Enciclopedistul Odobescu și savoarea unică a plăticii de Snagov „pe o undă de untdelemn… într-o spumă palidă și ușoară”

Alexandru Odobescu a fost unul dintre marile spirite ale veacului XIX, a fost și enciclopedist, a fost și cărturar cu  preocupări orientate pe mai multe direcții. Mare culegător de folclor și om de litere, un fin nuvelist, el a fost în primul rând un mare istoric și arheolog, numele fiindu-i legat pe vecie de examinarea tezaurului de la Pietroasele. A fost și om politic, ministru chiar, dar a sfârșit onest și sărac. Profesor universitar și director al Școlii Normale, a publicat și studii de istorie literară și manuale de gramatică. Ca editor, a scos la lumină opera lui Nicolae Bălcescu. Diplomat și, apoi, secretar general al Academiei Române, chiar le-a făcut pe toate!

„Om învățat și posedând probabil cea mai extraordinară bibliotecă de antichități de la noi din secolul XIX, Odobescu are spiritul lin al unui gourmet împătimit de obiecte artistice, descoperite cu strădanie și colecționate cu grijă…Descriptivismul odobescian constă în prefacerea spontană a peisajului real într-un zugrăvit cu pensula. Odobescu este ceea ce el însuși a numit într-un rând, referindu-se la Pausanias, un perieget, adică un călător, geograf și istoric totodată, care înfățișează în opere narative obiecte de artă și uzurile de prin localitățile vizitate” (Nicolae Manolescu).

Din aria uimitoare a preocupărilor odobesciene, un personaj atât de rafinat și obsedat de savoir vivre, nu putea să lipsească, în tradiția marilor cărturari de aici și de aiurea, nici înclinația eseistică spre gastronomie și bucuria gustului. El însuși se va fi întrebat rhetoric: ,,Ce fel! Va zice vreun cititor înamorat de ideile eterne, de ce vrei să vorbeşti de prozaice bucate? Vrei să târăşti muza poeziei şi a istoriei pe taraba pescarului? O, Doamne, în ce greşeală adâncă te-ai afundat, iubitul meu cititor, îi voi răspunde, oare nu e una din cele mai fericite însuşiri ale spiritului omenesc, de a poetiza orice lucru, după placul său? În orice faptă, în orice stare a sa, omul poate găsi comori de încântare pentru imaginaţia şi gusturile sale.”

Această interogație poetică a autorului Falsului tratat de vânătoare („Pseudokynegeticos”) și, y compris, de …pescuit , era prilejuită de întâlnirea privilegiată a scriitorului cu o gustare ușoară oferită de niște călugări sărmani. Alexandru Odobescu, ducându-se, în 1862, la o mânăstire snagoveană pentru a se documenta cu acribie despre vechile inscripţii de pe pereţi, morminte sau argintăriile tocite de vreme, a avut parte de una dintre marile revelații ale vieții sale de cărturar, descoperind …plătica de Snagov. Un pește altminteri umil, pe care, însă, bieţii călugări i l-au hărăzit ca unică hrană celui atât de înfometat de cunoaștere în toate sensurile acestui cuvânt. Inclusiv în domeniul culinar lipsit de prejudecăți elitist, căci „plătica de Snagov ar merita o lungă disertaţie ştiinţifică şi multe amănunte despre viaţa ei intimă”, după cum mărturiseşte pofticiosul și atât de neconvenționalul om de cultură.

