De la Hanul lui Mânjoală și Buturuga la restaurantul Monte Carlo, file din istoria captivantă a Cișmigiului

Nu-i locuitor al urbei noastre prăfuite care, măcar o dată în an, să nu calce prin aceast popas de verdeață din inima Bucureștilor care este bătrânul parc Cișmigiu, sau om de lume care să nu fi dejunat sau măcar să fi auzit de faimosul restaurant Monte Carlo! Aici, până și un cărturar de talia lui Eugen Lovinescu se lăsa uneori ispitit de o porție de ciorbă de burtă aburindă, cum se cuvine dreasă cu smântână grasă. Aici s-au scris multe istorii culinare și s-au pus la cale, între un mezelic și o baterie de vin brumată, multe dintre marile afaceri ale orașului vreme de un secol și mai bine.

Pe la 1830, generalul Pavel Kiseleff dăduse ordin să se sece balta şi să se facă o grădină publică. Lucrul acesta va fi însă săvârșit mai târziu, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Un pas mare a fost făcut la 27 februarie 1845, când locul pe care se află astăzi Cişmigiul a trecut în proprietatea Sfatului Orăşenesc, printr-un decret semnat de Prinţul Bibescu. În 1843, acesta chemase doi experţi în horticultură din Germania: arhitectul peisagist Wilhelm Friedrich Carl Meyer şi asistentul său, Franz Horer.  Înainte de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi, în 1855, ne spun Nicolae Filimon și alți martori ai vremii că: „Cișmigiul era un loc deloc frecventabil de către bucureștenii cu frică de Dumnezeu. Un spațiu al nimănui, dominat de smârcuri nesfârșite, urât mirositoare, și de răufăcători, care își duraseră fief într-o speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica piraților din Caraibe. În acea baracă sordidă, șuții și tâlharii vremii încingeau în noapte nesfârșite partide de cărți, în care-și jucau prăzile de peste zi. Se juca cu cuțitul în dinți, balta din jur înghițind multe taine sângeroase, pe care nicio autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind lăsată să-și regleze singură umorile. Iar prostituatele și ibovnicele ultimei șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crâșma de pe lacul lui Dura Neguțătorul”, după cum ne istorisește  și  dumnealui Părintele Eugen Marola.

Inspirat de aceste timpuri „păgâne”, Caragiale scria cunoscuta sa nuvelă La hanul lui Mânjoală, subiectul aflându-și obârșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii ’70 ai secolului al XIX-lea, ținea o cârciumă vestită prin vinul său nebotezat, cucoana Marghioala, ale cărei famece le-a descris în narațiune – „Coana Marghioala era frumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinerețe, când era „curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel”, făcea vizite dese în acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din pivniță. „Cel care îl aducea, mai vârstnicul soț al Marghioalei, era și el în vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana nouă, ferindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ofta invariabil, trăgând cu coada ochiului la tânărul Caragiale: Griu-i viața!. Neresemnat cu eschivele Marghioalei la încântările sale, nenea Iancu și-a luat revanșa în proză, unde dorința i se împlinește – aici, crâșmărița e o hangiță plină de farmec și de farmece, care devine ibovnica protagonistului masculin. Căsătoria religioasă a acestuia desface vraja ibovnicei, care dispare într-un incendiu misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstițios al vremii”, continuă Părintele Marola.

Până la începutul secolului al XIX-lea, Cişmigiul fusese, așadar,cunoscut ca grădina sau „balta lui Dura Neguţătorul”. Au fost nevoie de aproape 100 de ani până la transformarea bălții puturoase de aici în parc de agrement pentru obrazele ceva mai subțiri. Mai precis, abia prin 1854 bucureștenii cu aplecări spre nostalgie au putut asculta, stând pe primele bănci fără spătar din grădina publică, turturelele aduse din Anatolia ciripind vesel prin copacii exotici, multicolori plantați în jurul luciului de apă. Peisagistul vienez Wihelm Meyer a reușit minunea și a făcut balta acelui Dura Neguţătorul -„stăpânul peste cișmelele lui Ipsilanti”- în locul de promenadă pe care îl găsim și astăzi. Curând, Cișmigiul a început să nască fantazii. La 1857, parcul era vizitat de iubitorii de aventuri galante, realitate descrisă cu umor de N.T. Orăşanu: „Aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos, sălbatec din natură, necurat, nesănătos/ Însă arta poate multe şi ea făcu un paradisu/ Cum la mulţi din ipokimeni nici că le trecea prin visu./… Aici vine toată mâna şi s’amestecară împreună/  Eleganţa, lux, mândrie, maniere şi turnură,/  Vorbe dulci şi complimente sbor din fiecare gură./ Câte un june c’o grizetă prin tufişuri că se pierde…”.

