Tribunul

Corneliu Vadim Tudor și Kera Calița, la Locanta Jaristea

La 29 noiembrie 1949 s-a născut în Mahalaua Calicilor, tărâm de poveste, în casa unui truditor cu acul, Corneliu Vadim Tudor, cel care va tulbura apele ţării vreme de mai bine de jumătate de secol.
Băiatul se va sbânţui cu ceilalţi draci ai acrtierului însă învăţăturile creştine ale părinţilor îl vor ţine departe de relele oraşului, toată viaţa va purta la piept Biblia moştenită care-i va fi călăuză în bătăliile cetăţii. Îl va însoţi în anii de şcoală, şcoala primară din preajma bisericii Sfânta Treime, apoi la cel mai elitist liceu al Bucureştilor, liceul Sfântul Sava. După facultatea de filosofie este repartizat la Agerpres unde este remarcat de Eugen Barbu, el însuşi un produs al oraşului, al Gropilor lui Oatu. Îi va dveni mentor şi prieten, îl aduce la revista de prestigiu Săptămâna, revista ce se înfrunta de la egal la egal cu importanţii corifei ai vremii. Premiul Herder, caştigat de Eugen Barbu, îi va deschide drumul Vienei, urmează cursuri de istorie.
Încep să-i apară cărţile de poezii şi piesele de teatru radiofonic, Vadim a publicat mult, până şi în preziua morţii, poezia îi devenise o a doua natură, circula de acum pe străyi taifasul său cu îngerul morţii.
Când a venit vremea schmbării, Eugen Barbu şi Vadim s-au simţit descătuşaţi, in sfârşit, fără oprelişti, e puteau pune în slujba poporului român, au fondat partiul şi revista cu nume proscris până atunci, ‘Ronia Mare’, nume ce întregit-a deviza înscrisă pe frontonul ziarului, ‘vorbe din vechime’, de la Petru Rareş.
Supranumele ‘Tribunul’ a venit de la sine, după confruntările interetnice din inima Ardealului, lupte nici aum lămurite. I s-au alăturat mulţimi dintre cei lăsaţi deoparte, mulţimi de români, români şi alte etnii ce-şi duceau dorul de ţară în suflet. L-au vrut ridicat până la demnitatea supremă de preşedinte al ţării. Vadim a fost cu cinste senator in parlamentul României şi deputat în Parlamentul Europei. Verbul său ascuţit se revărsa săptămânal în coloanele ziarelor sale, caci se mai adăugase unul, ‘Tricolorul’, ziar de luptă împotriva duşmanilor ţării. În nicio clipă a vieţii sale, Vadim nu a lăsat învăţătura deoparte, doctorate în sociologie, istorie sau teologie mărturiseau pentru setea sa de a şti, colecţiona biblii, manuscrise şi icoane.
Vorbele Tribunului aveau ascuţimea biciului, presa românească n-a mai avut polemist de largă anvergură e la N.D.Cocea şi Tudor Arghezi, acuitatea observaţiei îmbrăcată în limbajul Bucureştilor, uneori licenţios, înfiora prefăcute cuconiţe ce mai nou înlocuiseră franţuzeasca cu limba Albionului. Au rămas în cronica zilelor noastre exprimările ‘cârpa kaghebistă’ şi ‘bătrâna şandrama stalinistă’ şi parcă îl vezi pe Vadim cu faţa luminată chemând la îndreptarea ţării şi biciuirea răilor. Ca mai toţi oamenii mari ai românilor, Vadim a murit sărac, în vreme ce toţi politicienii se îmbogăţeau pe capete, furând şi cloşca de pe ouă.
Vadim, Tribunul, a plecat în lumea drepţilor de Ziua Crucii, anul acesta, zi de biruinţă creştină (voită oare coincidenţă ?) a lăsat printre noi flamura sa de luptător pe meterezele apărării neamului, candela vie în nemuritoarea existenţă a poporului romîn. Să nu lăsăm flamura să cadă.
Kera Calița și Horia Pană