Scriind despre „poezia trecutului și poezia foamei”, Odobescu nu stă la îndoială să întretaie studiul arheologic propriu-zis pe care-l desfășura la Snagov cu un studiu asupra gustului, de obârșie ihtiologică. Scriitorul e sincer: „Drumul și nobila patimă îmi ațâțase o foame nespusă și, ieșind din biserică, întâia mea preocupare fu de a cere călugarilor ce se uitaseră la mine cu gurile căscate, pe când transcriam inscripțiile dupe pereți, dupe morminte și dupe argintării, să-mi dea ceva de prânzit. Călugărașii, cu aer milos, se deteră toți în lături, jurându-se că n’au nimic, că, de când li s’au luat veniturile mânăstirești, n’au cu ce mai trăi; sunt strâmtorați de toate, n’au nici straie, nici locuințe, nici merinde; în sfârșit, bieții părinți arătau în tot chipul câtă jale simt, unde se răpise antica îmbelșugată trândăvie și că mânăstirea lor, prefăcându-se în închisoare, se întrebuințase la o instituție mai folositoare. După un asemenea refuz, mă întorsei atunci către impiegații inchisorii și, abiaă după o lungă și elocuentă laudă a peștelui din balta Snagovului, îi înduplecai să scoată din cotețe o minunată plătică, lătăreață, vie și grasă.

Plătica de Snagov ar merita o lunga disertație științifică în care s’ar spune numele ei pe latinește clasa icthyologică în care se cade a orândui și structura organelor ei răsuflătoare și înotătoare și multe alte amănunte foarte interesante despre moravurile și vieața ei intimă; despre noi, cunoscând această interesantă ființă numai în stare neînsuflețită de friptură, sub care însă nu merită mai puțină luare aminte, ne vom cerca a descrie prin ce mijloace un om de gust o poate aduce la gradul cel mai înalt al suculenții”.

Și flămândul Odobescu chiar nu se dă în lături de la a obține gradul cel mai înalt posibil al suculenței a minunatei plătici, altminteri un pește destul de comun prin bălțile noastre de atunci și de acum. Ritualul pregătirii ei capătă proporții de epopee pe dogoritorul jăratec de cărbuni: „Socotește-te că ești pe drum; ai umblat mult; te-ai ostenit. Simți în sine-ți un gol, pe care l-ar împlini cu desfătare o bună și gustoasă mâncare. Atunci, te așezi la umbră, sub un vechi stejar, pe un covor de iarbă verde; aprinzi un focșor de surcele care scânteiază vesel, aducându-ți veste bună; și… dacä, din norocire, ai cu tine o plătică de Snagov, proaspătă și grasă, o crestezi de-a-curmezișul cu cuțitul pe amândouă laturile; o presari cu praf de sare; o pui pe un grătar, pe deasupra unui jăratec care o rumenește încetișor, întorcând-o când pe o parte, când pe cealaltă. Pe când ea fumegă sub dogorirea cărbunilor și schimbă searbăda-i față albă, într-o culoare neagră gălbue ca chihlimbarul de Sibiciu, tu, nu-ți pierzi timpul, ci storci într-un vas zeama parfumată a mai multor lămâi gustoase; o amesteci într-o undă de untdelemn, pe ale cărui miros și culoare nu le desminte soarele călduros al Provansei; răspândești deasupra un nor de piper; și, apoi, toate acestea împreună, le bați iute cu lingura, până ce se transformă într-o spumă palidă și ușoară. Atunci, pui plătica fumegândă pe taler; torni asupra-i zeama spumoasă, acoperind cu alt taler și când, peste cinci minute, vei gusta acel fel delicios de bucate, negreșit că o să juri că vestitul pește de mare (rhombos) al părintelui nostru Împăratul Domițian, asupra căruia găteală a deliberat gravul senat roman și pe care l-a cântat marele Juvenal, n’a putut să aibă un gust așa de minunat ca al plăticii de Snagov într-astfel gătită”. Negreșit, un uimitor poem culinar, compus cu evidente mijloace nevoiașe, însă unul ridicat la rang de artă „pe o undă de untdelemn…

 

într-o spumă palidă și ușoară” de înfometatul și eruditul scriitor, căruia istoria noastră culturală îi rămâne – și pe această cale! – profund îndatorată și recunoscătoare.

Calița ot Jariștea