Fotografia și opera lui Emil Otto Hoppé

George Bernard Shaw cu Emil Otto Hoppé,  Londra, 1930

 Ieri, 22 mai 2019, am fost invitată de excelența-sa profesor-doctor Adrian-Silvan Ionescu la Jockey Club, pentru cunoașterea frumoasei opere a fotografului Otto Hoppé.

Artistul fotograf Otto Hoppé (1878-1972) a fost cel mai insemnat fotograf din prima jumătate a secolului XX, și totuși a căzut în uitare la sfârșitul secolului.

Născut în Germania,  s-a mutat la Londra în 1902 unde a devenit membru al Societății Fotografice Regale, Axis – Mundi al artei fotografice.
Aici, în calitate de amator, și-a expus în mod regulat lucrările, culminând cu o expoziție unică, foarte apreciată și sărbătorită în 1907, când era asociat cu The Linked Ring Brotherhood.

Incurajat de succesul lui de amator, Hoppé a deschis un studio și a început să facă portrete celor cu figuri exotice, cărora le-a prins soarta.

Regele Ferdinand al României, 1923

Nu după mult timp a câștigat reputația în lumea bună englezească, și iată cum ajunge să-și expună arta fotografică în casa celebrului pictor Sir John Everett Millais, casă somptoasă, cu multe etaje, având 37 de camere, unde pictorul avea atelierele, saloane de expoziție, casă de primire, magazine și locuința personală.

Clubul P.E.N. (Poeți, Eseiști și Nuveliști), Londra, 1923, Maxwell Aley, Millas Rawrell, Marcu Beza și un necunoscut (de la stânga la dreapta)

În timp ce aceste idei despre tipologia națională se aflau în capul său,   s-a suprapus cu o propunere atrăgătoare de la unul dintre prietenii și vecinii săi apropiați, George Boncescu (1883-1962) atașatul financiar al Legiunii României,  spectator al seratelor lui  Millais House.

Camera doamnei Ada Beza, Expoziția „Arte și meserii românești” , galeriile Dorian Leigh, Casa Millais, Londra, 1924

Boncescu i-a propus lui Hoppe sa-l însoțească într-o călătorie de șase săptămâni în România, unde fotograful va servi ca primul documentarist al „României Mari”.

Săteni dansând „Hora”, Transilvania, 1923

Hoppé a înțeles farmecul și roadele acestei călătorii și a plecat să-și încerce ideea despre tipologia umană într-o țară care era cu adevărat necunoscută pentru el.

Evreu, 1923

În iulie 1923, Hoppe sosește în România și, cu ajutorul lui Boncescu și-al ministrului Mișu Nicolae, sub protecția Casei Regale, a făcut un studiu etnografic și tipologic despre cultura personajelor românești de prin colțuri nebănuite.

Bărbați îmbrăcați tradițional pentru jocul din sat, 1923

Hoppe a descris felurimea culturii românești, arătând costumele tradiționale nemaiîntâlnite, obiceiurile și ritualurile din țară, arhitectura și pictura bisericilor istorice ale națiunii, moscheele și sinagogile, fastul Casei Regale și tipologia țiganilor.

Țigancă, tabăra țigănească, Transilvania, 1923

Intors la Londra în august 1923, Hoppe a developat comoara fotografiată în România și a editat textul în primul lui studiu transnațional fotografic, pe care l-a publicat în următorul an sub titlul „În tabăra țigănească și în Palatul Regal: peregrinare prin România”.

Bărbați în costume tradiționale, Transilvania, 1923

Implicarea în titlul acestei cărți a fost ideea lui Hoppé despre o reprezentare tipologică din domeniul social și cultural al societății, cu reprezentare individuală a fiecărei clase.

Călugăriță, Mănăstirea Tigănești, Ilfov, 1923

La lansarea cărții în Londra, Hoppé a decis să aranjeze o expoziție intitulată „Arte și meserii românești” în galeriile casei Millais, unde a expus  nenumărate artefacte românești în completarea fotografiilor făcute în timpul vizitei sale în Romania.

Bărbați la cafenea, Măcin, Dobrudja, 1923

Îi mulțumim acestui personaj fascinant, nebunatic fotograf, psiholog al sufletului omenesc, plin de umor și mare artist de-o inteligență fără margini, cutreierând cu multe întâmplări hazoase pe meleagurile țării noastre!

