Partea a treia-Restaurantele de demult și spectacolele de revistă – arta spectacolului total în vechiul București

Tot pentru muzică și pentru petrecere se duceau bucureștenii în grădinile fabricilor de bere Luther și Oppler, apoi în grădinile Colosului, umbroase și răcoroase, ale negustorului Dumitru Marinescu-Bragadiru, aflate în capul Căii Rahovei, lângă fostul Pod al Caliței. Acolo, ne spune George Costescu, oamenii din clasa de mijloc veneau sâmbătă seara cu nevestele și copiii pentru a asculta muzica la modă și a savura „bere proaspătă, cu Kremwurști, cu șuncă, cu unt și ridichi”. Muzica bună, întretăiată de momente vesele și cuplete pe temele zilei, răsuna și de la grădinile celebre aflate peste drum de Mitropolie, pe Calea 11 Iunie, La Șapte Nuci, Mica Pariziană, Suzana și Luzana, de unde se putea auzi ghiersul nemaiîntâlnit al virtuozului instrumentului cu 12 țevi, adicătelea naistul Fănica Luca, mentorul de mai târziu al lui Gheorghe Zamfir.
La Teatrul cel Nou, cel Mare, balconul, lojile și stalul se plictiseau în liniște și-n întuneric. Doar trupa Mihail Pascali mai aduna din când în când plătitori cu abonament ai lojilor de gală deși maestro își poartă fracul cu aplomb în melodrame franțuzești sfâșietoare…dar publicul, publicul atunci stăpânul Bucureșcilor, vrea altceva pe scenă. Atunci apar Artiștii „asociați” în cap cu Millo, Demetriadi și Velescu și pentru prima oară în teatrul românesc, câțiva mânuitori de note și cuvinte se pun pe muncă și scriu ce se numește azi revistă teatrală, sub numele nemaiauzit până atunci „Cer Cuvântul”.
Și lumea bună a Bucureșcilor a învățat pe loc cuplete mișcătoare, cupletul academicienilor, cupletul circului, Cupletul Cișmigiului:
„Ce petrecere frumoasă
E în Cișmigiu pe lac,
Barca mică și voioasă
Te conduce după plac,
Ici și colo câte-un pește
Tot de dragoste vorbește,
Iar brotacii toți în cor
Declar broaștelor amor.
Oac ! Oac! Oac!
Tiri- tiri, tam!”
După Campania ziarului Românul, foaia națională scoasă de C.A.Rosetti, Matei Millo obține direcțiunea Teatrul Național cu scutire de taxele la fisc. În seara primei reprezentații teatrul e plin, negustorii, boierii, mitocănimea au umplut galeriile și strapontinele, specatcolul se apropie cu un cânticel politic „ Haine vechi – zdrențe politice”, scris și jucat chiar de dumnealui Matei Millo care, fără acompaniament dădea drumul cânticelului cu patimă :
„Haine vechi, mulți ani purtate,
Cam murdare, cam pătate
La buzunări și la piept,
Cu rugină de gheșeft…
Le-au pătat cu strâmbătate,
Bătându-și joc de libertate,
Și sleind țara de bani.”

Vestitele instituții ale marii industrii de divertisment, unde asemenea Teatrului Culinar de la Locanta Jariștea de astăzi, se afișau tumultoase spectacole cu „marcă înregistrată”, precum cele ale Teatrului Excelsior de la Alhambra, unde rolul Kerei Calița era jucat de faimosul Nicolae Vlădoianu, iar pe scenă, în acordurile muzicii originale compuse de maestrul Ion Vasilescu sau pe aranjamentele notelor solfegiului semnate de Mișu Constantinescu, Nicolae Patrichi sau Henri Mălineanu, urcau irezistibilii comici Stroe și Vasilache, dar și frumoasele și în egală măsură, risipitor de talentate demoazelele ce n-aveau nevoie de prezentări, Silly Vasiliu, Hermina Petrescu, Marga și Didona Rădulescu, Florica Demion, secondate de alte nume mari ale revistei, cum erau H. Nicolaide sau chiar, în rolul năstrușnicului Cupidon, tânărul pe atunci Grigore Vasiliu Birlic. Părțile de operă grea nu lipseau nici ele, fiind interpretate de mari voci, precum Margareta Marian, Dan Demetrescu sau Al. Giovanni. Corpul de balet, rivalizând cu cele de french cancan pariziene era alcătuit din două secțiuni: „Alhambra Beauties” (40 de fete superbe, în frunte cu Kathy Rusu, Elisa Neagu, Virginica Anghelescu, Rica Manolescu și Zorica Luntzer) și „Alhambra Boys” (20 de tineri atletici și seducători, între care cel supranumit „Sir”, Ionel Silea, Eugen Pintea sau Emil Giuan), direcția coregrafică fiind dată de Ileana Simo și maestrul Oleg Danowsky. Până și costumele sau cortinele, retușate de Suzana Vasilescu, proveneau de la marile case europene de profil, între care Pascaud (18 Rue Richepanse, Paris), Marc Weldy (18 Rue Saulnier, Paris) sau Aberdeen (Westminster Street 117, London W.).
Alte locații selecte erau replica bucureșteană a cabaretului parizian Moulin Rouge care se afla pe colţul format de bulevardul Elisabeta cu strada Anghel Saligny, pe terasa clădirii fostului Senat; a funcţionat, după terminarea Primului Război Mondial, până în 1932, fiind administrat mult timp de grecul Papaianopol; aici a cântat pentru prima dată în Bucureşti, prin 1927-1928, o trupă compusă din artişti de culoare, Chat Noir și varieteul Salata.

