Merindele sufletești

Sunt întrebată deseori ce mi-a lipsit cel mai mult în acest răstimp de claustrare care pare că nu se mai sfârșește niciodată.

…Îmi lipsește scena cabaretului meu culinar de la Jariștea Locantă,  îmi lipsesc poveștile levantine jucate seara pe scena vieții mele, mă doare și mă seacă la inimă dispariția musafirilor mei, îmi lipsește muzichiia lăutarilor cu veche pecete, îmi lipsește ritualul prezentării bucatelor la lumina sfeșnicelor de bronz și – dincolo de toate acestea, încununându-le într-un fel anume – îmi lipsesc făloasele apucături și tabieturi de demult.

Îmi lipsesc merindele sufletești, putere tainică a cugetului din care mă îndestulam ori de câte ori se ivea prilejul.

Cei care nu mă cunosc îndeaproape își vor fi închipuit că truda mea zilnică se desfășoară numai între cuhnie și bibliotecă, căutând rețete de odinioară și încercând să le dau viață pe tablale. Dar cei puțini care îmi citesc gândurile știu că, mai presus de orice, sufletul meu este un hoinar fără pereche și că nu am astâmpăr până ce, măcar două-trei dimineți sau amieze în fiecare săptămână, nu răscolesc locuri istorice și, poate, unele, pe nedrept uitate de către cei grăbiți să trăiască, arzând, clipa.

Fac acum această mărturisire: mi-am smuls dintotdeauna tăria spiritului din locurile fermecătoare apropiate inimii mele și covârșite de comori ferecate în sipete de altădată. Îmi place să-mi fac mereu hatârul și să cutreier firidele istoriei, credinței și culturii Bucureștilor Vechi.

Dau roată mânăstirilor din vecinătate, precum cea a Ivireanului Antim, care va fi sculptat cu mânurile lui ușa grea de stejar de la intrare, însă nu preget nici să mă urc în faetonul de fier nemțesc și să mă întorc mereu cu pasul dar și cu mintea către lăcașul sfânt de la Căldărușani, ctitorit de Matei Basarab și despre care, la jumătatea veacului al XVII-lea scria înfiorat Paul de Alep și la a cărei icoană făcătoare de minuni mă închin de fiecare dată. Asemenea, aici îmi iau întotdeauna răgazul să îmi bucur ochii de pinacoteca bogată chivernisită de Mitropolitul Ghenadie Petrescu.

Dar nu mă voi sătura, poate, niciodată, să mă preumblu prin sălile și galeriile potopite de lumina Artei ale Palatului Regal, zăbovind asupra vreunui „Profil pierdut” semnat de Nicolae Grigorescu, după cum voi rămâne fidelă și tezaurelor de aleasă simțire de la Muzeul Colecțiilor, unde mintea îmi huzurește în amănuntele vreunui peisaj franțuzesc sau ale unei carambolești descrieri plastice a Balcicului pitoresc de demult.

Alteori, mă urnesc spre Muzeul Șuțu și, în oglinda venețiană de pe scara centrală, îmi pare că mă revăd pe mine însămi în voalurile de mătase ale balurilor somptuoase ținute aici în vremile trecute.

Ajung apoi la casa-muzeu care adăpostește operele artiștilor penelului – Cecilia Cuțescu-Storck și daltei – Frederic Storck, regăsind ceva din zbaterea lor sufletească și parcă întrevăd însăși Opera in statu nascendi.

Altădată îmi fac drum pe vechea Șosea a Giurgiului, refăcând în cruciș calea soliilor aducătoare de firman de la Stambul, zăbovind un ceas sau două în căsuța radiind de un frumos provincial aparte după cum se află înțesată de manuscrisele lui Bacovia, din care răzbate ecoul de romanță al unui crepuscul fascinant: „Amurg de toamnă violet…/ Doi plopi, în fund, apar în siluete/ – Apostoli în odăjdii violete -/ Orașul e tot violet.// Amurg de toamnă violet…/ Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;/ Mulțimea toată pare violetă,/ Orașul tot e violet.// Amurg de toamnă violet…/ Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;/ Străbunii trec în pâlcuri violete,/ Orașul tot e violet”.

De vreo patru decenii, m-am dedulcit mereu cu asemenea fărâme prețioase culese de prin incunabule prăfuite, pânze cu rama mâncată ici-colo de carii sau icoane vremelnic întunericite de trecerea timpului, însă, cu fiecare astfel de prilej minunat, am simțit că renasc, triumfătoare asupra grijilor mărunte și a necazurilor intempestive. Mi-am curarisit astfel aleanul și mi-am nutrit sufletul cu scăpărările verbului, tușele delicate ale pensulei și cucernicia vibrantă a litaniilor. Iară acuma, preț de o primăvară stranie, m-am simțit robită de nedorita pustnicie a izolării, împiedicată fiind să-mi revăd aceste locuri dragi, de a căror tainică pâlpâire  m-am molipsit întotdeauna vindecător. Mă reîntorc la ele cu speranță și mă voi înfrupta din nou cu pohtă nemăsurată din merindele sufletești găsite acolo: să fie lumină, să fie bucurie și, cu cuvintele lui Ionel Teodoreanu, …să vie Bazarcă!

Kera Calița ot Jariștea Locantă