Ion Marin Sadoveanu și mesele sfârșitului de veac în București

În familia unui doftor din Bucureşti venea pe lume la 15 iunie 1893 Iancu Leonte Marinescu, cel care avea să-şi ia numele de peniță Ion Marin Sadoveanu.

Tatăl viitorului scriitor şi director al Teatrului Național din București era doftorul Marinescu, un medic chirurg reputat, distins pe front cu medalii de onoare. La sfârșitul ultimului pătrar al veacului XIX, hirurgul se stabileşte la Constanţa, unde conduce şi reorganizează spitalul, cercetând în acelaşi timp înrâuririle și roadele curei balneare de la Marea Neagră şi de la lacul Techirghiol asupra diferitelor suferințe și betegii. Doftorul Marinescu îşi aduce familia la Constanţa, care ajunge oraşul de suflet al singurului său copil. Micul Iancu Leonte învaţă la Liceul „Mircea cel Bătrân”, iar după absolvirea gimnaziului, părinţii îl trimit la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti pentru a-şi desăvârși cultura universală, ceea ce s-a și dovedit mai târziu întregind educațiunea cu facultatea de Drept, apoi Literele.

În anul 1929, tânărul pricopsit de atâta învățătură, este numit inspector general al teatrelor în Direcţia Educaţiei Poporului. Se căsătoreşte cu actriţa Maria Bârsan, căreia el avea să-i dea numele de scenă cu care a devenit faimoasă şi ca regizoare: Marietta Sadova (1897-1981). Căsnicia lor s-a desfirat, din cauza năvalnicei pasiuni pe care Marietta a făcut-o pentru Haig Acterian, un strălucit om de teatru, fratele scriitorului Arşavir Acterian şi al lui Jeni Acterian, autoarea cărţii Jurnalul unei fete greu de mulţumit.

Între timp, soțul părăsit, nemângâiat și mâhnit devine un scriitor cunoscut sub pseudonimul Ion Marin Sadoveanu și avea să conducă și Teatrul Naţional din Bucureşti. Publicase felurite romanțuri, când, în 1944, avea să-i apară lucrarea cea de căpătâi, amplul roman Sfârşit de veac în Bucureşti, o frescă umană cuprinzătoare, continuând, în felul său, hronica începută  cândva de Nicolae Filimon și refăcând cu înțelegere și culoare ultimii ani ai secolului XIX. Noul Dinu Păturică este Iancu Urmatecu, personaj fabulos, în care inteligența și sentimentalismul, impudoarea și lipsa de moralitate ființează tulburător.

Publicat în plin răzbel, în 1944, de către Editura Socec  din București, cartea reconstituie atmosfera din Ciocoii vechi și noi. Iancu Urmatecu, baronul Barbu și Jurubița (țiitoarea lui Urmatecu și amanta lui Bubi Barbu, fiul baronului) își găsesc asemănări în Dinu Păturică, postelnicul Andronache Tuzluc și Kera Duduca din romanul lui Filimon.

Dincolo de orice altceva, tomul mustind de patimi este și un amplu poem culinar, în care prețioasele bucate, sastisite cu arome de epocă, fac să tresalte sufletul dar- vai! și burdihanul hrăpăreț al cititorului filă cu filă. Nu poți să ți-l închipui pe scribul înamorat de peltele și sugiucuri,

fermecat de ostropeluri și aspicuri, altfel decât instalându-și biroul de lucru în chiar inima cuhniei! Cu o mână va fi înmuiat penița în călimară, iar cu cealaltă va fi amestecat sosul dintr-o oală bolborosind ademenitor. Iar prin dulapurile bucătăriei-cancelarie, tigăile, tablalele și tipsiile se vor fi amestecat cu bucoavnele pătate pe la colțuri de picuri de grăsime nobilă de gâscă, din care se prelingeau în foile manuscriptului rețepturile dumnealor Ecaterina colonel Steriady și Maria general Dobrescu, ale Augustei Sarariu sau ale Madeleinei Brebu, ale marelui și înțeleptului Bacalbașa ori ale distinsei cuconițe Simona Racoviță și ale tuturor celorlalți vrednici întemeietori de capitole dustuind de savoare din marea carte a gastronomiei naționale.

Ion Marin Sadoveanu îi va fi citit pe toți, desigur, cu o sfioasă aplecare ca spre cele sfinte și pronia bucătarilor de soi îl va fi răsplătit pe măsură, ajutându-l să pună cu măiestrie în pagină chiolhanuri memorabile. Pana vrăjită a dumnealui va fi avut o dublă misie: cu capătul cel ascuțit să scrijelească în mintea cititorului amintirea unor mese de pomină, iar cu latura ei fulguitoare să împodobească lucitor cozonacii cărturărești, ungându-i cu oloi de floare aleasă pe toate părțile.

Căci, iată, „țăcăneau cuțitele pe farfurii, gâlgâiau sticlele… împăturea și tăvălea prin sare pielea grasă de curcan și o înfuleca iute…

desfăcea pieptul până la limba de carne fragedă de lângă os și apoi o ungea cu o grăsime caldă, cu miros de frunză de dafin…zdrobea brânza prin semințe de ardei… vinul, vărsat din belșug, adăuga mirosul său acrișor și înecăcios miresmelor din încăpere… o pană de somn fragedă, înecată într-un untdelemn străveziu, ce gâlgâia în jurul cărnii, le-a ajutat pofta la băut… pe masa întinsă tremurau în castroane piftii îngălbenite de grăsime, al căror adânc era întunecat numai de câte o aripă sau picior de curcan… un iz ușor de usturoi plutea prin sala de mâncare, amestecat cu scorțișoara unui lapte cu orez ce aștepta deoparte

rumeneli de fripturi de tot soiul și o brânză de burduf gâdilau nările și îmbiau… masa trebuia să se alcătuiască din lucruri proaspete, din pescărie și trufandale… veni o mămăligă rumenă, prinzând coaja dulce chiar în fața musafirilor… ochiurile înecate de unt cald sfârâiau gălbenușurile lor calde în cercurile albe… șalăii argintii, teioși, cu carnea sărind de pe os, lăsau o răcoare de baltă parfumată cu lămâie… paharul era cu brumă, iar cireșele, mustoase și lucii, își înnodau cozile în buchete, pe după bucăți mari de gheață…”

…Să vă fie de bine și Domniilor Voastre! Oare ce aș mai putea eu -o coconă sulemenită, când pe scenă când la cuhnie- adăuga la această mereu reînnoită sagă a simțurilor și, deopotrivă, a simțirii?

Calița ot Jariștea