Fremătau și murmurau de muzică și dansuri teatrele de vară la adăpostul stejarilor și plopilor: Union, situat pe strada Câmpineau, colţ cu strada sf. Ionică, fusese întemeiat de colonia Union-Suisse și este menționat, ca reper obligatoriu al divertismentului bucureștean în comedia „O noapte furtunoasă” a lui Caragiale. L-a avut ca vedetă pe actorul braşovean I.D. Ionescu, considerat, înaintea lui Constantin Tănase, întemeietorul cupletului politic dar, ne spune Constantin Bacalbașa, și cel care a lansat renumita șansonetă „Cu o botină, din cea mai fină..”.
Actor de revistă, I.D.Ionescu, apărea pe scenă în jachetă îmbumbată, cu pantaloni vărgați, papillion, batistă și canotieră albă și, desigur, întotdeauna cu o floare albă la butonieră. Publicul aplauda, aplauda, când asculta „Piciorul Aglăiței”:

„…Avea un picior
Foarte ușor
Și o botină
Din cea mai fină.

Am fost tentat
De-așa vântat,
De-o demi-mondă,
De-o nimfă blondă…

…Na un picior,
Foarte ușor
Și o botină
Din cea mai fină.

Ai fost tentat
De-așa vânat ,
De-o demi-mondă,
De-o nimfă blondă…!

Avea un picior
Foarte ușor!”

În timpul răzbelului din 1877-1878, conform cronicarului înainte menționat, aici venea, seară de seară, Prințul Gorceakoff, ca să se „răcorească” cu priveliștea jupelor ridicate cu multă îndrăzneală de dansatoarele din trupa Fanelly, dar să se bucure și de puzderia de înalți ofițeri ruși, care, „foarte dedați la băuturi și plini de parale”, „aruncau banii cu amândouă mâinile”.
Amintirea baronului Bellu, suflet duios, știut în lumea teatrelor și dansatoarelor drept Conu Fănică, „ Sufletul maichii” împărțitorul de arginți, cel ce ne-a lăsat bucata de moșie ce-i astăzi grădina morților cu decorații, Cimitirul Bellu. Baronul, în fața divinelor picioare a seduisantei Margot din trupa Fannnely de la Union, uita de neam, de țară, de partid, de cai, de parlament, pentru mângâierea bietului său cuget răvășit:
„Vin mămicule,
Vin bibicule, vin,
Că știi cât ne dorim,
Și cât ne mai iubim.

Vin mămicule,
Vin bibicule, vin,
Cu portofelul plin,
Să te sărut puțin…”


În anul cu alean și neasemuitele-i meșteșuguri 1881, ziaristul Edouard Marbeau slujbaș la gazeta pariziană Correspondent scria că „Seara, orașul se însuflețește din nou, mulțimea se adună prin cafenelele sau grădinile cu muzică”, trăindu-și viața clocotitor, ascultând bunăoară cântece hărtănite de gâtlejul farmazonilor artiști cum, menționau și alți autori, erau îndrăgitele „Am un leu și vreau să-l beu”, „Sârba lui Pompieru*”, „Țânțăraș cu cizme largi”, „Văleu, lupu* mă mănâncă” sau „Pe o stâncă neagră”. La ceasurile amurgului, orașul devenea, așa cum consemna același jurnalist, „Noul Babilon”, o citadelă a distracțiilor feerice, ale cărei locante prindeau viață de niciunde și se transformau în tainicele inimi ale Bucurescilor.
Calița ot Jariștea