Cofetăria Riegler și La Belle Époque – din oglinda vechilor calendare

La Belle Époque a fost perioada în care, vreme de câteva decade, s-a trăit elegant în București și în România, precum în toată Europa, de altfel. A fost o epocă de rafinament și farafastâcuri, de ghirlande de beteală și de cutii luxoase cu bombonuri fondante, de prăvălii înțesate cu coloniale și de buticuri bântuite de cuconițe spirituale ahtiate după cărți și câteodată după flecuștețe care să le susțină mondenitățile, de ieșiri la Șosea, de după-amieze tihnite pe Corso, în compania unei ceșcuțe de cafea cu caimac, a unui sorbet ca adierea fulgului de gheață în plină vară și a unei felii de prăjitură fină la una din marile cofetării ale urbei cotropite de pohfală…

Una dintre aceste cofetării bucureștene de poveste a fost Riegler, de pe Calea Victoriei, vis-a-vis de Terasa Otetelișanu, peste drum de vechiul Teatru Național. La numărul 54, pe principalul  boulevard Podul Mogoșoaei, ființase, pe locul vechilor grajduri ale comenduirii armatei țariste din timpul Regulamentului Organic,hotelul lui Donat Hugues, vândut apoi lui Edmond Bourgeois și preluat, după moartea acestuia, de Georges Riegler, care a deschis la parter faimoasa cofetărie ce-i purta numele și care a rămas, peste secoli, ca un semn al bunului gust bucureștean.

Vecinătățile localului erau cât se poate de selecte.  Alături se afla fostul Hotel Brofft – aparținând unui belgian înstărit din Limburg -, demolat la 1885 pentru a face loc actualului Hotel Continental. Pe locul pe care se află acesta, se înălţa la începutul secolului XIX casa unde s-a născut pe 12 august 1816 scriitorul Ion Ghica. Vândută în anii 1860 lui Charles Brofft, refurbișată în deceniul următor, clădirea a adăpostit un hotel de prestigiu, cu 48 de camere, şi mai multe magazine, între care cel al celebrului Jobin, de la care se trage numele românesc al pălăriei țilindru „joben”. Clădirea, în care au fost găduiți cândva Osman Pașa și fratele împăratului Napoleon al II-lea, a fost cumpărată în 1882 de bogatul industriaş şi filantrop Jacques Menachem Elias. Acesta o reconstruieşte din temelii şi deschide aici în 1894 Grand Hotel Continental,  având la parter magazine cu scumpeturi aduse de departe pentru clienții înstăriți. Găseai aici papetăriile și librăriile lui Iosif Szollosy și Graeve, dar şi negoțul doamnei Paul Martin, soţia fostului „chapelier de la Cour”,  exclusivist magazin de pălării şi parfumuri. În aceeași casă a meșteșugit atelierul de bijuterie Resch, fondat în 1837, furnizor al Casei Regale. Pentru modelul renumitelor sale giuvaieruri şi decoraţii militare, Josef Resch concurgea cu artişti ai vremii, în special cu Karl Storck.