Deschis marelui public, Parcul Cișmigiu se afișa: „în fiecare joi și duminică, în chioșcul din centrul grădinii, fanfara cânta valsuri, polci și mazurci, spre delectarea pensionarilor și disperarea chefliilor, veniți la terasa de alături”. Într-adevăr, faimoasa grădină de vară La Buturugă era cunoscută în tot Bucureștiul pentru faptul că aici se mânca probabil cea mai bună fleică din Capitală, iar berea se bea numai cu țapul, pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 mililitri.

În 1886, frumosul și vechiul parc din centrul Capitalei a găzduit prima ediție a Expoziției Bucureștilor. Odată cu această serbare, a fost inaugurată o insulă artificială pe lacul din centrul parcului și și-a deschis porțile un restaurant care avea și grădină de vară, ce nu și-a schimbat numele până în ziua de azi, numindu-se la fel chiar și în epoca postbelică Monte Carlo. Clădirea, în stil neoromânesc, ușor eclectic, fusese gândită de arhitectul Ion Mincu, părintele stilului care readucea la viață, în limbaj modern, liniile stilului tradițional, brâncovenesc.

Consacrarea Cișmigiului ca grădină populară s-a produs în 1891, cu ocazia jubileului celor 25 de ani de domnie ai Regelui Carol I. „Cu acest prilej, parcul din fața Primăriei Capitalei a găzduit un festin patriotic la care au fost invitați toți primarii din Regat. Cei peste trei mii de edili au luat loc la mesele întinse pe aleea principală și s-au ospătat din farfurii ce aveau pe ele chipurile familiei regale; icrele negre, sturionul sau șalăul, bucate prezente în număr generos la festivitate, au fost stropite din belșug cu cele 10.000 de sticle de vin oferite de autorități. Această canonadă culinar-bahică n-a fost chiar așa de ușor de suportat de către invitații mai puțin trecuți prin canoanele meselor oficiale, astfel că, la sfârșit, băncile Cișmigiului și chiar cotețele de prin vecini au devenit refugii nocturne ale celor doborâți de îmbuibare.”

A doua atracție a Cișmigiului, după muzica militară, a fost o scenă veche de teatru, aflată imediat lângă chioșcul fanfarei, unde „evoluau trupe de teatru fără palmares însemnat, cum este cea a unui anume Agop, venit la noi tocmai din munții Caucazului, probabil armean de origine… Spectacolul grotesc era se pare savurat de acest public fără pretenții, dat fiind că inventatorul său a figurat pe afișe mai bine de treizeci de ani. Una dintre Julietele sale a fost talentata Theodora Marinescu, o brunetă cu o voce apreciată și care ataca cu succes folclorul de mahala. Mai târziu va deveni o prezență constantă în trupele marelui Matei Millo”.

Aici a evoluat la prima tinerețe, proaspăt venit din Brașov, primul nostru mare actor de revistă, I.D. Ionescu (1844-1900), imortalizat de Caragiale în O noapte furtunoasă. După prima sa reprezentație, surprins cu totul neplăcut de farsa lui Agop – acesta, de regulă, nu-și prevenea victimele asupra părții de final a scenariului său –, la următorul spectacol, anticipând mișcarea acestuia, i-a smuls „arma” din mână și s-a răzbunat din plin pentru umilința din seara precedentă.

