VIRGINIA ANDREESCU-HARET – prima femeie arhitect din România

Nepoată de frate a pictorului Ion Andreescu, Virginia Andreescu s-a născut în 1894 în Bucureşti şi din 1928 a fost căsătorită cu un nepot de soră al lui Spiru Haret. Născută în București, în 1894, Maria Virginia Andreescu nu a trecut printr-o copilărie ușoară – avea 9 ani când mama ei a murit și ea a trebuit să se ocupe de cei trei frați mai mici și de gospodărie. A urmat liceul și, după bacalaureat, a intrat la Școala Superioară de Arhitectură.Este prima femeie arhitect din România, obţinând diploma în 1919, având o bogată activitate de peste 30 de ani şi 130 de clădiri înfăptuite.

S-a perfecționat în atelierul arhitectului Petre Antonescu, după care, în perioada 1921-1922, a avut o specializare la Roma. Societatea Arhitecţilor din România a trimis-o la congrese internaţionale la Bruxelles, Roma, Paris, Moscova şi Berlin. A lucrat pentru Comisia Monumentelor Istorice între 1918-1921, apoi pentru Ministerul Învăţământului Public între 1921 şi 1947. Cel mai înalt grad atins în minister a fost cel de inspector general în arhitectură. O componentă esenţială a carierei sale a fost formarea tinerelor arhitecte în instituţii de învăţământ. A făcut parte din comisiile permanente ale Învăţământului tehnic, a lucrat la Casa Şcoalelor şi ca profesor în şcolile tehnice ale Ministerului de Construcţii.

Printre primele sale lucrări, executate împreună cu arh. I. Pompilian, regăsim un imobil eclectic pentru societatea „Construcţia Modernă”. Situat în strada Frumoasă nr. 50-56, la colţ cu Calea Victoriei, acesta cuprinde şi o sală de spectacole cu 1.200 de locuri. A mai proiectat aripa dinspre Şerban Vodă a Liceului ”Gheorghe Şincai” (1924), Palatul Tinerimea Română, din strada Schitu Măgureanu, Şcoala Primară din Socola, Iaşi (1925), Liceul D. Cantemir, Bd. Dacia, Bucureşti (1926), Teatrul-cinema din Govora și Terasa Cucurigu (1928), Şcoala normală de fete din Bârlad cu internat şi sală de gimnastică şi anexe (1931), Liceul de Fete din Focşani (1933), Liceul de fete „Domniţa Rucsandra” din Botoşani (1933-1934), Biserica Ghencea, Calea 13 Septembrie, Bucureşti (1934),  Facultatea de Medicină din Bucureşti – Muzeul de anatomie/ Centrul de Cercetări Antropologice,  Staţia Meteorologică de la Băneasa etc.

ALTE CINCI ROMÂNCE NEMURITOARE

Prima femeie inginer din Europa a fost o româncă, Elisa Leonida Zamfirescu.

Aceasta s-a născut pe 10 noiembrie 1887 şi a încercat să urmeze cursurile Facultăţii de Drumuri şi Poduri din Bucureşti, dar a fost respinsă tocmai din cauză că era femeie. Ulterior, aceasta a mers la studii în Germania, devenind în 1912 prima femeie inginer de pe continent.

Prima româncă aviator a fost Elena Caragiani Stoenescu.

S-a născut în 1887, a studiat la Aerial League School, dar i-a fost refuzată diploma de absolvire, pe motiv că e femeie. Mai târziu, în 1914, a reuşit să îşi ia brevetul de pilot în Franţa.

Şi primul inginer silvicultor din lume a fost tot femeie.

Pe numele ei Aurora Gruescu, aceasta s-a născut în 1914, a terminat studiile de silvicultură în Bucureşti.

Cecilia Cuțescu-Storck a fost prima doamnă profesor la o universitate de artă din Europa.