Palatul Mogoșoaia, casa prințesei Martha Bibescu, Mogoșoaia, lângă București, 1923

 

 

Întamplari amuzante în grădinile restaurantelor

La Rașca se putea servi o masă copioasă cu șnițel vienez, cu prăjituri și înghețată, cu bere și vin de Drăgășani, dar și de Bordeaux și Vöslauer, iar la sfârșit te delectai cu o cafea caldă sau la ghiață (mazagran). Chelnării serveau în frac și în fiecare seară se anunța programul muzical pentru seara următoare. «Iluminatul grădinii se făcea cu sfeșnice de metal în care se înfigeau lumânări de spermanțet și care se înălțau treptat pe măsură ce ardeau, iar în loc de chibrituri sau fitil cu cremene – preciza Victor Bilciurescu în volumul București și bucureșteni de ieri și de azi – fiindcă pe vremea aceea nu se cunoșteau scăpărătorile moderne de astăzi, ca să aprinzi țigara, aveai la îndemână niște fâșii de hârtie, în pahare lungi, din care luai una, o vârai pe de-asupra globului de sticlă a felinarului până la flacără și-ți aprindeai țigara».
Dar la grădina Rașca s-au petrecut și multe întâmplări amuzante care au format deliciul presei și oamenilor de spirit al Capitalei. Merită să reproducem o farsă din 1882, povestită de memorialistul Constantin Bacalbașa în volumul Bucureștii de altădată.


Spre a asigura succesul noului ziar umoristic Scaiul, ziariștii-propietari i-au oferit conducerea periodicului unui avocat…cocoșat, numit Ion Athanasiade, figură foarte populară în epocă. Din păcate, un articol-zeflemea la adresa unui domn Ghica, a provocat un imens scandal de presă. Cum scrisoarea de protest a jignitului Ghica nu a produs rectificarea publică a presei, acesta s-a răzbunat de-o manieră…inedită. «Peste câteva zile – povestește C: Bacalbașa, martor la sinistra farsă – o trupă de teatru juca la Grădina Rașca, o piesă într-un beneficiu oarecare. Beneficiarul adusese un bilet de intrare lui Ion Athanasiade, cu rugămintea stăruitoare ca să vină negreșit la reprezentație. În seara reprezentației, fiind vremea frumoasă, Athanasiade se duce la Grădina Rașca din strada Academiei. Locul său era cap de bancă pe dreapta, în rândul întâi de scaune. Athanasiade se așează. Dar peste câteva minute, apare încă un cocoșat, care se așează pe același rând, ceva mai departe. Iar peste alte câteva minute, un alt cocoșat; și încă unul și încă unul, până ce întreg rândul de 10 scaune, fu ocupat cu..10 cocoșați! De la al treilea cocoșat, publicul din grădină a început să se înveselească, apoi senzația a crescut cu înmulțirea cocoșaților, iar când tot rândul fu ocupat, în grădină era un hohot de râs toți spectatorii se îndesau să vadă tabloul, căci adevăratul spectacol nu era acum sus pe scenă, ci jos în grădină. În februarie 1880, dânsul a părăsit direcțiunea acestui ziar care trecu unui alt cocoșat, numit Ion C. Isvoranu. Athanasiade se puse în fruntea ziarului umoristic Ciulinul, până în octombrie 1884».


Asemenea farse între oamenii de artă se petreceau deseori în grădinile de spectacol. Lumea care frecventa asemenea «reprezentații cu consumație », ședea la mese rezervate, lua un aperitiv, bea o halbă de bere sau o sticlă de vin de firmă franceză (Bordeaux) și privea la acțiunea dramatică de pe scenă. Când se întâlneau Ranetti, Ciucurette, Caragiale, Iancu Brezeanu, Puiu Iancovescu în grădina Rașca sau la Union lucrurile se schimbau radical, fiindcă vinul zglobiu de Mizil producea efecte miraculoase. Vintilă Rusu-Șirianu povestea o scenă de la Rașca: «Brezeanu, cred că de ar fi băut la șapte nunți din Cana Galileei, când apărea Caragiale s-ar fi ridicat tot smirnă. Așa a făcut și acum. S-a sculat și l-a salutat (cu evlavie).


-Ce faci Brezene? Spuse Caragiale.
Brezeanu își întoarse șmecherește o jumătate de ochi pe dos:
-Lucrez, coane Iancule…e o «galbenă» de Mizil…de la Mareș sosită azi. Ce să zic! Te-nfioară!
Caragiale, către cei ce-l însoțeau:
-Haide să ne înfiorăm și noi nițel, amicilor!…
Pe când corzile lăutarilor dădeau semne de somnolență și convorbirea între mesenii din jurul lui Caragiale se cam încurca, Brezeanu rămase într-un fel de prostație, contempla cu mare tristețe o găleată de lângă el, în care fusese ghiață, acum devenise apă…
Caragiale către el, îl scutură din umeri:
-Ce-i cu tine, Brezene, ai devenit Hamlet! Cugeți adânc?
Și iată, se aude pe un ton neobișnuit la el, scăzut, muzical elegiac:
-Cuget, coane Iancule, cuget și mă înnourez…Uite, dom’le apă, apă?
-Ei și?
-Păi, mi-am adus aminte. Subit. Că 75% din corpul omenesc e apă! Ptiu! M-apucă stenahoria. Cum, dom’le, eu sunt trei sferturi apă?
La care Caragiale zice încet, cu consolatoare blândețe:
-Tu, nu, Brezene. Tu ești 75%…vin!»”

