Păstorel, un mare luptător împotriva „mezalianței șprițului”! – prima parte

Alexandru Osvald Teodoreanu (1894-1974), alintat și Păstorel, a fost un mare gourmet român dar unul care se pricepea cu acribie și marghioleli  și la oenologie, pe care o punea întotdeauna în ordine, cu o contemplare senină, orientat lucid spre bucatele Curților boierești. Iată versurile în care autorul explică provenienţa pseudonimului său faimos: „Am păstorit în viaţă vinuri rare / De-aceea îmi şi zice Păstorel / Şi de la Grasa pân-la Otonel / Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare”.

Păstorel, care putea distinge peste 50 de tipuri de elixir licoros de Cotnari și care a lăsat cu limbă de moarte ca sarmalele cele mai apasionado să fie fierte de două ori, întâi în ceva acritură (borș de putinică sau zeamă de varză și a doua oară în vinul dulce învechit în pivnițe pe care-l iubea atât de mult și Conul Mihail Sadoveanu. Pe lângă rețete cu iz de poveste, precum cozonacul cu 50 de ouă sau pilaful „făcut sub plapomă”, Păstorel a lăsat și o mulțime de sfaturi și pilde legate de vinurile de soi. Pasiunea sa de gurmand și iubitor de vinuri se baza pe calitățile sale gustative, pline de angarea și blagorodnicie. Este îndeobște preacunoscut faptul că,în epoca interbelică, pe când, deja, orășenii plini de coburi și crug pământesc, nu mai beau „cu burta” ci cu măsură, din pahare elegante de cristal loren de Baccarat, Păstorel Teodoreanu era chemat mereu să arbitreze orice dispută în domeniul identificării și categorisirii degustării licorilor căpătate din struguri copți și mustoși, adecă vinuri și coniacuri ce se beau în cerdacurile damaschinate în lemn.

Însușirile sale gustative, cu papile „hărăzite de Dumnezeu”, ca și experiența deosebit de galonată, pe care o avea în degustarea vinurilor românești, în special, îl făceau capabil să recunoască cu o „precizie uluitoare” nu numai soiul de vin, podgoria și anul fabricației, dar și alte amănunte, cum ar fi orientarea geografică a locului pe care se găsea via din care se născuse vinul, cât de pur era acesta (în sensul folosirii unui singur soi de, să zicem, Muscat Ottonel sau Tămâioasă ori Busuioacă de Bohotin), regimul pluvial al anului respectiv în locul unde se găsea via și alte mărunțișuri care l-ar fi făcut să roșească de ciudă pe însuși zeul trac Dyonisos.( Mircea Ionescu Quintus a concentrat prețuirea cu ighemonicon: „Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el!”)

Păstorel a scris și un Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora, care din păcate, a rămas doar în manuscris, și astăzi este cu mare supărare considerat pierdut.

Faptul că se gândea întotdeauna la vinuri, indiferent de domeniul care-l preocupa într-un moment sau altul, l-a făcut să-și intituleze un volum de epigrame Strofe cu pelin de mai contra Iorga Neculai. Elegantul op, însoțit de ilustrațiile lui Ion Sava și gravuri de Teodor Kiriacof, a apărut la Iași, pe 9 mai 1931, într-un moment în care marele istoric era chiar …prim-ministru!

Dar, cu munificență, s-a luat pe sine însuși în zeflemea, apăsând, în cel mai natural mod cu putinţă, pe cea mai însemnată calitate a sa cu luminăție: aceea de iubitor de vinuri şi de războinic pătimaş împotriva apei de izvor. „Pentru subtilul amator/ Care-şi respectă al său gât,/ E bună apa de izvor,/ Dar ca uzaj extern. Atât!“ Dar aceasta nu poate fi decât o virtute, căci ştim de la Horaţiu că     „N-au să aibă viaţă poemele scrise de băutorii de apă“. Avându-l ca ilustru înaintaș pe Francois Villon, care cerea pedeapsa cu spânurătoarea pentru hangii care toarnă apă în vin, și Păstorel a lansat un pamflet împotriva sifonului, pe care-l considera marele vinovat pentru ceea ce el numea, în deplină cunoștință de cauză,cumplita „mezalianță a șprițului”. Iată un catren cât se poate de lămuritor: „Când înjoseşti şi sucul ei şi via /Şi cu sifon spurci vinul pe care va să-l bei, /Nu te gândeşti tu oare, mişel între mişei, /Că pângăreşti natura şi compromiţi beţia?”.

Calița ot Jariștea