Ritualul mesei de Paște și tradiția istorică a marii sărbători creștine a Învierii Domnului

Cu evlavie și râvnă creștinească ne e dat să serbăm Pătimirea Domnului și minunea Învierii Sale, precum făceau și înaintașii noștri, de la calic la boier, mai cu seamă la curtea domnească și în marile curți boierești.

Cuvântul Paște provine în limba română a vechilor Cazanii din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („trecerea”), moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numesc Pesah (Paște) — sărbătoarea libertății sau a azimilor, — sărbătoarea lor anuală în amintirea trăirilor arătate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuiește și se identifică cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

La curţile domneşti, Praznicul Învierii Domnului era sărbătorit în vechime cu mult fast. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini de la Țarigrad. Domnul cu familia, clerul, boierii şi diriguitorii oastei, îmbrăcaţi în veşminte scumpe, participau la slujba Învierii de la biserica domnească. Sărbătoarea era marcată apoi şi prin ospeţe şi lovituri de tunuri sau salve de puşti. Grămăticul cuviosului domnitor Constantin Brâncoveanu (Anton Maria del Chiaro, evreu născut la Florenţa în 1669 și trecut mai apoi la catolicism, profesor de latină şi italiană pentru doi dintre „delfinii” domnești), relatează că „în dimineaţa Sâmbetei Mari, în zorii zilei, în Paraclisul Curţii, ca şi în toate celelalte biserici, se face procesiunea cu icoana Mântuitorului şi se trag toate clopotele în oraş; în schimb, ceea ce impresionează e datina veche cu larma asurzitoare ce fac băieţii toată noaptea spre Duminica Paştelui, umplând clopotniţele şi trăgând clopotele pentru grăbirea Paştelui, care stă gata să sosească”. De asemenea, Paul de Alep, arhidiacon din Antiohia, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie în călătoriile sale prin Ţările Române, arată că pentru Praznicul Învierii Domnului de la văleat 1654 oamenii nu dorm deloc în timpul acestei nopţi şi se duc la miezul nopţii la slujba de Paşti în lăcașurile sfinte ale vechilor Bucuresci: „Copiii din fiecare uliţă se adunau la mânăstirea sau la biserica din mahalaua lor, aprindeau focuri în curte, se veseleau zgomotos şi trăgeau clopotele până la al şaselea ceas din noapte. S-au tras toate clopotele în biserici şi în mânăstiri şi lumea s-a dus la slujba de Paşte”.

La biserica din curtea domnească, Canonul cel mare al Sâmbetei celei Mari se săvârşea în biserică, unde asista şi domnul. Apoi, „mulţimea a ieşit înaintea noastră în curtea palatului din faţa bisericii. La mijloc s-a aşezat un jilţ pentru domn, apoi la stânga lui au pus un altul pentru patriarh şi lângă ei au aşezat un altul pentru mitropolit. Toţi preoţii şi călugării stăteau în partea stângă, boierii ţării s-au aşezat de jur împrejur, alcătuind un cerc mare. Puteai vedea la ora aceea mii de veşminte de postav scump şi fin, de culori felurite, împodobite cu blănuri de samur. Apoi au pus la mijloc un tetrapod mare, acoperit cu un covor deasupra căruia se afla Evanghelia. Apoi au împărţit lumânări mari celor de faţă, mai întâi domnului, o lumânare aurită, ţinută de un silihdar, apoi patriarhului şi mitropolitului. În timpul acesta, curtea era ticsită de ostaşi, toţi înarmaţi cu lănci, având mânerul în formă de cruce şi cu muschete algeriene. Am luat atunci cădelniţa şi am tămâiat pe domnul nostru patriarh spunând: Binecuvântează, stăpâne!, care a început să tămâieze în jurul acestui tetrapod şi al Evangheliei spunând de trei ori: Hristos a înviat!.

Apoi a tămâiat pe domn, pe mitropolit, pe preoţii şi pe ceilalţi de faţă şi a venit să stea în picioare în dreptul jilţului său. Atunci au început cântăreţii, potrivit ritualului, să cânte canonul, un cor pe greceşte şi un altul pe româneşte”, a scris în însemnările sale Paul de Alep.. După ce s-a sfârşit slujba au adus jilţul Patriarhului şi l-au aşezat la dreapta jilţului Domnului spunându-I iară: „Hristos a înviat!„. Apoi Macarie a înaintat spre domn, a sărutat crucea de aur bătută cu mărgăritare, cu nestemate, pe care o ţinea în mâna sa dreaptă, şi a spus acelaşi lucru. Domnul l-a sărutat pe cap şi, după aceea, s-a dus să se aşeze în jilţul său la stânga domnului. Atunci, toţi boierii au înaintat, fiecare după rangul său, ca şi ceilalţi de faţă, şi au făcut la fel. Am isprăvit dimineaţa târziu şi domnul s-a urcat în palatul său”, a scris diaconul Paul de Alep.