 Viorel Cosma

Cristian Vasile, Marin Teodorescu-Zavaidoc și Jean Moscopol

„Dintre cei trei mari diseuri ai Capitalei interbelice (Cristian Vasile, Marin Teodorescu-Zavaidoc și Jean Moscopol) cel care a reprezentat o epocă, nu doar o personalitate – rămâne Jean Moscopol.

Pe toți i-am ascultat la radio în perioada lor de glorie (1930-1940), dar numai pe Cristian Vasile l-am cunoscut personal. Le-am refăcut în amănunt biografiile, le-am ascultat de zeci de ori discurile, am discutat cu urmașii familiilor toate detaliile vieții lor agitate, am colaborat cu radio-ul, televiziunea și casa de discuri Electrecord încât socotesc că nu greșesc, atunci când ierarhizez cele trei vedete ale localurilor Capitalei de altădată, în ordinea Moscopol, Cristian Vasile, Zavaidoc.

Cristian Vasile

Deși a dispus de cea mai scurtă carieră artistică, totuși Jean Moscopol a reușit cele mai spectaculoase performanțe artistice. A călătorit în două continente (Europa, America), a imprimat la casele de discuri Homocord, Odeon, Columbia și His Master’s Voice poate cele mai numeroase plăci de patefon. Este greu astăzi, să susținem că a imprimat «300 de discuri», atâta vreme cât nu posedăm un catalog complet al fiecărui interpret de muzică ușoară și populară românească, fără a mai aminti de piesele de muzică străină. Să nu uităm că Jean Moscopol a cântat, efectiv în țară, doar între anii 1929-1931 și 1934-1939, perioada de la Berlin (1931-1934) plutind în ceață.
Toți cei trei au apărut în filme, însă abia după 1930 s-a trecut la filmele muzicale, prezențele românești rămânând nesemnificative.

Zavaidoc a apărut în Chemarea dragostei/Rapsodia română (1930) cu melodii populare, film turnat la Budapesta, în regia lui Jean Mihail, «varianta sonoră și cântată, fără dialoguri, s-a pierdut».
Cristian Vasile s-a mulțumit cu jurnale de actualități, fragmente filmate fără menționarea numelui diseurului pe generice. Doar Jean Moscopol s-a bucurat de o prezență mai substanțială: filmul Aur (1931) în regia lui Jean Mihail, realizat la Sighișoara, cântărețul apărând în compania pianistului Alexandru Leon; Contesa Maritza (1931), la Berlin; A fost odată un muzicant (1931) la Berlin; O noapte furtunoasă (1942) la București, în regia lui Jean Georgescu, coregrafia lui Emil Bobescu, muzica lui Paul Constantinescu, interpretând rolul unui armean sau al cupletistului de la Grădina Union, jucat de Miluță Gheorghiu); Misteriosul Moscopol, profetul (2005), film documentar de televiziune al regizorului Ștefan Gladin, operator Lucian Olteanu.


Dintre toți trei diseurii, singurul care a cântat și muzică de jazz, cu formația lui Dinu Șerbănescu la Sinaia, a fost Jean Moscopol.” – Viorel Cosma

Întâmplări cu nenea Iancu Caragiale

Caragiale a fost cârciumar fără de noroc!
Nici cu localul „La botu’ calului” din gara Buzău, nici în Gabroveni și nici cu „Berăria Academică Bene Bibenti”, de pe Sfântul Nicolae – Şelari, nr. 2 n-a reușit să facă parale! Ba mai mult, de fiecare dată a pierdut banii, rămânând cu datorii umilitoare. Un gazetar al vremii, Scipione Bădescu, exclama „Bietul Caragiale! Să fii cel mai bun scriitor al ţării şi negustor la Buzău, să n-ai la timp 200 de lei pentru a achita poliţa. Asta e desigur cea mai genială ironie a soartei!”. Scriitorul, fost concesionar al localului, este nevoit să-şi achite din datorii „plătind cu un pian, o bibliotecă şi un şifonier scoase la licitaţie în grădina publică, pe creditorul I. Goldfeld”.  Lui Caragiale nu i-a reușit combinația nici la Gambrinus, în Piaţa Teatrului de atunci, aproape de intersecţia Ion Câmpineanu cu Calea Victoriei. Istorica berărie nu a prosperat sub oblăduirea scriitorului, însă are meritul de a fi născut un personaj memorabil, pe celebrul Mitică din Momente și Schițe. Tot aici a născocit pe faimoșii Mache și Lache.

