La Hanu Ancuței etern: Conu* Mihail Sadoveanu, un gurmand căruia-i plăceau ciupercile și sarmalele fierte în vin

Pe cât de mare îi era pofta pentru scris, pe atât de mult îi plăcea să-și trăiască viața printre scăpărări de spirit, să ia parte la mese cu berechet și să stropească bucatele cu butelci de Cotnari vechi, niciodată mai tânăr de 20 de ani! Conu Sadoveanu a lăsat în urma-i o operă bogată, mustind de sensuri și neocolind paginile dăruite ospețelor, după cum nici în existența pământeană nu a spus vreodată „Nu” vreunei mese întinse, mai ales dacă farfuriile erau umplute de vreo hangiță trupeșă, însuflețită cu ochi de păunița codrilor și vino-ncoa!

Opera și viața lui Sadoveanu se îmbucă, cu îndrituită râvnă, unui Han al Ancuței nepieritor, unde Conu* Mihail adăsta îndelung, mânca pe îndelete între cugetări filozofice și istorice, sorbea vinul fără să țină seama bărdacelor și „tăcea precum Ceahlăul”. Despre marele scriitor, contimporanii săi ne încredințează că „avea vorba domoală și nu ridica niciodată tonul. Îi plăcea să meargă la pescuit şi la vânătoare cu amicii săi, unde nu prindea peşte şi nici nu vâna ceva”, după care obișnuia să poposească la vreun han micuț de țară, unde, cunoscându-i-se obiceiurile și tabieturile boierești, era întâmpinat cu polihronion și îndezate mâncări moldovenești și chiupuri umplute cu vinuri învechite din butoaiele însemnate ale pivniței cu largi și boltite arcane de cărămidă roșie.

Despre Hanu Ancuței

cel bântuit de Sadoveanu în drumurile sale prin pădurile din Ținutul Neamțului „umblau” o sumedenie de legende culinare încercate în pojijiile moldovenești. Însuși Sadoveanu îi atribuie semnificații misterioase în cartea ce-i împrumută numele: „Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, – era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. În cuprinsul lui puteai oploși oameni, vite și căruțe și nici habar nu aveau din partea hoților… Porțile stăteau deschise ca la Domnie. Și prin ele, în zilele de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până la Ceahlău și Hălăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zebrelite. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor și porneau poveștile…” (Mihail Sadoveanu Hanu Ancuței).

Cuhnia jupânesei era darnică din cale-afară. Drumeții istoviți care făceau haltă vreme de un ceas sau, poate, două din preumblările lor spre Roman sau Suceava, ori poate chiar spre Târgul Ieșilor, erau blagosloviți cu fel și fel de bucate avuabile și mâncăruri ispititoare. Iar Conul Mihail și el ținea să le încerce pe toate, gustând pe rând, fără rabat din tablale pline de creson și curcubete și din fiece oală bolborosind ademenitor .

Se spune bunăoară că, ajungând la hanul clădit la anul 1819 de vornicul Ștefan Catargiu din Tupilați, cel care primise de la stăpânire încuviințare să țină târguri și iarmaroace, Sadoveanu degrabă cerea să i se aducă slăninuță vrâstată și  zacuscă,  ciuperci umplute și frigărui de pasăre.

Scriitorul nu se strâmba dacă la masa de alăturea se așezau, osteniți, mușterii de toată mâna, căci hanul a servit dintotdeauna și drept stație de poștă și loc de conăceală, și continua să dumice liniștit. Uneori, cerea și a doua porție de ciuperci, în care fusese îndesată brânză de oaie frământată cu ouă bătute și mărar. Poznașa hangiță așeza lângă ciuperci, mai ales ghebe și hribi din pădurile învecinate  și  frigărui de jumărele cu perje afumate. Apoi, se trecea la lucruri și mai cugetate, pe o tipsie cuprinzătoare fiind înghesuite, claie peste grămadă, felurite cărnuri mustind de jiuri și zemuri, între care copane aurii de puică îngrășată cu boabe, mușchi de vită băițuit în undelemn de floare, ceafă de râmător ținută pe jăratec și păstrămuri de batal perpelite cu pază pe un grătar stropit cu vin și frecat temeinic cu șuncă, înainte vreme. Sărmăluțele veneau și ele la rând, după o rețetă împărtășită, peste timp din: tocătură de gâscă, purcel şi viţel, fierte numai în vin, sfârâind în strachină de lut, cu mămăligă aburindă într-un ceaun cositorit. Tot ce se gătea se făcea cu untură curată de porc, topită la foc iute din surcele de fag. Salata cea mai prețuită era cea de varză roșie și mujdeiul de usturoi dres cu o linguriță de smântână care nu lipsea niciodată, în  vreme ce mămăliga se făcea din făină de popușoi din soiul cu boabe mici numit ciocantină.