Hotelul celuilalt belgian, Donat Hugues, a fost primul din București care a adus trufele în meniul restaurantului său de lux, pe la jumătatea veacului XIX. Dimitrie Ralet nota cu destulă surprindere ciudata inovație culinară: „A trebuit în câtva a ne supune voinței lui Hugues, stăpânului de hotel, care arăta multă neatârnare în întreprinderea sa. În genere însă, vom observa că astăzi nu-i masă de modă, o masă fără trufe, ce seamănă cu nişte cărbuni stinși și negri, dar arzători, fără brânzeturi, care se prețuiesc de unii după gradul stricăciunei”.  În 1870, Ulysse  de  Marsillac descria distinsul restaurant de la Hugues:„Iarna se cinează într-o sală foarte frumoasă, luminată cu gaz, şi care dă în întregime spre Piaţa Teatrului. În timpul verii, cinezi într-o grădină mică, dar foarte răcoroasă şi foarte plăcută. Poţi comanda mâncare a la carte de la 4-5 franci până la 20 de franci şi chiar mai mult. La Hotel Hugues se pregăteşte bucătărie franţuzească, nemţească, rusească, italienească şi românească, după preferinţele consumatorilor”. Clienţii de vază mâncau bucate gătite de însuşi bătrânul Hugues şi erau serviţi de chelnerul său de efect, Nicolae, un ardelean care puncta delicios în latină citate din clasicii Antichităţii. Se spune că un urmaș al lui Napoleon, adăstând la Hugues și servit fiind cu sarmale, a întrebat cum se cheamă acest produs culinar, nemaivăzut pentru el. Răspunsul calm al ardeleanului a venit sec: „Bombes a la Sardanapales”. Oberchelnerul ajunsese atât de cunoscut, încât era și subiect de discuții, încât marele actor Grigore Manolescu a făcut o pasiune în a-l imita, cum povestea Eugen Marola. Renumele restaurantului de la Hugues a viețuit aproape treizeci de ani şi după bătrânul Donat, a urmat la conducerea afacerii un anume Edmond Bourgeois, apoi un nepot de-al întemeietorului, Baptistin Mars, care l-a adus să gătească aici pe renumitul Trompette, bucătarul lui Leon Gambetta, marele politician francez.

Pe la 1890, hotelul și restaurantul Hugues decad, fiind preluate de o filială a celui mai mare rival al său, restaurantul bucureștean „Iordache Ionescu”, bazat pe bucătăria tradițională românească  cu faimoșii săi mititei și vinul de Drăgășani. Peste câțiva ani, Hugues intră, în proprietatea vestitului cofetar Georges Riegler, care ridică încă un etaj, reîncepând gloria localului, devenit cofetărie și cafenea plină de somptuozitate. Succesul este atât de uriaș încât se deschide o sucursală a localului la Sinaia, pe aleea ce ducea de la Mânăstire la Castelul Peleș, acesta fiind condusă de fratele bunicului matern al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Rădăcinile familiei Riegler sunt franceze, din Besançon, de credință protestantă, refugiindu-se în anul 1685 în Germania ca urmare a revocării de către Ludovic al XIV‑lea  a Edictului de la Nantes. Georges Eduard Riegler, s-a instalat în Moldova în jurul anului 1850 și s-a căsătorit cu Paulina Wissner cu care a avut opt copii.

Unul dintre fii, pe nume Mauriciu Riegler, după temeinice studii medicale la Universitățile din Viena și Berlin, obținând titlurile de doctor în medicină în 1880, se stabilește la Roman unde profesează ca medic. A fost și primar, bun gospodar, a dezvoltat rețele de apă potabilă și canalizare, fiind respectat de cetățenii polisului. Fiica lui Mauriciu Riegler, Ștefania Riegler, este mama academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Cafeneaua Riegler, servind cu larghețe, pe lângă licoarea neagră arabică, și puzderie de cofeturi, începând cu deliciile franțuzești botezate după numele faimosului și cultivatului gourmet Brillat-Savarin, a făcut faima vechiului oraș alături de alte stabilimente asemănătoare, precum Capșa, Corso, Nestor, Fialkowsky,  Kübler, Café de la Paix sau Café Royal.

 

La Riegler, se vindeau cele mai bune bomboane din oraș, produse în propria manufactură, iar tăvile, cafetierele şi tacâmurile care se puneau în faţa clienţilor erau importate din Franţa, de la renumita firmă Christofle, povestește Silvia Colfescu.

Poeta Maria Banuș amintește că, demult, în epoca interbelică s-a dus la Teatrul Național ca să vadă o montare cu Regele Lear. Apoi, conform unui tabiet al familiei, împreună cu bunica ei, a intrat peste drum la Cofetăria Riegler, pentru o „ciocolată fierbinte, cu o spumă albicioasă de frișcă”. Tot la Riegler au flirtat pe la 1883 cântăreața de operă Silvia Montalba cu tânărul gazetar Duiliu Zamfirescu, viitorul mare romancier.