Personaje de la sfârșitul secolului al XIX-lea, întruchipate de conu Iancu Caragiale

La vremea deschiderii „Berăriei Mihalcea și Caragiale”, ziaristul Tony Bacalbașa a publicat în „Adevărul Literal”, în chenar negru, „Astă seară se face înmormântarea marelui nostru dramaturg…se deschide în strada Gabroveni berăria Mihalcea și Caragiale”.

La Gambrinus, cu o halbă de bere cu același nume în mână, își făceau veacul și personaje reale de anvergura autorului delicatelor Rondeluri, poetul simbolist Alexandru Macedonski. Altminteri destul de sobru, literatul își permitea un zâmbet pe sub mustățile date cu briantină și răsucite artistic în sus, când pe pereții localului apăreau afișe, mustind de autoironie, ale patronului Caragiale, de genul „Nu mersese cu Năpasta, / Hai s-o încercăm și p-asta!”.

Mătușile lui Dudu Ghinescu, 1890 , prieten de familie al Kerei Calița

Despre Macedonski, Păstorel povestea o anecdotă spumoasă aflată de la tatăl său, marele avocat Osvald Teodoreanu. Se pare că, într-o zi, la prânz, poetul l-a uimit pe Caragiale dând o comandă nemaiîntâlnită: o felie de tort de ciocolată cu măsline verzi grecești și o halbă de bere însoțită de un păhărel de sirop de cireșe!!! Arțăgosul Caragiale era gata să se ia la harță cu ciudatul mușteriu, însă și-a mai venit în fire când a observat că Macedonski chiar asta făcea: își mânca tacticos tortul mestecând din când în când și câte o măslină sărată, apoi sorbea o înghițitură din berea îndulcită cu sirop de fructe și tot așa până și-a terminat porția inedită de mâncare și a lins și ultima picătură de spumă de pe marginea gulerată a halbei.
Caragiale se mândrea cu faptul că un literator stătea nonstop în cârciumă! Este vorba de poetul Ion Păun-Pincio. Firesc, fiindcă stihuitorul era angajat al berăriei, pe postul de casier…
În lunga-i carieră de berar, Conu Iancu Caragiale a beneficiat chiar și de reclamă nepermisă, amicii Teleor și Bacalbașa, redactori la „Moftul Român” tipărind la gazetă:

„Decât medicamente,
Mai bine, zău, dă fuga
Și trage-i două halbe
De bere de Azuga

Devale la Gambrinus,
Cea mai frumoasă vale,
Te afli între teatru
Și între Caragiale.
Ferice cel ce poate
Să bea așa nectar,
De nu mai multe halbe,
Măcar un biet pahar.”

Personaje bucureștene din 1903

Ce n-a încercat bietul Caragiale pentru a avea spor în afaceri? În 1906 se asociază cu Grigoraş Dinicu, faimosul violonist și șef al unui renumit taraf de lăutari. Însă, degeaba! Au urmat falimentul și apoi ciudatul exil la Berlin.
Pe cât a fost de ghinionist Nenea Iancu ca antreprenor în industria ospitalității, pe atât de fericit a fost în calitate de client bonom, un adevărat oaspete de cârciumă, mereu întovărășit de o liotă de amici cheflii, puși pe petrecut o noapte întreagă. Hâtru, el cugeta imperturbabil: „Mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă?”. Asta se întâmpla pe la 1909, chit că unii ar putea jura că replica a fost rostită ieri-alaltăieri în Locanta Jariștea.

La plimbare spre pădurea Băneasa

Așadar, Conu’ Iancu adăsta într-o seară la un local pe Calea Victoriei. Era joi pe la ceasurile șapte-opt și atunci, pentru bucureșteanul ahtiat de chiolhanuri cam începea „repausul duminical”. Caragiale se prinde într-o doară cu Costică „să mâncăm împreună”. „Pășitorii”, cum le zic eu, Calița ot Jariștea, iute s-au făcut din doi șase, mai ales că amicul Costică, binedispus după prima bere, le mărturisește că este chiar ziua lui, 21 mai, Sfântul Constantin, așa că se dă prima comandă: „-Băiete, aperitive, lista și răcitori în lege! Să vie!”. S-a trudit la masă cinci ore, la greu, fără răgaz: „Aperitive, 18; baterii, 8; șampanii, 12;… și 22 pachete de Regale… și 5 rânduri de marghilomane”. După care, convivii vor fi plecat la Șosea, spre „Lăptărie”, cu două trăsuri conduse de muscali înfiretați și înveșmântați cu binecunoscutele mantii de postav verde. Ajunși acolo, ca să se dreagă după chef, Caragiale și amicii iau câte un pahar de șampanie, „pour la bonne bouche”. Apoi, se întind la un șvarț cu coniac franțuzesc. După care au sosit castroanele aburinde cu potroace și ciorbă de burtă, schembea „dreasă bine, cu puțin ardei roșu”. Și tot așa, de la capăt cu toate celelalte, de nu se știe când se va fi terminat acest chef de pomină… Mai știi, poate vineri la prânz, o dată cu niște mititei sfârâind pe grătarul lui Iordache de pe Covaci, în acordurile stridente ale unei dible dezacordate…

Calița ot Jariștea

Ritualul mesei de Paște și tradiția istorică a marii sărbători creștine a Învierii Domnului

Cu evlavie și râvnă creștinească ne e dat să serbăm Pătimirea Domnului și minunea Învierii Sale, precum făceau și înaintașii noștri, de la calic la boier, mai cu seamă la curtea domnească și în marile curți boierești.