Aceasta a fost pictoriţă şi a avut o influenţă majoră asupra artelor în perioada interbelică, absolvind cursurile Academiei de Arte Plastice din Bucureşti.

Prima soprană care a avut vreodată un rol principal într-un spectacol, scris special pentru ea, a fost Hariclea Darclee, care a interpretat faimoasa Tosca de Giaccomo Puccini. Premiera operei a avut loc pe 14 ianuarie 1900, la „Teatro Costanzi” din Roma.

Călătoria jupânesei de la Jariștea: Cum a reușit să facă bani din „Bucureștiul de altă dată” transformând un birt cu vin vărsat într-o cârciumă obiectiv turistic

Vă redau un articol scris de doamna Ramona Raduly de la revista Life

Aurora Nicolau este probabil cea mai cunoscută cârciumăreasă din București. Este „cocoana” a cărei poveste se leagă de numele Locanta Jariștea, cârciuma ce vrând-nevrând ajunge pe lista obiectivelor turistice pentru străinii care ne vizitează.

În fiecare seară, la Jariștea, doamna Aurora Nicolau, îmbrăcată în veșminte boierești din Bucureștiul de altă dată, își întâmpină oaspeții cu un spectacol și-o poveste ce schimbă o cină obișnuită într-o trăire de neuitat. De la masa dumneaei, cu clopoțelul alături, Kera Calita (numele de scenă), întreține toată atmosfera, așa cum probabil se întâmpla în cârciumile renumite ale Bucureștiului de acum 100 de ani.

Am auzit multe povești despre această doamnă și am ținut morțiș să o cunosc, să aud cu urechile mele despre viața dumneaei. Cum este să fii copilă și să crești la curtea boierilor, să ajungi la București și să-ți dorești să ai o cârciumă. Cum este să visezi la o grădină de vară cu scaune și mese din fier forge și cu piatră mărgăritar pe jos, dar mai ales cum este să pui atâta valoare pe tradițiile vechiului București și să vrei să readuci totul în conștiința oamenilor. Așa că ne-am întâlnit „la cârciumă” cum spune domnia sa și am intrat într-un timp cum nu găsești nicăieri altundeva, un tărâm parcă neatins al vechiului București în care orice obiect de artă are o istorioară, ca să nu mai vorbim de ce ar avea de povestit pereții de-ar avea ochi și urechi. Citiți mai jos povestea de viață, de dragoste și de cârciumăreasă a Aurorei Nicolau.

Poză facută în momentul când s-a luat interviul

Ce făceați dumneavoastră înainte de Jariștea?

Eu am fost bibliotecar de formație și după aceea, din 1980 în 1990 am fost casier contabil la Higiena. După vremurile pline de învolburări, pline de materialism-dialectic, am visat la o cârciumă. Mi-o doream de mult din poveștile bunicilor și din închipuirile mele. Continuă să citești Călătoria jupânesei de la Jariștea: Cum a reușit să facă bani din „Bucureștiul de altă dată” transformând un birt cu vin vărsat într-o cârciumă obiectiv turistic

Meniul încoronării de la Alba Iulia, din 15 octombrie 1922, explicat pas cu pas 

Chiar în prima zi a ceremoniilor, 15 octombrie 1922,  Regele şi Regina au oferit un dineu regal, care a fost servit invitaţilor în Sala Unirii din Cetate. Cele aproape 400 de persoane au participat la masă. Regina Maria, în tinerețe, era o mare admiratoare de haute cuisine, având chiar șansa – la Londra – să guste des din creațiile gastronomice ale marelui Escoffier, care, în 1890, s-a mutat la Londra, împreună cu Cesar Ritz, unde au preluat conducerea bucătăriei de la Hotel Savoy. Clientul lor cel mai fidel aici era Prințul de Wales, viitorul rege Edward al VII-lea al Marii Britanii (1901-1910), fiul cel mare al Reginei Victoria. Fiul lui Edward, George Frederick Ernest Albert, care, între 1910 și 1936 a fost conducător al Regatului Unit și Împărat al Indiei sub numele de George al V-lea, era îndrăgostit de verișoara sa, pe care o alinta Missy și pe care o invita adesea la Savoy pentru a cina și a gusta din minunățiile pregătite de Auguste Escoffier. Lui „Missy”, care se numea, de fapt, Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, mama ei – Mare Ducesă pravoslavnică – nu i-a permis, respectând cutumele credinței ortodoxe răsăritene, să se mărite cu vărul ei, așa că tânăra prințesă a ajuns la București, unde s-a măritat cu Principele Moștenitor Ferdinand, viitorul conducător al Regatului României.

