Mâncăruri cu har – rețete din monahiile românești de demult

…Știut este că în vechile lăcașuri românești harul se pogora nu doar în chiliile schimnicilor și în fața catapestemei din care picurau lacrimile îngerilor, ci și în trapeza în care măicuțele credincioase ori cuvioșii monahi se înfruptau cu smerenie și cu măsură din bucatele ce Domnul le încuviința în marea Sa milostenie!

 

Aducând slavă Divinătății și totodată respectând canoanele bisericești de Sfintele Sărbători și de peste an, călugării preacucernici „gătind” în cuhniile mânăstirești au transmis din veac în veac tainele rețepturilor sacre, ajungând până în timpurile noastre bunătățuri dumesnice cu evlavie pe tipsiile sihăstriilor, de la plăcintele Sfântului Vasile și Sfântului Fanurie la cozonacul Maicii Sofronia de la Agapia ori vărzarele lui Efrem Bandarică de la Dervent. Astfel, la Mânăstirea Căpriana de peste Prut, s-a păstrat din secoli taina învârtitei cu nucă pregătită cu râvnă cândva de către o măicuță căreia i se va fi uitat numele de mirean, rămânând doar ca Polixenia să fie amintită prin trecerea veacurilor. Așa rămas-a datina monahicească a dulcelui simplu și curat, asemenea sufletelor neprihănite de la îndepărtata stăreție: se face mai întâi un aluat din 1 kg făină, drojdie – o „nucă”, apă, sare – un vârf de cuţit, „oloi” de floarea soarelui – un pahar. Aluatul se frământă temeinic și se împarte apoi în patru. Fiecare turtă se întinde, se unge cu ulei, se presoară cu zahăr şi nucă dată prin maşină apoi se rulează şi se învârte. În acest fel, foaia se subţiază şi mai mult, de se face străvezie precum coala de pergament a Liturghierului. Se respectă tipicul şi cu celelalte turte. Se aşază în tavă şi se coc la foc potrivit o jumătate de ceas și mai bine. Se aduc la masă învelite în năframe de cânepă toarsă încetișor ca o rugă spusă târziu, pe înserat, la apusul unui timp neștiut…

 

Mânăstirea Valea Neagră din ținutul Vrancei este cunoscută credincioşilor în primul rând datorită icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Precista, care a fost adusă în secolul al XVIII‑lea de la Kiev, de către Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. În frumoasa şi smerita biserică din lemn ( tot de secol XVIII), care găzduieşte această sfântă icoană. Dar și tainițele bucătăriei mânăstirești, păstrate aici cu misericordia, învăluie, parcă, zidurile lăcașului cu aromele nedeslușite ale unei istorii binecuvântate de agheasmă și anafură, dar nu numai! Sora Elena de la Mânăstirea Valea Neagră este păstrătoarea cheilor înțelepciunii culinare, transformând blidul nepretențios de lut ars într-o mică icoană a gustului, lipsită de trufia lumească a condimelor sfidător de scumpe și nelalocul lor într-o cămară a cumpătării. Spre pildă duhovnicească stă şi ciorba de dovlecei și vinete gătită ca acum un veac şi mai bine. Pentru cinci-șase pelerini înfometați, se face o potriveală de zamă lungă, într-o oală mare de tuci, cât să cuprindă, de bună seamă, cam 4 litri de apă, 3 cepe, 4 morcovi, o jumătate rădăcină de ţelină, 1 rădăcină de pătrunjel sau păstârnac zaharos, 1 ardei roşu, 2 dovlecei mici, 2 vinete și 1 cartof de mărime mijlocie. Se acreşte numaidecât cu borş de mălai şi tărâţe sau, de se află la îndemână bulion de zarzăre. Se adaogă și 1 legătură de pătrunjel și sare de ocnă după gust.