Cuvântul Paște provine în limba română a vechilor Cazanii din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („trecerea”), moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numesc Pesah (Paște) — sărbătoarea libertății sau a azimilor, — sărbătoarea lor anuală în amintirea trăirilor arătate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuiește și se identifică cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

La curţile domneşti, Praznicul Învierii Domnului era sărbătorit în vechime cu mult fast. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini de la Țarigrad. Domnul cu familia, clerul, boierii şi diriguitorii oastei, îmbrăcaţi în veşminte scumpe, participau la slujba Învierii de la biserica domnească. Sărbătoarea era marcată apoi şi prin ospeţe şi lovituri de tunuri sau salve de puşti. Grămăticul cuviosului domnitor Constantin Brâncoveanu (Anton Maria del Chiaro, evreu născut la Florenţa în 1669 și trecut mai apoi la catolicism, profesor de latină şi italiană pentru doi dintre „delfinii” domnești), relatează că „în dimineaţa Sâmbetei Mari, în zorii zilei, în Paraclisul Curţii, ca şi în toate celelalte biserici, se face procesiunea cu icoana Mântuitorului şi se trag toate clopotele în oraş; în schimb, ceea ce impresionează e datina veche cu larma asurzitoare ce fac băieţii toată noaptea spre Duminica Paştelui, umplând clopotniţele şi trăgând clopotele pentru grăbirea Paştelui, care stă gata să sosească”. De asemenea, Paul de Alep, arhidiacon din Antiohia, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie în călătoriile sale prin Ţările Române, arată că pentru Praznicul Învierii Domnului de la văleat 1654 oamenii nu dorm deloc în timpul acestei nopţi şi se duc la miezul nopţii la slujba de Paşti în lăcașurile sfinte ale vechilor Bucuresci: „Copiii din fiecare uliţă se adunau la mânăstirea sau la biserica din mahalaua lor, aprindeau focuri în curte, se veseleau zgomotos şi trăgeau clopotele până la al şaselea ceas din noapte. S-au tras toate clopotele în biserici şi în mânăstiri şi lumea s-a dus la slujba de Paşte”.

La biserica din curtea domnească, Canonul cel mare al Sâmbetei celei Mari se săvârşea în biserică, unde asista şi domnul. Apoi, „mulţimea a ieşit înaintea noastră în curtea palatului din faţa bisericii. La mijloc s-a aşezat un jilţ pentru domn, apoi la stânga lui au pus un altul pentru patriarh şi lângă ei au aşezat un altul pentru mitropolit. Toţi preoţii şi călugării stăteau în partea stângă, boierii ţării s-au aşezat de jur împrejur, alcătuind un cerc mare. Puteai vedea la ora aceea mii de veşminte de postav scump şi fin, de culori felurite, împodobite cu blănuri de samur. Apoi au pus la mijloc un tetrapod mare, acoperit cu un covor deasupra căruia se afla Evanghelia. Apoi au împărţit lumânări mari celor de faţă, mai întâi domnului, o lumânare aurită, ţinută de un silihdar, apoi patriarhului şi mitropolitului. În timpul acesta, curtea era ticsită de ostaşi, toţi înarmaţi cu lănci, având mânerul în formă de cruce şi cu muschete algeriene. Am luat atunci cădelniţa şi am tămâiat pe domnul nostru patriarh spunând: Binecuvântează, stăpâne!, care a început să tămâieze în jurul acestui tetrapod şi al Evangheliei spunând de trei ori: Hristos a înviat!.

Apoi a tămâiat pe domn, pe mitropolit, pe preoţii şi pe ceilalţi de faţă şi a venit să stea în picioare în dreptul jilţului său. Atunci au început cântăreţii, potrivit ritualului, să cânte canonul, un cor pe greceşte şi un altul pe româneşte”, a scris în însemnările sale Paul de Alep.. După ce s-a sfârşit slujba au adus jilţul Patriarhului şi l-au aşezat la dreapta jilţului Domnului spunându-I iară: „Hristos a înviat!„. Apoi Macarie a înaintat spre domn, a sărutat crucea de aur bătută cu mărgăritare, cu nestemate, pe care o ţinea în mâna sa dreaptă, şi a spus acelaşi lucru. Domnul l-a sărutat pe cap şi, după aceea, s-a dus să se aşeze în jilţul său la stânga domnului. Atunci, toţi boierii au înaintat, fiecare după rangul său, ca şi ceilalţi de faţă, şi au făcut la fel. Am isprăvit dimineaţa târziu şi domnul s-a urcat în palatul său”, a scris diaconul Paul de Alep.