Continuă să citești Meniul încoronării de la Alba Iulia, din 15 octombrie 1922, explicat pas cu pas 

10 martie – Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Lăsatului sec de brânză

Imnografia acestei duminici se întemeiază pe icoana lui Adam plân­gând înaintea porţilor Raiului: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: <<-Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am de­părtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumne­zeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut>>”.

Izgonirea lui Adam din Rai, care încheie Săptămâna Brânzei, este aşezată la începutul Postului Mare pentru a arăta urmările nenorocite  ale neascultării şi ale însoţirii cu patimile. Numai prin înfrânare şi prin supunere faţă de Domnul, poate credinciosul să se învrednicească de dobândirea Raiului, pe care Mântuitorul ni l-a deschis din nou prin jertfa Sa de pe cruce. Continuă să citești 10 martie – Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Lăsatului sec de brânză

3 martie 2019 – Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, a Lăsatului sec de carne

Postul Sfintelor Paști este unul aspru, (dar cu ajutorul Atoateziditorului nu ne pare o mare osândă), Părinții Bisericii au rânduit ca trecerea de la mâncarea de dulce la cea de post să se facă lin preccum înoată peștele în apă. În Săptămâna Albă credincioșii se înfruptă, pe lângă bucatele de post și cu lapte, brânză, ouă și pește. Întotdeauna înaintea Lăsatului sec, de brânză sau de carne, este o săptămână cu harţi, atât miercurea cât şi vinerea, ceea ce înseamnă că Biserica dă dezlegare creștinilor să pună pe mesele lor mai multă mâncare de dulce, ca să prindă putere încât să poată posti mai apoi fără gânduri ademenitoare.

Duminica Înfricoşatei Judecăţi sau Duminica Lăsatului sec de carne este duminică următoare după Duminica Fiului Risipitor şi înainte de Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta este cea de-a treia săptămână a perioadei pregătitoare a Postului Mare din sfânta Biserică Ortodoxă.

Această duminică mai este numită şi Duminica Lăsatului sec de carne, deoarece în mod tradiţional, este ultima zi în care se mănâncă bucate din carne înainte de Sfintele Paşti. În săptămâna care urmează, creştinii ortodocşi se opresc de la mâncatul carnii, dar mai pot gusta din ouă, lapte și brânză. Din acest motiv, săptămâna care urmează mai este numită şi Săptămâna Albă. În unele jurisdicţii este tolerat şi mâncatul de peşte. Săptămâna Albă îi simbolizează pe Adam şi Eva în Rai, când încă nu începuseră să mănânce carne.

Citirea din Evanghelie din această duminică constă din parabola lui Hristos despre Judecata de Apoi (Matei 25:31-46). Din Evanghelie, credinciosul aude: „…căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. …. adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”.

Cu o zi înaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi,  în Sâmbăta Morţilor (sau Moșii de Iarnă) se dau de pomană colivă, colaci, piftie, sarmale, plăcintă, fructe, vin şi lumânări aprinse. La mormintele rudelor este obligatoriu să fie aprinse măcar două lumânări, pentru a încălzi sufletele celor trecuți la viață veșnică.

