La masă cu Ceaușescu – prima parte

Așa cum a fost scrisă și trăită istoria, așa trebuie arătată omenirii, nu putem șterge ordinea cronologică a datelor, a faptelor, a personalităților, și nici măcar a celor răi care au strivit cu nesăbuință clădiri, amintiri și-au lăsat în urmă suflete schingiuite și moșteniri schimonosite.

Nicolae Ceaușescu nu a fost niciodată un om rafinat mai ales în materie de gastronomie, și nu-și ascundea deloc originea țărănească și cerea, de obicei să i se gătească bucate ce-i aminteau de copilăria de la Scornicești, când mama lui, Lixandra pregătea masa la țăst, felurile de mâncare căpătând o aromă naturală de fum de la cenușa încinsă pe care se puneau oalele și tigăile grele de aramă…

Însă, când protocolul diplomatic o impunea, lăsa alegerea meniului pe seama consilierilor săi. Nu voia niciodată ca recepțiile și dineurile oficiale cu un Richard Nixon sau Charles de Gaulle să capete proporții pantagruelice, de festin, și cerea întotdeauna ca porțiile și alimentele rămase să fie refolosite de către Gospodăria de Partid.

În 1973, Nicolae Ceaușescu dădea un dineu oficial, în Palatul Consiliului de Stat din București, în onoarea Șahinșahului Iranului, Mohamed Reza Pahlavi Aryamehr, aflat în vizită oficială în România. Meniul dineului a fost unul surprinzător de sărac, restrâns la un platou convențional de hors d*oeuvres, urmat de o supă-cremă de ciuperci de Vrancea, miel de Dobrogea rotisat, înghețată „Coupe Jacques” cu fructe confiate, ciocolată și coajă de portocală rasă și, la final, cafea. Pe lista de băuturi erau țuica de Văleni, vin roșu – Cabernet Sauvignon de Sâmburești, șampanie de Jidvei și, ca digestiv, coniac vechi de Târnave, din 1932.

Ceaușescu era foarte riguros și, o dată aprobat, meniul devenea literă de lege. Feri Datcu, fostul bucătar care se ocupa de protocolul oficial când venea Ceauşescu la Timişoara, a povestit o întâmplare de la o întâlnire a Dictatorului din anii *70 cu Iosif Broz Tito. Preşedintele iugoslav a stat aici nu mai puţin de cinci zile, alături de președintele României. „În ultima seară, s-a organizat banchetul de final, la hotel Internaţional. Noi trebuia să preparăm ce scria la meniul pe care îl primeam. Dimineaţa, am observat că la desert era şi pepene cu îngheţată. Dar de unde pepene galben, că era iarnă! S-au dat telefoane peste telefoane, însă fără succes. Directorul de la Gospodăria de Partid a venit şi a dat telefon la aeroport, de unde a fost trimis un avion MIG în Grecia. S-a întors cu şase bucăţi de pepene, astfel că seara, pe la ora 12.00, oaspeţii au putut să servească pepenele cu îngheţată”.

Speriat de ce pățiseră alți lideri ai țărilor comuniste, despre care se zvonea că fuseseră otrăviți sau iradiați de sovietici (predecesorul său Gheorghe Gheorghiu-Dej fiind doar un exemplu!), Nicolae Ceaușescu nu călătorea niciodată în afara României fără ofițerul său de la Securitate, care era de asemenea și chimist și era echipat cu un laborator mobil de testare a alimentelor. Ceauşescu era atent la tot ce băga în gură şi enerva alţi lideri din cauză că obişnuia să îşi aducă propria mâncare de acasă în vizitele sale. Tito, vecinul lui din Iugoslavia, a fost de-a dreptul șocat din cauza insistențelor lui Ceaușescu de a-și bea sucul făcut exclusiv din fructe și legume crude printr-un pai, evitând toata mâncarea în stare solidă. Cunoscut pentru ospitalitatea sa generoasă, Tito era mort după friptura de porc grasă și suculentă, în timp ce Ceaușescu, atunci când era acasă avea o slăbiciune pentru tocănița de pui, iar când spunem „pui” ne referim la absolut tot puiul: cu gheare, căpățână și toate cele. Evident, la Belgrad, nu a primit felul său favorit.

 

Nici la Washington nu s-a simțit prea bine din acest punct de vedere. Întors acasă, Ceauşescu povestea scârbit despre americani: „Mănâncă şi puţin, şi prost gătit”!   Ceauşescu obişnuia să povestească în şedinţele Comitetului Executiv al PCR impresiile despre vizitele în străinătate. „Ceea ce am mai remarcat este şi simplitatea lor în ceea ce priveşte mâncarea. Mănâncă şi puţin, şi prost gătit. În general, se servesc două feluri de mâncare; e departe de cum se face la noi. Se dă la început ceva, peşte, de regulă, şi o friptură. Dacă noi am da salata pe care mi-au dat-o la Casa Albă, s-ar face scandal. La dineul care s-a oferit la ONU în onoarea şefilor de state şi guverne ni s-a dat o budincă din mălai. Vinul ni s-a servit în nişte pahare simple şi câte o jumătate de pahar de vin alb şi o jumătate de pahar de vin roşu. L-ai băut, să fii sănătos, alt pahar nu ţi se mai dă! Aşa că, din acest punct de vedere, lucrurile sunt foarte bune. În general, se bea puţin. În orice caz, la prânz nu se bea”, le-a spus Ceauşescu tovarășilor din conducerea Partidului Comunist.

Dacă, la mesele cu liderii străini, se mânca în spiritul bucătăriei internaționale de clasă, pigmentată cu acente autohtone date de ingredientele pur românești, la reuniunile tovărășești precum erau cele prilejuite de ziua de naștere a Conducătorului se puneau pe masă mâncărurile cele mai simple și deloc sofisticate.

 

În anii ’60, d ziua sa, lui Nicolae Cea­uşescu îi plăcea să petreacă alături de cei dragi. Părinţii, fraţii, cumnaţii se distrau pe-atunci împreună, păs­trând obiceiurile dintotdeauna. An de an, la vila prezidenţială din Bucureşti, arareori la Predeal, Ceauşeştii chefuiau până dimineaţa, încălziţi de ţuică de prună, vin alb, sarmale, friptură, pui la ceaun, piftie și – obligatoriu! – salată de boeuf.

Fredonau cu toţii, la unison, o melodie îndrăgită. „Melodia fraţilor Ceauşescu mi-o aduc bine aminte, spune Mihaela Moraru, nepoata şefului statului. O cântau când se în­tâl­neau de ziua lui Ni­colae şi se numea «Spune, spune, moş bătrân». Şi se luau de după gât şi cântau toţi, chiar dacă nici unul nu avea pic de voce. Ieşea o lălăială care lor, numai lor, le plăcea foarte mult.”

Prânzurile se prelungeau la şapte-opt ore („obositoare, apăsătoare, exasperante”). Reminiscenţe ale sărbătorilor şi deopotrivă sărăcia copilăriei lui Ceauşescu, meniurile erau compuse din pre­pa­rate tradiţionale: sarmale în foi de viţă, saramură de peşte, ardei umpluţi, caş.

Calița ot Jariștea

Post scriptum: urmează partea a doua