Marile petreceri și alte întâmplări din Parcul Carol

Parcul Carol, vremelnic numit „al Libertății” într-o epocă în care stema regală nu mai era recunoscută, este locul unde istoria ultimelor trei secole s-a deșirat cu asupra de măsură, amestecând petreceri și serbări populare cu minuni de o clipă sau de o veșnicie, precum și cu felurite întâmplări care, laolaltă, dau întreaga măsură a înălțării și căderii sufletului omenesc.

Inițiativa de amenajare a „Parcului Carol I” pe Dealul Filaretului i se datorează lui Ion N. Lahovary, Ministrul Domeniilor, pentru a sluji ca loc de organizare a „Expoziției Generale Române”, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasă a Regelui Carol I.

Numai că aici divinitatea însăși alesese locul cu mult înainte pentru a-și desăvârși opera asupra Bucureștilor. Aici s-au petrecut, în secoli, nu puține fapte fără o legătură străvezie între ele, dar care – împreună – refac un uimitor caleidoscop istoric, de la spălarea unor testemele la începutul veacului XIX, la invocarea Apei Vii, binecuvântată de înaltele fețe bisericești, în timpul cumplitei epidemii de holeră de la 1831, ori de la sfințirea drapelului tricolor de către revoluționarii pașoptiști.

În secolele XVIII – XIX, pe aceste meleaguri erau vii, de unde și denumirea ulterioară, păstrată și în contemporaneitate, de Șoseaua Viilor.

Printre cei care au fost proprietari de vii aici se numără poetul Barbu Paris Mumuleanu (1794-1837), Manuc Bei, bogatul neguțător, vorniceasa Zoița Golescu, și întreprinzătorul elvețian – devenit cetățean român – Louis Levraz. În 1792-1793, Mitropolitul Filaret al II-lea -Ierarh al Țării Românești- a ridicat în aceste locuri un chioșc și o fântână, devenite loc de preumblare și voioșie pentru bucureșteni. De atunci, locul a fost cunoscut ca Dealul Filaret. În apropierea „chioșcului” lui Filaret era heleșteul lui Șerban Vodă, după numele domnitorului Constantin Șerban, (1654-1658). George Potra scrie că pe cele 36 de hectare ale viitorului Parc se aflau tot vii, reunite sub denumirea generică  „Podgoria Bucureștilor”.

Fântână lui Filaret a sporit farmecul locurilor, iar dacă punem la socoteală și numeroasele vii care acopereau dealurile din jur, înțelegem de ce bucureștenii veneau cu mic cu mare și cu poftă de petrecut, în zilele de sărbătoare, la Filaret. După ce-mbucau din merindele aduse de-acasă, bine înfășurate în pânză albă brodată, și beau vin trandafiriu, bucureștenii începeau să joace și să se-nfrupte din alviță sau rahat, mărfurile negustorilor nelipsiți de la astfel de prilejuri. Cum locul era  înconjurat de vii, toată toamna, uneori și după căderea brumei, petrecerile câmpenești se țineau lanț aici, la fiecare sfârșit de săptămână, fleicile se rumeneau, patricienii și mititeii sfârâiau pe grătare,  fiind din berechet udați cu vinul cel nou, încă bolborosind îmbietor în damigene. Totul se împletea cu taraf de lăutari și se juca fără oprire hora, sârba, chindia, brâul și vechea geampara.

Lucrul la amenajarea parcului a început la 15 iunie 1905.

„Am tăiat dealuri, am secat bălți, am umplut o vale, am săpat un lac mare și, în mai puțin de un an, am scos la lumină parcul și clădirea Expozițiunii”, spunea, plin de mândrie, Ion Lahovary, citat de Virgiliu Z. Teodorescu, în monumentala sa monografie dedicată acestei uluitoare ctitorii.

Numărul vizitatorilor expoziției a fost estimat la aproape 2 milioane de persoane. La început, au fost sub numărul scontat, dar, treptat, numărul a crescut progresiv. Taxa de intrare era 1 leu sau 2 lei, în functie de zilele săptămânii – apoi 1 leu, indifferent de zi. Românii, mari petrecăreți la orice prilej, se preumblau printre restaurante cu specific, chioșcuri cu răcoritoare și gustări ale localurilor populare. Între 4 iunie și 7 iulie 1906 s-au înregistrat nu mai puțin de 142.892 vizitatori. În lunile următoare, în unele zile se ajungea la 20.000 de bilete vândute.