Duminica, însă, se obișnuiește ca finii să meargă cu plocon la nașii de cununie, care, la rândul lor, îi așteaptă în straie de sărbătoare și cu masa întinsă. Cu dreaptă cumpătare și bună măsură, se închină pahare cu vin pentru sufletele celor ajunși în Rai, apoi se pornește un zaiafet, cu muzichie, dănțuiri și geamparale.

Pe masă, sunt orânduite tipsii cu stacoji și raci, stropiți cu picuri groși de lămâie, bibilici fripte în hârtie, boluri cu măduvă dreasă cu hrean și bulion alb din carne ciolănoasă de vacă, cârnăciori din mușchiuleț de iepure și uger fraged de vițică, piftii din creste de cocoș, felii groscioare de pâine mozaic („mestecăm într-un castron 200 grame unt cu 150 grame sardele de Lissa curățite, tocate și date prin sită, până se fac ca spuma, adăugându-le 200 grame limbă, 200 grame șuncă – fierte, 6 ouă fierte, 60 grame capere, toate tăiate în cuburi foarte mici, apoi puse în untul cu sardele și bine mestecate; scoatem cu coada unei linguri miezul unei franzele lungi, dar nu prea mare, și o umplem bine cu compoziția, lăsând-o să stea la un loc rece o zi, apoi o tăiem în felii ca un deget de groase”), croșete de migdale cu apă de flori de portocale, gogoșele cu jumări și miere, cataifuri din cele turcești și alte cofeturi, la care se aduc ulcele cu vin dulce de Cotnari și alte asemenea licori.

Totul se săvârșește, însă cu gândul la Înfricoșătoarea Judecată și la pătimirile Postului ce va urma: „…„Când vei veni, Dumnezeule, pe Pământ, cu slavă şi toate se vor cutremura şi râul cel de foc al divanului va curge, cărţile se vor deschide şi cele ascunse se vor vădi, atunci să mă izbăveşti de focul cel nestins şi să mă învredniceşti a sta de-a dreapta Ta, Judecătorule preadrepte!”

Calița ot Jariștea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O domniță strașnică- Maria „Marghiolița” Ghica-Sturdza-Roznovanu, sclava iubirii neînfrânate

Iașii la 1845

La începutul veacului al XIX-lea, Moldova avea parte de multe cuconițe frumoase, care suceau mințile bărbaților și-i aduceau în stare de orice faptă necugetată. Aceștia erau gata să dezlănțuie prăpădul pentru a putea fi alături de domnița care le răpise sufletul, chiar dacă pentru asta trebuia să calce strâmb peste legile țării și ale bisericii.

Una dintre aceste teribile „femmes fatales” a fost dumneaei Maria Ghica, cea socotită de toți cei din epocă drept o frumuseţe „strălucită” așa cum scria Gheorghe Sion „toate graţiile din mitologie îi făcuseră parte din darurile lor: totul, figură, talie, spirit erau în perfecţiune la dânsa, se putea zice că reprezintă idealul frumuseţii perfecte”. Poetul Alexandru Beldiman, „cel mai distins tânăr de atuncea”, găsise în ea „obiectul adorațiunii și inspirațiunii sale”, însă Maria a renunţat curând la dânsul şi, în 1824, s-a căsătorit cu beizadea Nicolae Sturdza, fiul domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza.

Domnitor Ioniță Sturdza, pământean neaoș

Ginerica era trimis zălog la Stambul și cununia s-a oficiat acolo. În scurtă vreme, Maria – devenită alintata cucoană Marghioliţa Sturdza – a speriat lumea cosmopolită din capitala Imperiului cu frumuseţea ei neasemuită. Mulţi dintre dragomanii și terzimanii marilor puteri trimiși la Constantinopole uitau de menirea lor diplomatică şi ajungeau la duel visând la favorurile frumoasei moldovence.