I.D. Ionescu nu s-a sfiit nici „să evolueze alături de marii lăutari ai vremii – Costică Pompieru, Marin Bizatu sau Ionică Dinicu, tatăl lui Grigoraș Dinicu, care a fost și un bun pianist de muzică clasică. Portretul său e întregit de o filotimie fără egal, de pildă, Ionescu a dăruit mii de pungi de tutun sau pâini prizonierilor turci din timpul Războiului de la 1877-1878, pentru aceasta primind din partea sultanului înalta decorație Medgidia”.

Cârciuma din Cișmigiu care va atrage lumea măruntă a Capitalei va fi, însă, birtul Buturuga, ce pare, la o privire de la distanță, o relicvă a timpurilor de esență fanariotă. În realitate, „era numai o butaforie din ciment, concepută de mintea unui cârciumar destoinic, C. Dumitrescu-Țăranu, tatăl cunoscutului pionier al gimnasticii și ziarist, N.D. Țăranu, partenerul lui George Ranetti la șefia revistei de satiră Furnica. Acesta ținea la sfârșitul secolului al XIX-lea o cârciumă faimoasă, având același nume, și care era situată în imediata vecinătate a Hanului Galben de pe Banu Manta. Deschiderea terasei din Cișmigiu s-a produs în jur de 1900, iar despre ea avem o descriere fidelă în Furnica, care-i face reclamă, la început de drum, pe 2 și 3 iulie 1905, când întreaga Capitală a vizitat cârciuma”. Pentru acest eveniment, Buturuga, ce „seamănă mai mult cu un templu al frumosului, s-a îmbogățăt cu două noi chioșcuri, în care expun caricaturi vestiții, mai târziu, Iser, Est, Mantu sau Petrescu. În primul, amfitrioană e tânăra poetă Alice Călugăru, care dăruiește volume proprii admiratorilor, iar în al doilea vindea cu un brio deosebit, țigări și tutun, cu prețurile Regiei, Grigore Brezeanu, fiul marelui actor Iancu Brezeanu”.

Probabil că și băutura s-a vândut la preț foarte mic, ceea ce a dus la valuri valuri de clienți: „O armată întreagă de chelneri, subt conducerea energică a unuia din cei doi patroni Nae Paysan, secondat cu mult talent de amicii noștri Panait Macri, Locusteanu și Aurel Marcu d’abia puteau să prididească comandele miilor de clienți carri luaseră la asalt consumațiunile noastre și în special excelenta bere din fabrica d-lui profesor universitar N. Basilescu, eminentul președinte al republicii industriale București Noi. În acest timp, al doilea patron, autorul acestor rânduri, se învârtea ca o sfârlează printre mese, supraveghind ca publicul să nu sufere niciun neajuns în ceea ce privește serviciul, și într-adevăr mușteriii noștri n-au suferit în cele două memorabile seri decât de sete, pe care suntem siguri, însă, că le-am stins-o ploaia torențială de halbe și de șprițuri (din pivnițele Ciucanu, Calea Griviței)”, mărturisea George Ranetti.

Lăutari în costum național au gâdilat gingașele urechi ale publicului împreună cu muzica unui „gramofon triplu”. Atracția principală a fost Niță, „simplu patron cizmar”, prezență tonică prin cârciumile populare ale timpului. „La întrunirile socialiste, de multe ori organizate la cârciumă – putem spune că, paradoxal, cel puțin la început, mai degrabă mișcarea socialistă de la noi a fost una zisă de berărie, în timp ce dreapta a fost marcată de asceză și de cultul unor profeți austeri –, era o prezență foarte remarcată prin tonusul său romantic” iar la cheful popular din Cișmigiu, Niță se spune că „i-a dat gata pe toți cu romanțele lui de inimă albastră cântate pe glasul al șaptelea”.

