englezul Newnham-Davies era fascinat de arta cu care se bea în marile stabilimente ale Bucureștilor și scria că ,,Restaurantul Capşa se află pe un loc înalt printre cele mai bune restaurante din lume. Meniul vinurilor româneşti de la Capşa poate fi citit cu siguranţă ca un ghid pentru cele mai bune dintre vinurile ţării. Drăgăşani, Odobeşti, Cotnari, Tămâioasă sunt vinurile albe, dintre care unele sunt din recolte vechi, până la 1879, iar vinurile roşii sunt Nicoreşti, Odobeşti şi Dealu Mare. La Capşa toţi chelnerii au cunoştinţe de limba franceză, şi această limbă este în general vorbită de obisnuiţii restaurantului, deoarece un român din clasele superioare este întotdeauna mândru să vorbească limba franceză cu fluenţă şi accent parizian”., Crama Basilescu aminteşte în Istoricul său ca ,,Nicolae Basilescu încredinţează Casei Capşa reprezentarea şi vânzarea şampaniei şi a vinurilor sale. Din gama privată pe care a creat-o special pentru faimosul restaurant făceau parte mărcile Grand Capşa 1920, Capşa 1921, Riesling Capşa, Clos Bob Capşa, Capşa Rouge, Pelin Capşa”. După naționalizarea din 1948 pivnițele Basilescu din București vor ajunge în administrarea firmei Zarea. De la înființare, în 1912, și până azi, a existat tot timpul o sticla de spumant cu această etichetă. Fondatorul Zarea, germanul Wilhelm Mott, a lucrat (anterior deschiderii companiei la Bucuresti) câțiva ani la Azuga pentru Pivnițele Rhein, compania fondata in 1892 de brașoveanul Wilhelm Rhein. Familia Basilescu, pe lângă vinurile liniștite de la Urlați, era producator de spumante, deținând în franciză „Champagne de St. Marceaux”.

La începutul secolului al XX-lea, crema aristocraţiei române se aduna la chefuri şi petreceri mai deocheate la Ghidigeni, în frumosul conac al familiei Chrissoveloni, o familie care se trage din bancherii greci care cuceriseră Bucureștii. În Primul Război Mondial, în timpul refugiului din Moldova, Regele Ferdinand mergea des la Ghidigeni, la conacul lui Chrissoveloni, unde, după cum povestea Constantin Argetoianu, „Regele se deda la petreceri cu cele trei surori Bastache. Se făcea amor în disperare, astfel că bărbaţii şi cucoanele se încurcau noaptea prin odăi şi prin paturi“. Moşia de la Ghidigeni a fost cumpărată, în 1879, de la Dimitrie Mavrocordat, de Nicolae Chrissoveloni care a construit în 1887 conacul şi anexele sale. Grădina din faţa conacului, plină de trandafiri, amenajată după moda franceză, cele două bazine cu apă care străjuiesc intrarea în conac, pista de popice şi cele două terenuri de tenis, din care unul acoperit (singurul din România, la acel moment) – toate trădau eleganţă, stil. Construit pe două niveluri, în stilul academismului francez, palatul aminteşte şi de originea elenă a proprietarului. Pe domeniul de Ghidigeni aveau loc partide de vânătoare minuţios organizate de către Jean Chrissoveloni. Fazanii erau crescuţi în crescătorie şi li se dădea drumul în pădure cu o săptămână înainte de partida de vânătoare. Fala conacului o făceau și pivnițele sale, în care se odihneau cele mai bune vinuri românești, dar și sticle scumpe aduse special din Toscana, Bordeaux și Bourgogne. Se vorbește că la un banchet organizat aici Chrisovelloni a angajat anume un sommelier pentru a sabra 101 sticle de Champagne veritabile, retezându-leașadar gâtul cu sabia, după moda generalilor lui Napoleon în prima parte a campaniei din Rusia, cu un secol înainte, când dădeau iama prin cramele Țarului.

… Pe drept cuvânt, se poate spune că marile vinuri ne-au însoțit istoria și ne-au bucurat sufletele – sus paharele, conașilor!

Calița ot Jariștea