 

Pe tot parcursul gătitului se rosteşte Rugăciunea Inimii sau „Tatăl Nostru” şi se începe aşa: se curăţă şi toacă mărunt ceapa, morcovii, ţelina, rădăcina de pătrunjel (păstârnac) şi ardeiul roşu şi se călesc în puţin ulei de măsline pe fundul oalei, la foc domol, până ce hașmele capătă o anume culoare de aură. Apoi, se adaogă apa şi cartoful tăiat în cuburi şi se lasă să fiarbă la foc potrivit. Se curăţă de coajă vinetele şi dovleceii şi apoi se toacă tot în cuburi de mărime nimerită bine, iar spre sfârșit, când au fiert destul de bine primele legume puse, se răstoarnă şi dovleceii împreună cu vinetele. Se mai lasă pe foc mic vreme de-o rugăciune pentru mântuire, apoi ciorba se acreşte şi se sărează după gust. După ce s‑a oprit focul, se toacă mărunt pătrunjelul, se presară peste fiertură şi se amestecă bine. Este foarte uşoară,    gustoasă şi răcoritoare, o mică desfătare îngăduită și-n cuvenitele zile de post.

Una dintre cele mai cunoscute așezăminte mânăstirești ortodoxe din Transilvania rămâne cea de la Prislop, de unde lumina cuvântului sfânt s-a răspândit, vreme de cinci secole, mult dincolo de Țara Hațegului, pe care a vegheat-o cu temeinicie și-a biruit ispitele viitoare lucrând în virtute. După ce zidise Mănăstirile Vodiţa, Topolniţa, Vișina şi Tismana,  Sfântul Nicodim, cel care a fost îndrumătorul monahismului valah din Evul Mediu târziu, a ridicat și aici o nouă poartă spre Cer, pe care a intrat mai apoi și mărturisitorul Arsenie Boca. Chiar dacă despre acesta s-a spus pizmaș că nu punea niciodată gura pe carne, va fi fost doar o scorneală a răuvoitorilor, căci, după vorba sa, „creierul are întotdeauna nevoie și de carne pentru buna și dreapta lui funcționare”. Desigur, Părintele urma neabătut, din convingere, și toate Posturile din călindarul bisericesc, iar atunci când i se făcea dor de carne, poftea să guste din tocănița de ciuperci gătită la stăreție.

 

Într-o tingire de aramă se pune un amestec de ciuperci de pădure –hribi, ghebe și bureți gălbiori, cam la vreo două oca. Se dau cu sare și cu piper negru, apoi se stropesc cu ulei curat – dacă se găsește de șofrănel, cu atât mai bine! Se dau la foc molcom nu mai mult de 1-2 minute, cât să lase puțină zeamă, după care se adaogă spre înmiresmare un cățel de usturoi ușor buimăcit într-o piuliță neapărat din lemn de salcie, un fir mic  de  rozmarin, un firicel de cimbrișor, cinci fire de pătrunjel creț și ce alte ierburi de gust vă mai îmbie, prepuielnic au ba. Alăturat, în altă tingire, se face un sos roșu ca de gulaș, dintr-un ardei kapia vârtos, o cepșoară roşie dulce-iuțișoară, un cățelandru de usturoi, una linguriţă cu vârf de boia de ardei dulce, una linguriţă cu vârf de bulion, una linguriţă de oţet de mere, una linguriță de zahăr, o lingură bună de ulei ce poate fi și din cel chezaro-crăiesc, de dovleac, și boia iute afumată, așa, cam cât vă spune inima. Se adaugă sosul bine fiert peste ciupercile călite, se pune o cană de supă de legume și se fierbe cu capac cam un sfert de ceas. Se scot verdeţurile din oală și, la urmă, se drege de sare și se adaugă frunzulițe de pătrunjel verde tocat. Tocănița de ciuperci astfel înjghebată și, de bună seamă, dăruită cu har se cuvine adusă la masa obștei călugărești însoțită de o mămăligă aburindă.

…Gustând asemenea bucate, te cam apucă un dor de Meteora și de Athos, acolo unde nu puțini călugări români vor fi purtat, o dată cu flamura dreptei credințe, și amintirea răscolitoare a meselor de la schiturile de acasă!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru miluiește-ne pe noi!

Calița ot Jariștea