 

Jumătate de veac mai târziu, Antonio Maria del Chiaro completează tabloul ceremoniei din timpul Sfintelor Paşti: „Domnul aşezându-se pe tron primeşte sărutul mâinii de la persoanele cu vază, în special de la străini, care nu luaseră parte jos, în curtea Palatului. Se întreţine cu ei până la ora mesei, la care iau parte 70 până la 80 de invitaţi dintre cler şi boierime. Principesa primeşte şi ea în apartamentul ei pe prelaţi, cărora le sărută mâna, stând în picioare, şi le dăruieşte câte o năframă brodată ca şi străinilor cu vază, şezând însă. Boierilor, ca şi jupâneselor cari vin de sărută mâna, Doamna le dăruieşte câte un ou roşu sau încondeiat cu flori şi alte desene”. Doamna trimitea și dascălilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase. Soața ui Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de mult se străduia acela în îndeplinirea sarcinilor primate peste an.

La ospăţ erau invitaţi toţi participanţii la Sfânta Liturghie. Toată lumea se veselea, făcea închinări întru slava lui Dumnezeu, întru sănătatea domnului, a patriarhului şi a boierilor. De asemenea, nota cronicarul, la aceste sărbători mari, cei în nevoi nu erau uitaţi. „Atunci s-a tras de mai multe ori cu tunul, s-au slobozit muschetele şi s-au deşertat pahare mari în sunetele muzicii tobelor, fluierelor, trompetelor, cântecelor, cu glume şi altele de acest fel. (…) Am observat cu mare înălţare a sufletului că nu era zi în care domnul să nu trimită de la masa sa vreun fel de mâncare celor cărora le voia binele, şi mai ales străinilor, care, pe lângă acestea, mai primeau şi altele de la alţi boieri, precum şi câteva sticle de vin bun”.

Potrivit ceremonialului Curţii Regale din România, spre sgfârșitul veacului XIX, în Vinerea Mare, Regele Carol I însoţit de Casa sa civilă şi militară se îndrepta spre biserica Mitropoliei, pentru a asista la slujba ce se făcea cu acest prilej, la orele şapte şi jumătate. La Mitropolie suita regală era deja aşteptată de miniştrii ţării, preşedinţii şi membrii Adunării legiuitoare. Pentru toţi cei adunaţi exista şi o ţinută de mare doliu impusă de acest eveniment religios. Civilii veneau îmbrăcaţi în fracuri negre cu cravată şi mănuşi negre, iar ca decoraţii erau marile cruci fără cordon. Militarii erau îmbrăcaţi în ţinută oficială, iar decoraţiile erau la fel, cruci fără cordon. Iar în sâmbăta Paştelui, la orele 12 din noapte, Regele urmat de Casa sa civilă şi militară şi escortat de un escadron de cavalerie era prezent la Mitropolie pentru slujba de Înviere. Ţinuta obligatorie pentru acest eveniment consta în frac, cravată şi mănuşi albe, precum şi „decoraţiuni în formă reglementară”, conform Ceremonialul-ui Curţii Regale din România, tipărit la 1882. Liturghia era slujită de mitropolitul primat, înconjurat de întregul cler. În clipa în care Înalt Prea Sfinţia Sa declama: „Hristos a înviat!”, acest fapt era anunţat Capitalei prin salve puternice trase cu cele 101 tunuri de pe Dealul Spirei.

 

Masa de Paște are un caracter aparte, în multe momente ale ei îndestularea lăsând locul pioșeniei. Mielul este mâncarea de Paște cu cea mai veche tradiţie. Îşi are originea în perioada de dinaintea eliberării evreilor din robie. Cum Faraonul nu a vrut să-i lase pe iudei să plece spre Pământul Făgăduinţei, Dumnezeu a trimis asupra Egiptului zece plăgi. Cea mai cumplită a fost moartea celor întâi născuţi. Pentru ca evreii să fie feriţi de plagă, Dumnezeu le-a cerut ca fiecare familie să taie câte un miel, să ungă cu sângele lui pragurile uşilor şi ferestrelor, iar carnea să o mănânce friptă în foc, împreună cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Dacă în Vechiul Testament mielul simboliza trecerea de la robie la libertate, pentru creştini mielul simbolizează sacrificiul lui Hristos pentru eliberarea omului din jugul păcatului. Azima  a suferit o evoluţie spectaculoasă până la bogăţia pe care o regăsim în pasca românească, cu aluat pufos de cozonac, brânză grasă de vaci, ouă, stafide, smântână, rom etc. De obicei, aceasta are formă rotundă, deoarece se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Deasupra se aşază un colac împletit în trei (simbol al Sfintei Treimi, rotund, deci infinit) şi o cruce. Şi coacerea ei devine o adevărată liturghie gastronomică: „Când pun în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereţii şi apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă, / Cruce-n masă, /Cruce-n cer /Cruce-n pământ,/Dumnezeu cu noi la masă,/Maica Precistă pe fereastră.”

