Păstorel, un mare luptător împotriva „mezalianței șprițului”! – a doua parte

Constantin Bălăceanu-Stolnici, un distins martor al epocii lui Păstorel, nota admirativ despre acesta: „Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei!”. Fratele lui, Ionel Teodoreanu nota subtil: „O reţetă de mâncare e ca şi o partitură : trebuie interpretată. Menuetul lui Beethoven e acelaşi pentru toate privirile. Dar una e pe vioara maestrului George Enescu şi alta e dibla lăutarului de la Moara Văduva“, scrie Păstorel Teodoreanu în volumul Gastronomice, publicat postum. Însă puncta cu îndreptățire în legătură cu mizericordia ce se stabilește între vinuri și meniuri: „Băut la ceas nepotrivit și pe nemâncate, vinul cel mai bun nu ne va lăsa decât o impresie obtuză, totdeauna incompletă. Vinurile și mâncările sunt sortite să-și sporească reciproc calitățile. Dar între vinuri și mâncări se stabilesc nu numai mutuale și spontane simpatii, ci și ireconciliabile aversiuni. Numai un infirm al gustului, de pildă, ar fi în stare să toarne pe gât un vin aspru și sec după o baclava sau un vin roșu după o scrumbie de mare sau un crustaceu”. Între atâtea capricii oeno-culinare, o singură certitudine: „Dacă se va întâmpla ca la vreo masă să se destupe fie și o singură sticlă de Cotnar vechi (adică cinci ani de butoi și cel puțin unul de butelcă), niciun soi de vin nu mai e volnic să se încumete pe acea masă”.

Păstorel a mers până acolo încât, scriind despre licoarea lui Bachus în alt volum al său de epigrame, intitulat – cum altfel? –Vin și apă (1931), nu s-a sfiit să-l parafrazeze, în cheie glumeață, pe însuși Eminescu: „Aroma vinului trecut/Încet la cap se suie,/Era pe când nu s-a băut, /Azi l-am băut şi nu e”.

A fost fin connaisseur al viticulturii românești în nămestia ei totală, dovadă că nu s-a limitat doar la podgoriile moldovenești,  elelogiind, bunăoară, și vinurile de Murfatlar, exclamând: „Nici în prisacă și grădină/ Și nici într-un întreg grânar,/ Nu e miroznă și lumină/ Cât într-un strop de Murfatlar”. Între fericitele întovărășiri ale vinului cu mâncarea, Păstorel descria o serie de „dulciuri pentru Murfatlar”, făcând referire la cofeturi precum biscuiții cu nucă, vanilie și coajă de lămâie rasă sau minciunelele din al căror aluat era musai să nu lipsească două-trei lingurițe de rom.

Despre pelin, perora cu farmec: „Românul a tratat pârdalnica buruiană cu blândețe și, domesticind-o, o băutură căreia i-a dat numele plantei mamă. Este întru totul aperitivă și nu are acte de stare civilă, clar, e din tată necunoscut și data nașterii nu se știe. Când, după bătălia de la Stănilești, Dimitrie Cantemir i-a oferit pelin, Petru cel Mare și-a dojenit curtenii, întrebându-i cam răstit de ce nu i-au făcut și lui așa băutură. (…)Pelinul românesc, când își merită numele, nu e decât un vin bun, ușor și sec, în care s-a macerat planta cu același nume. În anumite podgorii, se mai pun în poloboc mere sau gutui, în unele și mere și gutui, în altele numai cojile acestor poame. În luna mai, se adaugă pelinița (armoise absinthe), care atunci înflorește și poate de aceea i se spune pelin de mai și nu, cum afirmă unii, că în acestă lună mai plină de oturac lângă grațioasele flori, pelinul trebuie băut până la ultima picătură (scornituri de bețiv) și cei grăbiți, în adevăr, îl beau, cei cuminți așteaptă”.

Despre vinul de Drăgășani, pătimașul gastronom și degustător spunea că este „un vin ușurel, delicat, suav, și, când e sec (și așa trebuie să fie) nu prea cunoaște rival care să poată întovărăși un păstrăv sau o lostriță rasol”.

Alexandru Osvald Teodoreanu a elaborat și un scurt dar cu neamdar, cod al bunelor maniere bahice, din care putem cita peremtoriu: „Nu duce paharul la gură înainte de a te fi şters (şerveţelul nu-i un ornament) şi cu atât mai puţin dacă n-ai terminat mestecarea. Urmele de alimente pe pahar sunt dezgustătoare. (…)Dacă sticla de vin e pe masă, ai grijă ca paharul vecinei din stânga să fie întotdeauna plin. Dacă cea din dreapta stă alături de un mojic, trebuia să ai grijă şi de ea”.

Gândul la vinurile mult iubite – „singurele ființe în stare lichidă”! –  l-a însoțit până în ultima clipă, când, grav bolnav fiind, era internat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor. Din câte se pare, aceasta este, în chip emblematic,  ultima sa  epigramă:

„Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua …Viilor”.

Iar, ca epitaf pe piatra funerară, și-ar fi dorit doar acest catren jucăuș:

 „Aici doarme Păstorel,
Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin!”.

Calița ot Jariștea