La ceai cu boierimea și burghezia română

 Ceaiul a pătruns în Țările Române cam în același timp cu cafeaua, prin secolul al XVIII – lea. De fapt, în primele cafenele din București se serveau cafeaua și ceaiul deopotrivă, clienții mai stăteau la o tacla, pufăind din narghilele de la Stambul și răsfoind cu răbdare jurnalele englezești, nemțești sau franțuzești de la Viena. Orientul și Occidentul se întâlneau într-o cană cu ceai sau o ceașcă de cafea, dând prilej taclalelor de la răscrucea drumurilor și cumpăna vremurilor.

În prima parte a veacului al XIX- lea, ofițerii ruși ai lui Kiseleff au fost cei care au dăruit samovarul dar și Regulamentul Organic țărilor românești. Venind din ghețăria de la Petrograd, o stacană de ceai fierbinte amestecată cu vodcă era mai mult decât nimerită la ceas de seară sub vraja romanțelor rusești!

Boierii pământeni au preluat și ei, ușor-ușor, obiceiul și curând în casele cele mari de pe Podul Mogoșoaei se bea ceai mai abitir ca în garnizoanele muscalilor. În acea vreme, feciorii de boieri și dregători au început să ia drumul străinătății pentru carte și la întoarcerea acasă, cu noi manière știau bine să soarbă tacticos cafeaua din ceașcă, picurând în licoare și câțiva stropi de cognac.

Regalitatea a adus și ea noi ritualuri la curtea domnească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În jurnalul Regelui Carol I, se face mereu referire la demnitarii străini care veneau în audiență la monarh cu treburi diplomatice iar apoi erau invitați la o ceașcă de ceai înaintea orelor serii.

Pentru mica burghezie și cinul negustoresc, obișnuite până atunci să petreacă doar Sfântul Crăciun și Sfântul Vasile, la sărbătorile de iarnă a devenit o modă ca în zilele de săptămână de peste an să se țină ceaiul de la ora cinci. Caragiale face memorabile referiri la „Five o’clock tea” ce devenise un tabiet pentru doamnele de familie bună, care puneau alături de ceai cofeturi cum ar fi langue du chat, saleuri, fursecuri, dulcețuri, pișcoturi, oranjade și limonade.

Casele bucureștene cu blazon aveau deja fiecare împământenită o „jour fixe”, în care primeau musafirii la ceasurile târzii ale amiezii și-i tratau cu un ceai, chesele și jeleuri felurite. Spre deosebire de moda londoneză, aici nu prea erau apreciate sandvișurile cu castraveciori murați, ci erau dorite prăjiturile de casă, după rețete binecunoscute.    Se asculta muzică la pian, (mai târziu la gramofon), se juca câte un stos și în cele din urmă, cuconetul se apuca la vorbă bună. Între două înghițituri din ceașca de ceai, câte o madame reușea să-i facă un hatâr de bine vreunui nepot sau, cu osebită grijă pentru viitorul familionului, să găsească o partidă pe cinste, poate chiar un ofițer cu mustăcioară răsucită, pentru domnișoara vrednică a unei alte rubedenii. Pentru lumea bună, ceaiul devenise cea mai potrivită ocaziune de a căpătui pe unul sau pe altul, de a aranja o numire într-un post bănos sau de a negocia un împrumut de onoare.

Ceaiurile dansante apar și ele la un moment dat, strămoșul pick-upului înlocuind pianul și vioara, tot așa cum valsul și cadrilul erau schimbate cu tangoul argentinian sau șansoneta din localurile înșirate pe cheiurile Senei. Lumea era într-o continuă schimbare și ceaiul, sub multiplele sale înfățișări sociale, contribuia din plin la asta.

Frământarea sufletească, firea cu toane, nestatornicia sentimentelor, se potolesc toate în jurul unei mese bând ceai sau cafea alături de prieteni sau rude găsind astfel bogăția și virtuțile sufletului.

Calița ot Jariștea