Ouăle roșii au un înțeles anume, sfânt. Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror prezență este obligatorie pe masă, dichisite cu foi de ceapă sau fierte în zeamă de sfeclă roșie, apoi cu migală încondeiate. O legendă spune că Maica Domnului, care plângea sub Crucea pe care pătimea Fiul ei, avea un coş cu ouă. Sângele Domnului a căzut peste ele şi le-a înroşit. De atunci, pentru a-și aminti de Răstignire, creştinii înroşesc ouă. Când se ciocnesc, persoana mai vârstnică loveşte oul celui mai tânăr, zicând „Hristos a înviat!”. Acela răspunde „Adevărat a-nviat!”. Ouă roșii se ciocnesc doar cap în cap, niciodată cu fundul. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele. Apoi, creştinii toarnă apă neîncepută într-un lighean sau într-o cană, în care pun un ou roşu şi un bănuţ de argint. După care toată familia se spală cu apa aceea pe faţă, după care îşi dau cu oul roşu peste obraz, zicând: „Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie rumen ca oul” și se dau cu banul de argint: „Să fiu mândru şi curat ca argintul”. Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună.

Pe lângă ouăle roșii, friptura de miel și pască, drobul nu poate lipsi nici el de pe masa de Paște. Kera Calița îl face în cuhnia de la Jariștea Locantă din măruntaie de miel (ficat, rinichi, plămâni, inimă – spălate cu grijă în mai multe ape în care s-a adăugat și un praf de sare și, dacă se găsesc, frunze de leuștean verde), 2 ouă crude, 3-4 ouă fierte 1 felie de pâine muiată în lapte, 1 lingură de smântână, 6 fire de ceapă verde, 1 ceapă uscată de mărime potrivită, 2 fire de usturoi verde, 1 legătură de mărar verde și 1 legătură de pătrunjel verde, sare, piper, 1 lingură de untură de mangaliță, toate ingredientele ajungând la final să fie învelite într-un prapur de miel bine spălat cu apă și oțet, apoi zvântat un pic la soare, în adierea vântoaselor de primăvară. Se fierb organele de miel în apă cu sare, luând spuma de câte ori este nevoie. Se scot din vas și se lasă să se răcească. Se trec, apoi, prin mașina de tocat carne,  se adaugă ouăle crude, puțin miez de pâine muiat în lapte, sare și un praf de piper după dorință, smântână și verdeață multă, mărar, pătrunjel, ceapă verde și usturoiul verde tocate mărunt cu o parte din cozi. Se unge forma cu untură sau ulei, se așază prapurul astfel încât să rămână mult și pe margini pentru a putea fi întors deasupra peste umplutură. Se pune o parte din umplutură peste prapur în formă apoi se așază simetric ouale fierte bine, întregi sau jumătăți, apăsând ușor. Se adaugă și cealaltă parte de umplutură astfel încât să fie acoperite bine ouale. Se acoperă cu prapurul toată compoziția, se unge cu ou bătut cu puțină smântână și se introduce în cuptorul bine încins unde se lasă preț de o jumătate de ceas. După ce s-a copt, se mai lasă puțin în tavă până se desprinde ușor de pe margini. Se servește rece, tăiat în felii puse pe o tipsie de argint, aranjate frumos pe un pat de salată verde și decorat cu feliuțe de ridichi ochioase.

…Hristos a înviat!

Calița ot Jariștea

 

Scrisori de boieri

Nicolae Iorga, însemnatul istoric, publică scrisorile boierilor și voievozilor români sub titlul „Scrisori de boieri”, carte de ispravă cu o prefață în care Nicolae Iorga face câteva considerații asupra boierimii noastre.

„Boieria e, cum numele o arată, de origine bulgărească, – la vecinii noștri de peste Dunăre, pluralul de la bol, bul, vechiul nume turanic pentru sfetnicii Hanului, întâlnindu-se încă de la începutul așezării lor în Mesia slavă. Dar atribuțiile, rangurile, privilegiile sânt curat est-romane, bizantine, Bulgarii primind și în această privință covârșitoarea înrâurire de cultură a Constantinopolei împărătești.”

