Dulceața de gutui

În toate ținuturile românilor, dulceața de gutui este proba de măritiș în toate casele. Pețitoarele gustă din dulceața adusă de fata împricinată și, din clătinările capetelor, se înțelege de se poate trece mai departe cu prețăluirea. Dulceața de gutui cere oarece tainică pricepere, cantități: un kg de gutui, 1,5 kh zahăr, o lămâie, un litru apă de izvor.

Se aleg gutui mai mic, din pom nealtoit, se taie fructele în două jumătăți și se aruncă inima, partea tare din mijloc, apoi pulpa se face feliuțe și apoi fâșii subțiri, precum tăițeii. Tăițeii se spală într-un vas de piatră cu multă apă rece, apoi se pun la scurs într-un ștergar din pânză rară. Alături se pune la fiert un vas cu apă, când a dat în clocot este gata să primească gutuile făcute fideluță, încă în pânza lor. Se ține pânza cu mâna până apa mai clocotește încă de două ori.

Din vreme s-a pregătit siropul din zahăr în care s-a scurs zeama unei lămâi, când siropul este aproape a se închega, se aruncă fructele în tingire și se afundă cu lingura din lemn în sirop timp de 10 minuturi. Tingirea se dă treptat de la foc domol la foc foarte viu.

După obținerea unei oarece consistențe, se depozitează la rece pentru o zi, neastupate la gură, apoi gavanoasele sunt astupate.

Desigur, până la urmă și cele mai șturlubatice codane învață mermetul, însă dulceața adusă pețitoarelor este făcută mai totdeauna de o bunică a casei și toată lumea știe, dar ăsta-i obiceiul lor iar tăcerea e lege.

Kera Calița și Horia Pană