Se lățise chiar zvonul că însuşi Sultanul Mahmud al II-lea, văzând-o la o paradă prin fața moscheei de la Sfânta Sofia, uimit de șarmul ei „nepământean”, a invitat-o la palat să-i viziteze haremul și să stea câteva ceasuri la taclale, netulburați de nimeni. Beizadea Niculăieș nici că avea cum să zădărnicească porunca Padișahului și se va fi făcut că nu înțelege semnele galante ale invitației făcute soției sale.

După ceva vreme, apropierea unui nou război între muscali și otomani a făcut-o pe Marghioliţa Sturdza să-și părăsească soţul legiuit şi, urcându-se degrabă pe o corabie, să se întoarcă în ţară. După încheierea păcii de la Adrianopole, când pricinile imperiilor s-au mai domolit, domnița a dorit să fugă în păcat cu generalul cneaz Muhanov în Rusia, dar acesta nu a antamat, la plecarea din Iaşi, o caleașcă luxoasă, așa cum i se cuvenea și Marghiolița s-a dedat la nevricale peste poate, l-a pălmuit pe curtezanul său şi la Sculeni a făcut cale întoarsă acasă, zicând că nu-i face în vreun fel trebuință un asemenea „prinț calic”.

La puţin timp după aceste întâmplări, cucoana Marghioliţa s-a recăsătorit cu marele logofăt Costache Sturdza, neţinând seama că el se apropia de 60 de ani, că mai fusese căsătorit şi că avea patru copii mari. Averea acestuia, stăpânul marelui conac de la Ruginoasa între multe altele, echilibra mulțămitor toate aceste mici-mari neajunsuri. Costache Sturdza se înamorase „la nebunie” de frumusețea cu ochi alunecoși de cadână care speriase Stambulul însă nici nu bănuia ce primejdie îl păștea.

Ritualul de fumat la narghilea

Unul dintre bărbații bogați, pătimași, cu statura și boiul ca de pictură ai Iașilor din acea vreme, Nicolae Roznovanu, a uitat de orice bună purtare și cutume și a început să facă o curte zeloasă cucoanei Marghioliţa, deşi era văr primar, după tată, cu primul ei soţ, beizadea Nicolae Sturdza (care, pe veci mâhnit de pierderea soaței sale, se sfârșise în anul 1832). Ca să scape de nepotolitul curtezan al doamnei sale, Costache Sturdza a întreprins cu aceasta o călătorie prin depărtările stepei rusești, încercând zadarnic să ascundă giuvaierul cel mai de preț al amurgului vieții sale de ochii hulpavi ai prădătorului. Nicolae Roznovanu nu s-a lăsat și i-a urmărit îndeaproape, închiriind odăi în aceleaşi hanuri la care trăgea și familionul fugar. Aproape ruinat de cheltuielile fără număr la care fusese înhămat, Costache Sturdza s-a întors în ţară împreună cu podoaba sa, urmat bineînţeles de neobositul Nicolae Roznovanu, care amarnic se juruise că nu se va lăsa până ce nu va pune stăpânire pe cea mai frumoasă muiere a tărâmurilor dintre Stambul și Petrograd. La Iași, „lăudatul de bine”, boier Costache, se încăpățâna să nu se lase încornorat de hainul Roznovanu, şi-a refăcut în scurt timp averea, luând postul de dregător în Divan al afacerilor „dinlăuntru” oferit de domnitorul Mihalache Sturdza, ruda sa. Dar vizitele dese, pe care Nicolae Roznovanu continua să le facă cucoanei Marghioliţa pe când soțul acesteia era împovărat cu treburile cancelariei domnești, deveniseră motivul cel mai picant de bârfă în protipendada ieşeană a timpului. Pentru a curma această împrejurare și să nu mai fie arătată cu degetul de conițele pudice din lumea bună, în deplină înţelegere cu amorezul ce nu se mai sătura de iubirea Marghioliţei a pus la cale o stratagemă prin care urmărea să-l constrângă pe Costache Sturdza să divorţeze. Potrivit acestei socoteli, cucoana Marghioliţa l-a înștiințat pe soţul ei că doreşte să se retragă pentru un timp la Ruginoasa să se odihnească în liniștea naturii. Neputându-şi însoți nevasta, înfricoșat de feluritele ispite cărora aceasta le putea cădea pradă, Costache Sturdza îl rugă pe fiul său Săndulache s-o însoţească. Marghioliţa ajunse la Ruginoasa noaptea şi îşi făcu intrarea la lumina torţelor fiind întâmpinată de sute de ţărani aduşi anume ca să-i ureze „Bun venit!”. Potrivit înțelegerilor hotărâte de însemnatul boier și mare dregător al țării, paza castelului era asigurată de 10 arnăuţi şi 50 de plăieşi.

