Boboteaza – 6 ianuarie

Boboteaza încheie șirul celor douăsprezece zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului. În grecește, Boboteaza este numită Teofanie sau Epifanie care înseamnă „Arătarea Domnului”, adică a Sfintei Treimi. Creștinii răsăriteni sărbătoresc botezul lui Iisus în râul Iordan, văzut ca o vestire divină.

Sărbătoarea Bobotezei în Ţările Române avea tradiţii aparte încă din perioada domnitorilor Matei Basarab al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu al Moldovei. Obiceiuri ca umblatul preoţilor „cu Ajunul” pentru binecuvântarea caselor, sfinţirea Apei celei Mari pe malul unei ape curgătoare, aruncarea crucii în apă pentru a fi recuperată de flăcăi şi binecuvântarea cailor numără sute de ani în ţara noastră.

Un tablou al ceremonialului creştin dedicat Botezului Domnului la Curtea Domnească ne-a rămas din scrierile lui Nicolae Iorga: „De Bobotează, Vodă iese la gârlă, cu tot alaiul. Încă din ajun însă, el a primit trimişi ai clerului din tot cuprinsul domniei sale: e rândul lor să facă daruri, şi cei de la ţară, cei de la mănăstirile şi schiturile din munte vin cu vânaturi, cu lăptării proaspete şi cu păstrăvi. Părinţii se învrednicesc să schimbe câteva vorbe cu stăpânul, dar ei nu pot fi primiţi la cinstea cu cofeturi, cafea şi vutcă, fiind numai smerite feţe bisericeşti. După slujba la biserică, aceşti oaspeţi ai Bobotezei sunt primiţi în spătărie, unde cântă psalţii prelung imnuri bisericeşti”.

Tabloul ceremonialului dedicat Botezului Domnului la Curtea Domnească descrie ziua praznicului, când întreaga familie domnească însoţită de protipendada boierească asistă la slujba săvârşită de Mitropolit: „A doua zi, la slujbă, iată şi Doamna lângă soţul ei, iată domniţele şi beizadelele între lumânările lungi, grele ale Bobotezei. Numai la această sărbătoare se mai văd, în acest timp de orientalism bănuitor, zăvorât, soţia şi fetele acelui după voia căruia se mişcă orice în ţară. Începută cu sosirea în rădvane vechi a bătrânilor stareţi, urmând cu această frumoasă petrecere patriarhală, în care femeilor li se îngăduie să se închine lui Dumnezeu în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu bărbaţii, mântuită, cum vom vedea, cu binecuvântarea cailor, serbarea Bobotezei are un caracter de albă fericire curată, care lipseşte celorlalte. Călugării merg pe la case cu ajunul, de-a valma cu preoţii cei mulţi la număr ai oraşului de reşedinţă”. Sărbătoarea bisericească devenise prilej de petrecere pentru oamenii de rând: „Lăutarii ţigani, lăutarii turci chiar, nu lasă auzul să se odihnească o clipă, nu numai ziua, ci şi în noaptea dinspre Bobotează, şi în aceea a serbării iarăşi”.

Prezent la Curtea lui Matei Basarab cu prilejul acestei sărbători pe la 1650, Patriarhul Macarie al Antiohiei exclama: „Mulţimea şi bucuria gloatelor în Ţara Românească la Bobotează întrece tot ceea ce ştiu că se petrece la Curţile celor mai mari principi ai creştinătăţii!”. Diaconul Paul de Alep, însoţitorul Patriarhului Macarie, descrie sărbătoarea Bobotezei în cetatea Târgoviştei: „Ceremonia se face aşa: seara, după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu ulcioarele şi căldăruşele din ea şi, îmbrăcându-se cu felonul, iau crucile în mână şi merg mai întâi la palatul Beiului, pe care îl stropesc fiecare la rândul său separat şi primesc de la el un frumos dar. Apoi, merg la Mitropolitul local şi de acolo în casele tuturor boierilor şi oamenilor mai avuţi pentru a-i stropi. Ei veniră şi la Patriarhul nostru, sunând şi cântând psalmuri toată noaptea, iar el luă sfiştocul, stropi toată casa în forma crucii, pe el şi pe toţi cei de faţă, apoi sărută crucea şi le aruncă un dar în vasele lor”. O zi la Curtea lui Matei Basarab începea cu binecuvântarea primită în Biserica Domnească. „Trebuie observat că toţi boierii cei mari munteni sunt peste măsură de religioşi. În toate dimineţile de peste an ei se duc la biserica Curţii de asistă la rugăciune, după aceea urcă la Bei şi formează un Divan pentru sentinţe şi judecăţi, apoi se coboară la Liturghie şi nu părăsesc biserica până aproape la amiază, când pleacă la prânz. Acesta e traiul lor în tot cursul anului”, încheie Paul de Alep cronica sa.