Boierimea s-a arătat făloasă și bogată în Moldova prin Mușatini și Movilești, în Țara Românească prin Basarabi, a strălucit în Moldavia sub Dimitrie Cantemir și-n Țara Românească s-a înobilat sub Mavrocordați, a continuat țeremonia boierească și la 1821 când o altă ordine politică vine cu generalul Kiseleff și Regulamentul Organic.

Iată frumusețea, candoarea și credința unei scrisori:

„Bunul Mateiu – Vodă Basarab scria astfel către ambasadorul francez de la Constantinopol, care-i trimisese un răspânditor al catolicismului. La sfârșit el plânge durerea țerii despoiate și stoarse.

Prea-luminate Domn, mult prețuit de noi,

Peste măsură mă îndatorește curtenitoarea purtare a dumitale, că binevoește a ne cerceta cu scrisoarea d-tale curtenitoare, plină de mărturisirea de iubire a blândului d-tale suflet. Ni-e plăcută această bună mărturisire față de noi, asigurându-te că va fi totdeauna și la orice prilej răsplătită de noi cu alte bune scrisori. Și cea mai mare cinste ni vei face d-ta dacă nu vei fi zgârcit în a ni împărtăși poruncile d-tale, cum astăzi ai binevoit să ni dai în grijă, în chip neobișnuit, pe d. Anton Devia, care a fost văzut de noi cu obișnuitul ochiu plin de iubire; cu atât mai mult cu cât atârnă de d-ta ca prieten de aproape. Și așa voiu face cu oricine va veni din casa Măriei Tale Prea-Luminate, având noi bună aplecare pentru alesele însușiri ce sunt în d-ta. Să ni faci îndatorirea de a vorbi une ori cu dumnealui Caimacamul despre această biată țară și despre noi înșine, povestind grelele biruri și nesuferitele cheltuieli ce avem, din care s’a născut sărăcirea și nimicirea acestui popor, și nici nu au compătimire de noi cine am nădăjdui să vie în ajutorul năcazurilor noastre. Ni va fi peste măsură de plăcută această îndatorire, nădăjduind folos, față de bunătatea d-tale. Căruia-ți rugăm de la Dumnezeu toată fericirea cea mai mare. București, 8 Septemvre 1635.

Al d-tale prea-iubitor prieten și gata de îndatorire.

Io Mateiu Basarab, Domn al Țerii-Românești.”

Calița ot Jariștea

 

 

MARIA CUȚARIDA-CRĂTUNESCU – prima femeie doctor în medicină din România 

Maria Cuțarida-Crătunescu (10 februarie 1857, Călărași – 10 noiembrie 1919), militantă feministă, a înființat în 1897 Societatea Maternă, iar în 1899 a organizat prima creșă din țară. Urmează liceul la Zürich, unde în 1877 începe Facultatea de Medicină, și datorită avantajelor pe care le aveau absolvenții cu diplome obținute în Franța, se transferă la Universitatea din Montpellier. Stagiatura și pregătirea doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris, unde în 1884 susține teza de doctorat cu specializarea „boli ale femeilor și copiilor”. Pentru a putea să-și facă draga meserie în România, și-a echivalat diploma, trecând examenul cu calificativul Magna cum laude. A lucrat la Spitalul Brâncovenesc, Spitalul Filantropia și Fabrica de Tutun din București, unde s-a ocupat de sănătatea celor 2.000 de muncitoare. În 1897, prima feministă a țării inițiază înființarea societăților Leagănul și Societatea Maternă, ultimei dăruindu-i-se în totalitate. În 1898, devine vicepreședinte a societății „Cultura și ajutorul femeii”, iar în 1899, la Fabrica de Tutun, pune bazele primei creșe interne de fabrică din România, care oferea ajutor mamelor muncitoare cu copii.

În 1900, se făcea auzită la Paris la Congresul acţiunilor feministe, unde a prezentat lucrarea „Munca femeii în România“. A reuşit să alcătuiască o statistică a femeilor de la noi care au putut, în acea perioadă, să promoveze intelectual, în ciuda faptului că nu aveau drept de vot, iar vocea lor abia începea să se audă într-o societate care se dezmorțea din tipicurile patriarhale în care femeia avea doar un rol decorativ.

 Spitalul Filantropia

„Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbeşte îndeajuns în favoarea activităţii noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licenţiate în Litere şi 21 licenţiate în Ştiinţe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, şi o licenţiată în Drept, 319 profesoare de şcoală secundară de fete şi 2 licenţiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre şi al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”, prezenta Maria Cuţarida Crătunescu.

În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizată  la Institutul şi internatul Evanghelic, lucrând lângă Regina Maria. După război, se retrage din activitatea medico-socială din cauza problemelor de sănătate, dar într-o lume a bărbaților, Maria Cuțarida-Crătunescu a fost, poate, prima femeie româncă ce a reușit să înfrângă sistemul.

Ce strașnică cucoană!

Spitalul Brâncovenesc

Calița ot Jariștea