La mai puţin de o săptămână de la sosire, cucoana Marghioliţa fu anunţată în taină de Nicolae Roznovanu că va călca poarta conacului pe ascuns pentru a o răpi. În fruntea unui număr de oameni înarmaţi, aleşi dintre feciorii cei mai vajnici de pe moşiile sale şi a unei cete de arnăuţi tocmiți pe galbeni buni, Roznovanu ocoli capcanele întinse în lungul drumului de Săndulache, „păzitorul” cinstei familiei sale. Când ajunse la Ruginoasa, porunci să fie distruse cu topoarele porţile şi să fie alungaţi apărătorii de pe ziduri. Trădat şi de arnăuţii săi, care fuseseră cumpăraţi cu grele pungi de galbeni de Nicoloe Roznovanu, Săndulache Sturdza rămase singur să apere scara care ducea în iatacul cucoanei Marghioliţa. După ce ucise doi dintre atacatori, fu înjunghiat în inimă de unul dintre arnăuţii lui Roznovanu. Cucoana Marghioliţa, „leşinată” în alcovul său, fu dusă la castelul curtezanului ei de la Stânca – Iaşi.

Auzind de cele întâmplate la Ruginoasa, Costache Sturdza a fost sfâşiat de durere, dar nu pentru moartea fiului său, la înmormântarea căruia nici nu s-a dus, ci pentru răpirea cucoanei Marghioliţa, icoana terfelită a ochilor săi. Cerând domnitorului să i se facă dreptate, Voievodul a dat poruncă ca o sută de lăncieri din garda sa să meargă la Stânca, să-l prindă pe Roznovanu şi să-l ducă la Ruginoasa pentru reconstituirea crimei, iar pe cucoană s-o predea soţului. Ordinul domnitorului nu a putut fi însă îndeplinit dintru bun început, zidurile castelului de la Stânca fiind apărate de oameni înarmaţi. Mihalache Sturdza a poruncit atunci ca palatul să fie înconjurat şi nimeni să nu poată pătrunde înăuntru. Înfometaţi, apărătorii castelului au început să fugă, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Roznovanu să mărturisească amantei sale că va trebui să se predea. Cunoscând slăbiciunea pe care soţul o avea pentru dânsa, Marghioliţa l-a sfătuit pe Roznovanu să nu facă o asemenea faptă, care putea să-l lipsească de libertate, propunându-i s-o lase să se întoarcă acasă, în schimbul încetării demersului de urmărire. „Zis şi făcut.” Îndată ce a primit scrisoarea Marghioliţei cu această idee, Costache Sturdza, înnebunit de bucurie, a cerut domnitorului să oprească asediul şi să se termine ancheta. Mihalache Sturdza, deşi a fost uimit de cererea vărului său, de a lăsa nepedepsită crima care curmase viaţa unui fiu de mare bravură, a consimțit totuşi nefireasca rugăminte. Astfel, boierul Costache Sturdza şi-a putut aduce soţia cea prețioasă acasă pentru ca viața să-și urmeze pe mai departe cursul legiuit.