Atâta popor care se bulucea la marea expoziție națională trebuia însă hrănit cum se cuvine. Sub supravegherea lui Constantin Istrati, comisarul general al evenimentului, nu mai pridideau să se deschidă, treptat, sumedenie de restaurante și dughene împodobite festiv cu flori și ghirlande de iederă, unde trecătorii pofticioși se puteau omeni cu bucate respectând specificul culinar al Regatului și nu numai. Restaurantul „Iordache Ionescu” avea propriul său stabiliment; erau apoi numeroase locante cu specific moldovenesc, bucovinean, muntenesc, oltenesc, ba chiar și dobrogean – cu plăcintele cu brânză sărată făcând gloria gastronomică a celui mai nou pământ românesc. Erau și altele, ademenind, în felurite pavilioane regionale, cu mâncare bucovineană, moroșană, ardelenească, bănățeană și macedoneană. Asta nu era deloc întâmplător căci, așa cum scria Iorga, „veneau zilnic reprezentanţii românimii nelibere, primiţi cu o fanatică iubire la gară şi întovărăşiţi de o nebună bucurie când cetele lor cu mândre costume de acasă defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta şi poate a multora din Viena, care n-aveau ce face când un suveran aliat îşi organiza serbarea cuvenită şi astfel, simulau că nu văd nimic”.

Cum primele patru secțiuni ale marii expoziții erau, explicit, dedicate 1.agriculturii, 2.silviculturii, 3.horticulturii și viticulturii și 4.creșterii vitelor, zootehniei, pisciculturii și pescuitului, expozanții din aceste pavilioane ofereau și ei, în cadrul unor bufete special amenajate, gustări cu mostre din bucatele și băuturile specifice, de la miere în faguri la brânzeturi proaspete sau învechite în cetină de brad, de la afumături din toate sortimentele de carne la batoguri meșteșugit afumate. Cât despre țâri și hamsii, acești peștișori delicioși se prăjeau necontenit, „ca la iarmaroc”.

Copiii erau îmbiați cu bragă și halva, în timp ce părinții lor se dedulceau cu mititei, pastramă de batal, bere, must și tulburel. Breasla morarilor, „corporațiunea brutarilor” și cea a cofetarilor-patiseri puneau pe mese lipii și pâineturi calde, abia scoase din cuptoarele de cărămidă fumegând zi și noapte, covrigi înșirați pe ațe colorate, inimioare de turtă dulce și multe zaharicale care-ți luau ochii.

Când Regina Elisabeta („Carmen Sylva”) a tăiat lanţul de flori pentru a oficia deschiderea Expoziţiei, în bubuitul a 21 lovituri de tun ale bateriei Calafat, de pe malul lacului, cuptoarele și grătarele erau deja încinse, iar butoaielor cu vin li se dădea cep, așișderea ploscuțelor cu țuică, după cum malițios remarca o parte din presa vremii, subliniind coloratura oeno-gastronomică a patriotismului românilor care se înghesuiau la intrarea în parc.

Și primul concurs de frumusețe organizat în România a avut loc în 1906, cu ocazia Expoziții Generale Române în Parcul Filaret, actualul Parc Carol zis I.

Concursul pentru cel mai frumos costum popular a fost câștigat de Maria Peligrad din Siliștea Sibiului. Era cusut cu fir de aur. I-a fost oferit unul asemănător și principesei moștenitoare Maria, viitoarea regină.

Carol al II-lea, nepotul lui Carol I,  voievod al culturii, își pune sigiliul pe intrarea principală a parcului, ridicând  fântâna Zodiac, cu bazin circular, de mari dimensiuni. Cele 12 mozaicuri reprezentând semnele zodiacale au dat numele fântânii inaugurată în 1935 la „Luna Bucureştilor” (9 mai – 9 iunie).

…De la petrecerile câmpenești din vechime la promenadele mondene din epoca interbelică, Parcul Carol rămâne un blazon al Bucureștilor, deopotrivă dedați chestiunilor serioase, de amplă reverberație istorică cât și zaiafeturilor și chermezelor.

Calița ot Jariștea