 

Jumătate de veac mai târziu, Antonio Maria del Chiaro completează tabloul ceremoniei din timpul Sfintelor Paşti: „Domnul aşezându-se pe tron primeşte sărutul mâinii de la persoanele cu vază, în special de la străini, care nu luaseră parte jos, în curtea Palatului. Se întreţine cu ei până la ora mesei, la care iau parte 70 până la 80 de invitaţi dintre cler şi boierime. Principesa primeşte şi ea în apartamentul ei pe prelaţi, cărora le sărută mâna, stând în picioare, şi le dăruieşte câte o năframă brodată ca şi străinilor cu vază, şezând însă. Boierilor, ca şi jupâneselor cari vin de sărută mâna, Doamna le dăruieşte câte un ou roşu sau încondeiat cu flori şi alte desene”. Doamna trimitea și dascălilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase. Soața ui Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de mult se străduia acela în îndeplinirea sarcinilor primate peste an.

La ospăţ erau invitaţi toţi participanţii la Sfânta Liturghie. Toată lumea se veselea, făcea închinări întru slava lui Dumnezeu, întru sănătatea domnului, a patriarhului şi a boierilor. De asemenea, nota cronicarul, la aceste sărbători mari, cei în nevoi nu erau uitaţi. „Atunci s-a tras de mai multe ori cu tunul, s-au slobozit muschetele şi s-au deşertat pahare mari în sunetele muzicii tobelor, fluierelor, trompetelor, cântecelor, cu glume şi altele de acest fel. (…) Am observat cu mare înălţare a sufletului că nu era zi în care domnul să nu trimită de la masa sa vreun fel de mâncare celor cărora le voia binele, şi mai ales străinilor, care, pe lângă acestea, mai primeau şi altele de la alţi boieri, precum şi câteva sticle de vin bun”.

Potrivit ceremonialului Curţii Regale din România, spre sgfârșitul veacului XIX, în Vinerea Mare, Regele Carol I însoţit de Casa sa civilă şi militară se îndrepta spre biserica Mitropoliei, pentru a asista la slujba ce se făcea cu acest prilej, la orele şapte şi jumătate. La Mitropolie suita regală era deja aşteptată de miniştrii ţării, preşedinţii şi membrii Adunării legiuitoare. Pentru toţi cei adunaţi exista şi o ţinută de mare doliu impusă de acest eveniment religios. Civilii veneau îmbrăcaţi în fracuri negre cu cravată şi mănuşi negre, iar ca decoraţii erau marile cruci fără cordon. Militarii erau îmbrăcaţi în ţinută oficială, iar decoraţiile erau la fel, cruci fără cordon. Iar în sâmbăta Paştelui, la orele 12 din noapte, Regele urmat de Casa sa civilă şi militară şi escortat de un escadron de cavalerie era prezent la Mitropolie pentru slujba de Înviere. Ţinuta obligatorie pentru acest eveniment consta în frac, cravată şi mănuşi albe, precum şi „decoraţiuni în formă reglementară”, conform Ceremonialul-ui Curţii Regale din România, tipărit la 1882. Liturghia era slujită de mitropolitul primat, înconjurat de întregul cler. În clipa în care Înalt Prea Sfinţia Sa declama: „Hristos a înviat!”, acest fapt era anunţat Capitalei prin salve puternice trase cu cele 101 tunuri de pe Dealul Spirei.