Primire la curtea Sultanului Abdul-Medjid, Palatul Dolmabahce

Liniștea boierului Costache n-a fost însă prea lungă. Cam la nouă luni după încleștarea dramatică de la Ruginoasa, cucoana Marghioliţa, însoţită de acelaşi Nicolae Roznovanu, a fugit din Iaşi. Aflând trista veste, Costache Sturdza „plângea, zbiera, se bocea, tăvălindu-se pe jos ca copiii“. Fugarii, însoţiţi de 16 oameni bine înarmaţi, au trecut în Bucovina, unde la 10 noiembrie 1842 s-au cununat după „ritul ortodox”, deşi cucoana Marghioliţa nu fusese încă divorţată de Costache Sturdza. La cererea domnitorului, cuviosul mitropolit Veniamin Costache a făcut cunoscut tuturor că această căsătorie nu este legală, fiind „în afară de lege şi împotriva canoanelor”. Cu consimțirea Patriarhului de la Constantinopole, a pus asupra lui Nicolae Roznovanu şi a cucoanei Marghioliţa „sobornicească osândă, atât pentru a lor deşteptare, cât şi spre pilda altora”. Ei au fost dați afară din comuniunea ortodoxă şi niciun membru al clerului nu avea voie să-i „primească în biserică, nici să le dea anafură sau să-i poftească la masa, sub cumplita amenințare a caterisirii”.

Curtea Domnească din Iași, după Unire a devenit Palatul Administrativ

Neliniştiţi de cumplita întorsătură pe care o luaseră lucrurile, ce păreau cu totul scăpate din frâiele sorții, Nicolae Roznovanu şi cucoana Marghioliţa s-au dus ei înșiși la Constantinopole, unde au încercat să obţină dezlegarea Patriarhului, dar cererea le-a fost refuzată cu „asupra de osândă”, aruncându-se către ei blestemul creștinesc. Nemulţumiţi, în fărădelegea lor, ibovnicii au trecut la catolicism şi apoi la protestantism, fiind divorţaţi şi cununaţi, încă o dată, de către pastorul reprezentanței anglicane de la Constantinopole. Fiindcă divorţul şi căsătoria oficiată de pastorul amintit erau considerate ilegale în Moldova, iar Costache Sturdza stăruia ca vinovaţii să fie aspru pedepsiţi, ei au fost nevoiţi să trăiască mai mulţi ani în străinătățuri. Cei doi copii pe care cucoana Marghioliţa i-a avut între timp au fost consideraţi ca născuţi în cumplită „amestecare de sânge”.

Situaţia s-a limpezit abia după înscăunarea unui nou domn, Grigore Ghica, văr bun cu cucoana Marghioliţa. Ca urmare al poruncii acestuia şi mai ales a averii plătite de Nicolae Roznovanu, Mitropolitul Meletie a aprobat „ca legiuită” căsătoria oficiată în Bucovina, iar în 1856 Mitropolitul Sofronie a eliberat două acte de naştere şi botez celor doi copii, Nicolae şi Smărăndiţa, apreciind că s-au născut „din legiuită însoţire”. Scurt timp după legalizarea căsătoriei Mariei Ghica Sturdza cu Nicolae Roznovanu, Costache Sturdza, care „căzuse în mintea copiilor” de durere, a murit din cauza unei congestii cerebrale fiind înmormântat la Ruginoasa, lângă fiul său.

