Minunile Sfântului Vasile

 

Sevastița, frumoasa fată a negustorului Sterie Cosâncă, cel care își întemeiase bogăția și buna reputație aducând în București tocmai din Flandra batiste de dantelă și valuri de pânzeturi fine. La 17 ani, fata trecuse deja printr-o mare tristețe, când Marcian, chipeșul fiu al băcanului Demetriade, pe care ea îl iubea în taină, se stinsese de o boală neînțeleasă de doftorii chemați zadarnic la căpătâiul lui. Flăcăul aiura fară noimă și după, ce-l apuca fierbințeala, se făcea pe dată rece sloi și o dusese tot așa vreme de câteva zile până ce-și va fi dat obștescul sfârșit. De atunci, Sevastița, care nu mărturisise nimănui durerea ei, ținuse toate posturile cu vrednicie și, într-un târziu, se spovedise unui înțelept Părinte de mir de la unul din schiturile ascunse chiar în inima orașului.

 

Schitul Darvari a fost ctitorit în anul 1834, de către Mihail Darvari și soția sa Elena, născută în familia Buzeștilor, care au cumpărat de la ctitorii Bisericii „Icoana” – familia Băbeanu – un teren în spatele acestei biserici. Aici, „cu cheltuiala dumnealui căminarului Mihalache Darvari, în zilele Măriei Sale Domnului Alexandru Ghica-Voievod, în 1834 August 10” – cum glăsuia pisania de la intrare – a fost zidită o mică biserică din lemn, fără turlă, cu hramul Învierii Sfântului Lazăr, al Sfinților Împărați Constantin și Elena și al Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ca loc de rugăciune pentru membrii familiei și apropiații acestora.

Curtea bisericuței a fost împrejmuită cu metereze groase și înalte, iar în partea de nord și de vest au fost construite chilii, pentru adăpostirea preoților ce aveau să slujească în noul lăcaș. Mult după aceea, Părintele Nicolae de la Rohia va rosti cuvinte pline de căldură despre „liniștea tupilată între ziduri” a schitului binecuvântat.

La întretăierea veacurilor al nouăsprezecelea și al douăzecelea, fiica neguțătorului de olandă și crepdeșin, Sevastița din povestea noastră, a pășit pragul uneia dintre aceste chilii cu inima îndoită de durere. De cum a văzut-o, bătrânul Părinte, cu barba lungă albită de înțelepciune, pogorât parcă dintr-o icoană mântuitoare, i-a spus cu blândețe: „-Mărturisește-ți păcatele, fiica Domnului! Vei fi fost tu, oare, trufașă, neîndurătoare, lipsită de darul milostiveniei?”. „-Părinte, mi-ai citit sufletul!”, îi răspunse, în hohote de plâns, fata. „-Bogăția tatălui meu m-a făcut să cred că totul mi se cuvine pe această lume! Dar Domnul mi l-a luat tocmai pe cel pe care-l credeam ursitul meu! Inima mi-e neagră de atunci, simț că mă usuc pe picioare…”, s-a mărturisit Sevastița. Învățatul Părinte a privit-o în ochi și i-a poruncit cu blândețe un canon, anume să țină cu sfințenie toate posturile scrise cu roșu în călindarul bisericesc, să se stropească cu agheasmă în fiecare dimineață după ce se spăla pe ochi, pentru a vedea mai bine adevărata lumină a vieții, și, în fiecare dimineață de duminică până la Anul Nou, să-și facă pomana cu primul sărac ce-i va fi ieșit în cale după ce pleca de la slujbă, și dimineața primei zile a anului să și-o înceapă cu o rugă către Sfântul Vasile. „-Iară Cel de Sus, văzând străduința ta evlavioasă, de bună seamă că îți va dărui o viață fericită și îmbelșugată!”

Sevastița s-a ținut cu inima curată de canonul ce-i fusese  rânduit, iar în noaptea Anului Nou s-a strecurat câteva clipe afară, în grădina casei, pentru a atârna într-unul din pomi o crenguță de măr de care legase un bănuț de argint ce-l purtase de fiecare data în batistă la slujbele de duminică. La culcare, și-a pus sub limbă și un fir de busuioc, apoi, până spre ziuă, a dormit un somn mai dulce ca nectarul, deloc tulburat de vise amăgitoare și gânduri rele. De dimineață, fata a rostit o rugăciune simplă, închinându-se la icoana Sfântului Vasile ce o ținea pe peretele dinspre Răsărit al camerei sale: „ Doamne, Dumnezeul nostru, pogoară în mine Duhul Tău cel pașnic, ca, fiind păzită de El, să fac roade de credință, de fapte bune, de înțelepciune, de curăție, de înfrânare, de dragoste, de bunătate, de nădejde, de blândețe, de îndelungă răbdare, de îngăduință, de smerenie, de pricepere, căci sunt roaba Ta credincioasă!”.

Apoi, Sevastița s-a dus în grădină și a privit crenguța de măr de care, cu fir roșu, atârna bănuțul binecuvântat. Și, minune, în soarele crud al dimineții, acea mică punte de lemn spre împlinirea sufletească scânteia și strălucea plină de chiciura argintie adunată în zori! Chipul fetei s-a luminat, iar ea a plecat în casă, a umplut lavoarul cu apă curată și s-a spălat pe față cu mare grijă, după care s-a îmbrăcat în veșmintele noi anume pregătite pentru această zi mare.

…„-Și uite, dulceața mea, acestea sunt straiele pe care le-am purtat atunci când bunicul tău ne-a călcat prima oară pragul casei, în acea zi de Sfântul Vasile!”, îi spuse Sevastița nepoțelei ei în prima dimineață a anului 1937. „-Acum, gata cu poveștile, copilă! Haide să mă ajuți să punem masa pentru toți ai casei, căci tare vor mai fi ei înfometați după ce-i vei trezi cu Sorcova Vesela numaidecât!”

Calița ot Jariștea