Nicolae Iorga descrie, în continuare, slujba sfinţirii apei: „După ce se mântuie slujba în biserică, vine procesia şi sfinţirea apei. În Ţara Românească, tot alaiul merge până la gârlă, Ialomiţa în Târgovişte, Dâmboviţa în Bucureşti – odinioară Argeşul la Curtea de Argeş. În Moldova, apa e pusă într-un vas de argint aurit, în curte, dinspre odăile Doamnei. Şase sfeşnice de argint ard împrejur; un copil de casă ţine în mână al şaptelea. Toată lumea e în picioare; la stânga Voievodului e doamna, copiii lor se află la dreapta; cămăraşul şi boierii, la spatele lor. În strălucirea geroasă a zilei de ianuarie se înalţă toate prapurile bisericilor, care se înfrăţesc cu steagurile ostaşilor. Cădelniţa se mişcă de nouă ori înaintea familiei domneşti, de trei ori încă înaintea copiilor. Apoi, Mitropolitul, urmat de episcopi, sfinţeşte apa. Atunci, iarăşi puştile şi tunurile salută, în bucuria obştească. La munteni, copiii se aruncă în gârlă pentru a căuta crucea pe care Mitropolitul a lăsat-o din mână”.

Urmează binecuvântarea cailor de luptă – „desigur ca în străvechiul Bizanţ, a cărui icoană slăbită trăieşte încă aici. Un număr de cai cu arşale scumpe, împodobite cu aur şi mărgăritare, sunt aduşi de oamenii comisului celui mare, în mijlocul uimirii bucuroase a poporului. Un călător a văzut în Moldova, la 1647, douăzeci şi patru de cai foarte frumoşi pe care Mitropolitul îi stropi cu agheazmă. Străinii ce înconjurau pe Mihai Viteazul la 1600 avură prilejul să-l vadă serbând astfel prin stropirea binecuvântătoare a cailor Boboteaza acelui an unic, în Alba Iulia, capitala Ardealului supus românilor”.

Logofătul Gheorgachi consemnează, în condica de ceremonii de la 1762, faptul că în ajunul zilei de Bobotează, 5 ianuarie, toţi egumenii mânăstirilor din ţară, moldoveni sau greci, veneau la Curtea domnească din Iaşi şi se închinau cu plocoane domnului. Ei aduceau în dar blănuri alese, de vulpi şi jderi, peşti de munte (păstrăvi, lostriţe), proaspeţi sau afumaţi cu meştesug, în cetină de brad, la hârzob (coşuleţ), brânză de oi, smântână de bivoliţă, precum şi altele asemenea, pe care „treti-logofăt“ le însemna într-un izvod anume. Domnul îi primea cu cinste, întrebându-i despre traiul lor de la sfintele mânăstiri. După aceea, mergeau cu toţii în paraclisul Curţii, unde erau îndeplinite toate cele arhiereşti. În ajunul Bobotezei, Sfânta Liturghie şi slujba de sfinţire a apei erau oficiate nu de Mitropolit, ci de Episcopul de Roman, al doilea în ierarhia Bisericii din Moldova.

A doua zi, de Bobotează sărbătoarea căpăta o şi mai mare solemnitate. Domnul ieşea de dimineaţă la slujba Utreniei, fiind primit cu două făclii aprinse, împodobite cu pânză şi mătăsuri, în chipul celor de Botez. Urma o întreagă ceremonie care conferea întregii adunări un fast bizantin deosebit. Pe parcursul slujbei, o făclie era ţinută înaintea icoanei Precistei, iar cealaltă înaintea icoanei lui Hristos.