Neîndurătorul Nicolae Roznovanu a murit la rându-i la Viena, în mai 1858, fiind adus şi înmormântat de cucoana Marghioliţa la Roznov, în ținutul Neamţ. Domnița a mai trăit încă mulţi ani, „în mare belşug”, îndulcindu-se la Palatul Roznovanu din Ieși cu felurite cofeturi și zaharicale, ca pe vremuri în iatacul Sultanului. Cea mai frumoasă ilustrată a Palatului Roznovanu este cea de la sărbătorile de iarnă de altădată. Pe vremuri, doar familiile boiereşti preumblate prin „franţuzime” şi prin Germania, asemenea Marghioliței și lui Nicolae Roznovanu, avea obiceiul împodobirii pomului de Crăciun. Cucoana Marghiolița punea un brad mare în casă şi un altul, şi mai mare, în curtea din faţă, şi îi încărca cu daruri. La Palat, erau invitaţi musafirii de vază, dar exista o mare grijă şi pentru copiii sărmani, cărora li se puneau afară trăistuțe pline de care să se bucure şi ei. Pe atunci se găseau mai puţine jucării de pus sub brad, iar acestea erau făcute din lemn: păpuşi, arme, săbii, dar se aflau nenumărate dulciuri – turtă dulce, alivenci, plăcinte poale-n brâu, pandişpan, „guguluf”, feluriți cozonaci sau „babe opărite tare bune”. Bine primite erau și „învârtitele” – un aluat rotit de mai multe ori ca un colac, plin de zahăr şi nucă. Şi nu lipseau nici „minciunelele”, care erau bucăţi de aluat cu noduleţe, prăjite şi presărate cu zahăr pisat. Dar cel mai spectaculos cofet era cel cu perje umplute cu miez de nucă şi coapte încetișor în vatră. În ceea ce priveşte băuturile, erau foarte îndrăgite oranjadele din portocale stoarse, dar mai ales mustul dulceag adus de la Bucium, Huși, Bohotin și Cotnari. Mustul era „tăiat” – oprit din fermentare încă de toamna şi păstrat în beciuri reci, adânci, pentru ocazii rare. Vizitiii care aşteptau în faţa Palatului făceau un foc mare, la care se încălzeau, iar servitorii le aduceau, din când în când, câte o cofă mare cu vin fiert cu scorțișoară. Întreaga curte era luminată de ceaune umplute cu păcură căreia i se dădea foc şi care ardea încet, până dimineaţa…

Această viețuire plină de bogăție și răsfăț a durat până în mai 1888, Marghiolița bucurându-se de mare trecere, lumea uitându-i păcatele şi greşelile tinereţii.

Târgul din Vinerea Mare din Ieși la 1845

Înainte de moarte, deşi fusese atâta amar de vreme sub apăsarea blestemelor patriarhului ecumenic şi ale mitropolitului pământean, a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântată în vechea catedrală a Mitropoliei din Iaşi, ceea ce s-a şi făcut spre uimirea drept-credincioșilor, care nu înțelegeau cum de unei făpturi care fusese supusă mai degrabă caprițiilor nepotolite ale dragostei desfrânate decât canoanelor nestrămutate ale bisericii i se cuvenea o asemenea cinstire…

Palatul Mitropolitan din Iași

Calița ot Jariștea

 

Kera Calița a lansat tomul-album „Plăcerile păcătoase ale gastronomiei” la Locanta Jariștea  

Le-a fost dat Bucureștilor să-și depene povestea glorioasă în stihuirea culinară a Aurorei Nicolau, pe care lumea n-o știe altfel decât Kera Calița a Orașului Vechi, clădit pe lespezile unei pioase amintiri între Mitropolie și Mânăstirea Ivireanului. Însă, dintre filele prăfoase ale hronicii, se ridică și aromele cuhniei-bibliotecă de la Jariștea, unde se țes povești nepieritoare încă din veacul trecut. Și, astfel, la poveștile Locantei se mai adaugă una, sub forma unui nou op-album scos de Casa de presă și tipărituri Integral, pe care Kera Calița se iscălește cu țanțoșie, dăruind cu clemență norodului bunătățurile de demult, deopotrivă tămăduitoare pentru suflet și stomah.

Continuă să citești Kera Calița a lansat tomul-album „Plăcerile păcătoase ale gastronomiei” la Locanta Jariștea