Gazeta „Universul”, în numărul său din 24 octombrie 1912, relata și un mic fapt divers având legătură cu cofetăria selectă: „O îndrăzneaţă încercare de furt s-a petrecut ieri noapte la Cofetăria Riegler. Autorul acestei isprăvi este băiatul I. Codreanu, în vârstă de 17 ani, ucenic la acea cofetărie. Iată împrejurările în care s-a petrecut faptul: În sala de expediţie a cofetăriei, aşezată în fundul prăvăliei, se află o casă mică de bani, în care se păstrează de obicei produsul vânzării pe câteva zile. Din sala de expediţie se deschide o uşă care dă în pivniţă. Ucenicul Codreanu, care îşi pusese în gând să spargă casa de bani, s-a ascuns în sală înainte de a fi închisă, astfel că a rămas încuiat acolo. De cu vreme îşi pregătise un topor, în lipsă de alte instrumente mai perfecţionate pentru spargerea casei, şi o frânghie. Fiindcă însă loviturile toporului ar fi deşteptat pe vecini, hoţul se hotărâse să facă operaţia în pivniţă. Când au adormit vecinii, pe la miezul nopţii, hoţul a deschis uşa pivniţei şi cu toporul a început a lovi în casă. Tăbliile de fier fiind însă foarte rezistente, cu toate sforţările disperate ale hoţului, el nu le-a putut sparge. Văzând că se luminează de ziuă şi că riscă a fi prins, hoţul a lăsat casa aşa cum se găsea şi a dispărut pe o fereastră a pivniţei. La ziuă, când s-a descoperit încercarea de furt şi lipsa lui Codreanu, s-a anunţat poliţia. În urma energicelor măsuri luate de dl. Pop, şeful Siguranţei, Codreanu a fost prins ieri dimineaţă. El a făcut mărturisiri complete. Împreună cu actele dresate, hoţul va fi înaintat Parchetului”…

La Sinaia, pe lângă cofetăria deschisă, familia Riegler mai deschide și un cazinou, lângă Hotelul Palace. În primul deceniu al secolului XX, vara concerta aici orchestra lui Eduard Wilhelm Strauss, valsurile lui Ivanovici fiind nelipsite din repertoriu. La Cazinoul Riegler se jucau cărţi, se asculta muzică, se dansa şi la bar se beau cele mai scumpe băuturi. În 1911, în urma unui incendiu pustiitor,clădirea este nimicită , având aceeași soartă cu a Hotelului Sinaia, după cum scrie arhitectul Nicolae Dan Manea.

Riegler – cofetărie, cafenea și cazinou, la Sinaia și-n vechiul București – a rămas în memoria orașului ca emblemă nepieritoare a luxului și bonton-ului. În amintirile sale din Bucureștii Vechiului Regat ,George Costescu povestește că, de Sfântul Crăciun, erau câteva repere mondene care nu puteau fi sărite de familiile bune prinse în febra pregătirilor pentru Sărbători. Astfel, negreșit, delicatesele erau cumpărate de la Băcania „Dragomir Niculescu” – aflata pe locul actualului bloc „Romarta”, peste drum de magazinul „Muzica” de pe Calea Victoriei – și de la Băcănia „Vasile Dinischiotu”, la parterul clădirii ce a supraviețuit până azi între Piața Sfântul Gheorghe și Turnul Bărăției. Cadourile speciale de Crăciun și Anul Nou erau alese, pentru cei cu dare de mână, din galantarele marelui magazin „La Fayette” – ce reprezenta o copie fidelă a uriașului magazin parizian cu acelasi nume -, construit pe locul fostului „Hotel de France”, tot pe Calea Victoriei. Iar torturile, prăjiturile și toate celelalte cofeturi, precum bomboanele fondante, erau luate de la Casa Capșa și de la Cofetăria Riegler, unde marfa era atât de felurită și garnisită, potrivită pentru clienții cei mai mofturoși.

Aș fi vrut să am hârtii cu filigran când am scris acestă istorioară despre cofetăria Riegler și să n-o pot închide printr-o pecete inelară în ceară roșie sau să nu fiu îngrijorată că acele rețete s-au risipit pentru totdeauna.

Calița ot Jariștea