Atmosfera boemă din Cișmigiul de epocă este surprinsă și de Henri Stahl în Bucureștii ce se duc: „Singura atracție a grădinii pentru acest public special este taraful de lăutari ce cântă la Buturugă, grosolană imitație în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, țuică și limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la Buturugă, până în dreptul chioșcului musicei militare, unde nu s’a mai cântat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanțele, ținuți la o distanță respectuoasă de mese, de o sârmă împletită cu ghimpi. În uniforma ce li sugrumă gâtul deprins a fi liber, recruții ascultă aici inepții murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanțând scurt și deslușit fiecare vorbă, o țigancă obraznică, cu o floare mare în păr și cu mâinile în șolduri… Din când în când, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipând. Când, însă, cântăreața iea farfurioara acoperită cu șervețelul de rigoare ca să înceapă cheta, deși au stat pe-afară, se depărtează cu toți, rușinați parcă, curios mixt de delicateță și chiul, și se duc la fântâna de alături, să bea dintr-o cană de tinichea, aproape fără fund de găurită ce e. Atât de mare căutare are biata fântână, unde, din nasul unor delfini curge apă puțină și caldă, încât vârful ascuțit al lăncilor grilajului de fier ce-o înconjoară apărând-o, s-au îndoit subt greutatea corpurilor însetaților ce-i dau asalt. Când încep lăutarii însă să-i zică cântecul la modă, Colea în grădiniță, și un țigan de astă dată, dând ochii peste cap, îi trage la «ofuri» ca în vremea strămoșească, așa cum nu mai îndrăznesc să ofteze astăzi acolo unde e publicul mai subțire, iar să înghesuie cu toții în sârma cu ghimpi și ascultă privind fără invidie la cei ce beau pe la mese.

Aici, la Buturugă tronează high-life-ul servitorimii: rândașii de la bănci, ministere, de la Papagal, Pomul de aur, cu șapca livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcați chiar nemțește; ibovnicele lor, cu bluze de mătase, șterpelite de la «cucoana», fuste de ștofă groasă țărănească și, pe deasupra un șorț galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ieftene cumpărate de la Piața Mare. Aici, servitorimea își maimuțărește stăpânii: bărbații se așază la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii față de cel mai jos ca dânsul, beau alene, dar trântesc tare de masă paharul golit; ori prea repede, ridicând sus cotul; ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump dispărut prea repede; sunt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la țigănci flori oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor. La una din mese, o servitoare, cu mâna după gâtul ibovnicului, îndoapă cu bere alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce”.

 

Monte Carlo, construită pe vechea așezare al cârciumii lui Dura, a devenit un fief al burgheziei vizitatoare a parcului, pe la 1905 proprietar fiind, în parteneriat cu un anume Berechet, celebrul Mihalcea, asociatul lui Caragiale de la berăriile deschise de acesta pe Gabroveni și Șelari. Blestemul locului lovește din plin locanta spre sfârșitul ocupației germane din timpul Primului Război, un pârjol distrugând-o în totalitate.

„În 1926, un anume Partenie o reclădește, aceasta putând găzdui chiar și 400 de mese, iar consumatorii erau delectați de muzica unor tarafuri celebre în perioadă. Dimineața, localul era vizitat de elevii mai nonconformiști de la Liceul Lazăr, dornici de un lapte bătut sau de o prăjitură bună”, așa cum spune și Grigore Băjenaru. Dar peste numai 14 ani, teribilul cutremur din noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 o culcă la pământ, ea fiind reconstruită în perioada comunistă.

Dacă Buturuga, amintind de Hanul lui Mânjoală caragialean, era localul popular, destinat gusturilor plebee, Monte Carlo, în schimb, demonstra clasă. Aici, nu erau ospătari cu șorțuri mototolite, ci chelneri cu jiletci în dungi; vinul nu se bea de la butoi, ci întotdeauna la sticlă, iar berea era de la Opler; fleicile „eftine” erau înlocuite de escalop și terine, în timp ce peștele mărunt servit prăjit înaintea fripturilor era substituit de entrée-uri savante precum vol-au-vent sau pește în aspic. Pătrunseseră și felurite mirodenii orientale cu care erau gătite garniturile din orez, în timp ce țoiul de țuică de Muscel se preschimba în flute de Champagne. Cum observase deja Bacalbașa, Balcanii se franțuzeau simțitor, ceea ce aducea netăgăduit un spor de rafinament, nu doar gastronomic.

Prin cochetul stabiliment Monte Carlo, amintind pieziș de Riviera unde bogații țării risipeau banii la Casino, Cișmigiul chiar devenise inima frenetică a capitalei peninsulei Balcanice, București…

Calița ot Jariștea