Sadoveanu avea o căsuță de vacanță lângă schitul Vovidenia, descris în Demonul tinereții: „Nu departe de ctitoria veche muşatină (Mănăstirea Neamţ), după ce treci o culme, stă ascuns într-o văiugă Schitul Vovidenia. Împrejuru-i se înşiră câteva căsuţe de monahi. Biserica cu cinci turnuri, când îşi trimite glasurile, deşteaptă mai multe ecouri în pădurea de aproape […] Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munţi, pentru singurătăţi, pentru păduri şi fiare şi parcă printr-o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu”.

Aici, l-a cunoscut cândva o fătucă de 15-16 ani, Veronica, acum o venerabilă octogenară, la rându-i. Aceasta povestește că lui Sadoveanu „îi plăcea să mănânce mămăligă cu brânză, lapte acru, ciorbe de zarzavat, pește… carne mânca mai puțină. Dacă se ducea la vânătoare, <<împușca>> apoi câte o masă de aceea cu vânat, chema în jurul lui mulți oameni de la București, dar eu nu știam cine sunt. Veneau oameni importanți, dar nu-i țin minte pe niciunul, să știu să spun numele lor. Ei stăteau câte două-trei zile, patru chiar, făceau mese, tăiau porci mistreți mai mult, vânau iepuri. Mai veneau și copiii lui. De obicei, veneau să-l ia acasă, veneau să-l pregătească. Încărcau ce aveau de încărcat și plecau. Era foarte bun la suflet. Îmi dădea telefon și mă întreba <<Ce ai mâncat azi?>>. Mașina Poștei venea în fiecare zi, de la Târgu Neamț la Mănăstirea Neamț erau 16 km și mama, că nu eram căsătorită atunci, îmi trimitea pachet de acasă și aveam întotdeauna ce mânca, nu eram flămândă. Câteodată, Sadoveanu îmi trimitea santinela de la poartă cu farfuria cu mâncare. Era gras săracul, de abia își ducea burta. Îi întindeam mâna să-l ajut să se ridice de pe scaun. Cred că avea 2 metri de jur împrejur. Pe urmă, l-am mai văzut la televizor, prin cărți, prin ziare și mai slăbise. Mi-a părut rău când am auzit că a murit. Când venea de la București, șoferul lui îmi aducea ciocolată”.

Scriitorul „pe la 12 mânca, după aceea stătea întins oleacă și, la ora două, se apuca de scris. Din când în când, îmi povestea diverse lucruri, mergeam cu el prin grădină și culegeam prune, dar și alte fructe, pentru că avea mulți pomi fructiferi, avea o livadă frumoasă, mă jucam cu cățeii, cu caprele. (…) Îi mai spălam călimara, îi mai duceam ce voia el, îi spălam fructele, cu toate că avea femeie pentru toate acestea. Dar el îmi spunea mie: <<-Veronica, mai spală-le tu o dată!>>…”

Cu ani în urmă, ieșenii de la Editura Junimea au publicat un prețios volum dedicat lui Sadoveanu, Pagini de jurnal si documente inedite, provenind din arhiva Constantin și Maia Mitru.

În acest op, notațiile despre mesele la restaurant și comportamentul invitaților, despre tradițiile culinare ale românilor, evreilor, slavilor, turcilor etc., aforisme și gânduri cu referire la mâncare și vinuri conturează un portret inedit al scriitorului.
Însă surpriza vine dintr-un jurnal din 1950, an când devenea septuagenar și-și nota un ponderat „regim alimentar”, ce merită consemnat cu asupra de savoare:„2 ouă fierte, o dată pe săptămână; de doua ori pe săptămână – brânză și smântână; sălăți diverse la toate mesele, cu o lingură de smântână; o dată pe săptămână – biftec sau mușchi la grătar; în fiecare zi, o dată pasăre rasol sau pește cu aspic; de două ori pe săptămână – scrob cu albuș de ou; de patru ori pe săptămână – papanași de brânză de vacă; de doua ori pe săptămână – papanași de morcovi; fructe la ora patru; o dată pe săptămână – vinete trase în puțin unt și salată de vinete cu ardei; mere fierte la biftec, piureu de cartofi, curechi fiert, mazăre boabe; supe de legume, în fiecare zi, la 6-7 seara; o dată pe săptămână – pește fript; foarte puțină pâine graham la toate dejunurile și mesele; ceai, seara; cafea neagră, dimineața, cu puțin lapte; lapte acru, seara”.

Vorba Conului Mihail:„Poți vorbi cât vrei de miere, că nu ți se îndulcește limba”!

….La Hanu Ancuței, și noi ședzum și plânsum!

Calița ot Jariștea