 

Masa de Paște are un caracter aparte, în multe momente ale ei îndestularea lăsând locul pioșeniei. Mielul este mâncarea de Paște cu cea mai veche tradiţie. Îşi are originea în perioada de dinaintea eliberării evreilor din robie. Cum Faraonul nu a vrut să-i lase pe iudei să plece spre Pământul Făgăduinţei, Dumnezeu a trimis asupra Egiptului zece plăgi. Cea mai cumplită a fost moartea celor întâi născuţi. Pentru ca evreii să fie feriţi de plagă, Dumnezeu le-a cerut ca fiecare familie să taie câte un miel, să ungă cu sângele lui pragurile uşilor şi ferestrelor, iar carnea să o mănânce friptă în foc, împreună cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Dacă în Vechiul Testament mielul simboliza trecerea de la robie la libertate, pentru creştini mielul simbolizează sacrificiul lui Hristos pentru eliberarea omului din jugul păcatului. Azima  a suferit o evoluţie spectaculoasă până la bogăţia pe care o regăsim în pasca românească, cu aluat pufos de cozonac, brânză grasă de vaci, ouă, stafide, smântână, rom etc. De obicei, aceasta are formă rotundă, deoarece se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Deasupra se aşază un colac împletit în trei (simbol al Sfintei Treimi, rotund, deci infinit) şi o cruce. Şi coacerea ei devine o adevărată liturghie gastronomică: „Când pun în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereţii şi apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă, / Cruce-n masă, /Cruce-n cer /Cruce-n pământ,/Dumnezeu cu noi la masă,/Maica Precistă pe fereastră.”

Ouăle roșii au un înțeles anume, sfânt. Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror prezență este obligatorie pe masă, dichisite cu foi de ceapă sau fierte în zeamă de sfeclă roșie, apoi cu migală încondeiate. O legendă spune că Maica Domnului, care plângea sub Crucea pe care pătimea Fiul ei, avea un coş cu ouă. Sângele Domnului a căzut peste ele şi le-a înroşit. De atunci, pentru a-și aminti de Răstignire, creştinii înroşesc ouă. Când se ciocnesc, persoana mai vârstnică loveşte oul celui mai tânăr, zicând „Hristos a înviat!”. Acela răspunde „Adevărat a-nviat!”. Ouă roșii se ciocnesc doar cap în cap, niciodată cu fundul. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele. Apoi, creştinii toarnă apă neîncepută într-un lighean sau într-o cană, în care pun un ou roşu şi un bănuţ de argint. După care toată familia se spală cu apa aceea pe faţă, după care îşi dau cu oul roşu peste obraz, zicând: „Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie rumen ca oul” și se dau cu banul de argint: „Să fiu mândru şi curat ca argintul”. Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună.

Pe lângă ouăle roșii, friptura de miel și pască, drobul nu poate lipsi nici el de pe masa de Paște. Kera Calița îl face în cuhnia de la Jariștea Locantă din măruntaie de miel (ficat, rinichi, plămâni, inimă – spălate cu grijă în mai multe ape în care s-a adăugat și un praf de sare și, dacă se găsesc, frunze de leuștean verde), 2 ouă crude, 3-4 ouă fierte 1 felie de pâine muiată în lapte, 1 lingură de smântână, 6 fire de ceapă verde, 1 ceapă uscată de mărime potrivită, 2 fire de usturoi verde, 1 legătură de mărar verde și 1 legătură de pătrunjel verde, sare, piper, 1 lingură de untură de mangaliță, toate ingredientele ajungând la final să fie învelite într-un prapur de miel bine spălat cu apă și oțet, apoi zvântat un pic la soare, în adierea vântoaselor de primăvară. Se fierb organele de miel în apă cu sare, luând spuma de câte ori este nevoie. Se scot din vas și se lasă să se răcească. Se trec, apoi, prin mașina de tocat carne,  se adaugă ouăle crude, puțin miez de pâine muiat în lapte, sare și un praf de piper după dorință, smântână și verdeață multă, mărar, pătrunjel, ceapă verde și usturoiul verde tocate mărunt cu o parte din cozi. Se unge forma cu untură sau ulei, se așază prapurul astfel încât să rămână mult și pe margini pentru a putea fi întors deasupra peste umplutură. Se pune o parte din umplutură peste prapur în formă apoi se așază simetric ouale fierte bine, întregi sau jumătăți, apăsând ușor. Se adaugă și cealaltă parte de umplutură astfel încât să fie acoperite bine ouale. Se acoperă cu prapurul toată compoziția, se unge cu ou bătut cu puțină smântână și se introduce în cuptorul bine încins unde se lasă preț de o jumătate de ceas. După ce s-a copt, se mai lasă puțin în tavă până se desprinde ușor de pe margini. Se servește rece, tăiat în felii puse pe o tipsie de argint, aranjate frumos pe un pat de salată verde și decorat cu feliuțe de ridichi ochioase.

…Hristos a înviat!

Calița ot Jariștea