După sfinţirea apei, Domnul săruta crucea din mâna mitropolitului, îşi atingea fruntea de mănunchiul de busuioc afundat în aghiazmă, iar în acest moment se declanşau trei salve de tun, iar meterhaneaua domnească făcea zarvă cu tobe şi trâmbiţe. Săruta apoi icoana Precistei de la Mănăstirea Golia şi moaştele ce erau de faţă. Doamna, beizadelele, arhiereii şi dregătorii, în ordinea cuvenită, îi urmau exemplul, sarutând crucea şi icoanele, fiind stropiţi cu aghiazmă.

Prezent în Moldova în 1672 şi 1676, De la Croix, secretarul ambasadorului francez la Poartă, arăta că ceremonia Iordanului se încheia cu botezul copiilor orfani, cărora domnul le dădea veşminte şi bani, după care se retrăgea.

La Curte, urma Sfânta Liturghie săvârşită în biserica domnească, de data aceasta, de Mitropolit, împreună cu alţi episcopi şi egumeni din ţara Moldovei.

Doamna, împreună cu toate jupânesele, mergea să asculte Liturghia la „biserica sa“, un paraclis amenajat chiar în „casele despre Doamna“. După slujbă, Domnul, însoţit de bărbaţii de la Curte, intra în Sala tronului, unde urma aceeaşi tradiţie, ca şi la Crăciun, după moda de la Ţarigrad, când se servea vodcă, („Magazin istoric“, nr. 10/1998), cofeturi şi cafea, iar dacă nu era pregătit un mare ospăţ, boierii se împrăştiau fară mare zăbavă pe la casele lor. A doua zi după Bobotează, dascălii împreună cu cei mai iscusiţi ucenici ai lor şi mai pricepuţi la carte veneau, la Spătărie pentru a-l ovaţiona pe Domn, după care primeau un mic bacşiş.

A treia zi, după vechiul obicei, domnul stătea de vorbă cu „egumenii de la Munte“. Curtea oferea şi o masă călugărilor, iar domnul îi poruncea logofătului al III-lea să le înmâneze „pecetluirile cele de sare“, adică veniturile de la ocnele de sare, pentru a le permite să plece la mânăstirile lor.

Peste veacuri, la 1867, memorialistul Principelui Carol I nota: „În fiecare an, pe 6/18 ianuarie, se sfinţeşte Dâmboviţa, în prezenţa autorităţilor şi a întregii garnizoane a oraşului. Mitropolitul face o slujbă la mal şi aruncă o cruce de aur în râu, a cărui gheaţă se sparge înadins pentru aceasta pe o anumită întindere. Imediat se aruncă mai mulţi oameni în apă şi cine are norocul să pună mâna pe cruce şi s-o scoată primeşte o recompensă. La sfârşit, trupele defilează pe dinaintea Prinţului care asistă călare la paradă“. Doi ani mai târziu, acelaşi memorialist scria: „Iarna e aspră. Sfinţirea apei în Dâmboviţa, la care Prinţul asistă călare, s-a făcut pe un ger de minus 12 grade. După ceremonie, prinţul trece în revistă, în Piaţa Teatrului, garnizoana şi garda civilă“. În principiu, ritualul se desfăşura după Sfânta Liturghie ţinută în bisericile bucureştene, când Mitropolitul/Patriarhul sau un vicar al său pornea din faţa Palatului Regal, mai târziu din dreptul Bisericii Zlătari, pe Calea Victoriei într-o suită formată din slujitorii şi credincioşii Capitalei cu ripide, prapuri şi cruci spre Piaţa Senatului, unde se arunca Sfânta Cruce. La ceremonie, asistau familia regală şi oficiali ai statului.

În acest timp, în popor, solemnitățile luau un chip mai omenos, spre bucuria copiilor gospodarilor, care se puteau desfăta, împreună cu părinții și rudele lor, așezați la mese îmbelșugate, adesea însuflețite de vioara sprințară a unui lăutar anume chemat. În ajunul Bobotezei, se pregătea o masă asemănătoare cu cea din ajunul Craciunului.

Pe masa din „camera de curat”, se așterne o față de masă, albă, cea mai frumoasă din lada de zestre a stăpânei casei. Sub fața de masă se pune fân sau otavă, iar pe fiecare colț se așază câte un bulgăre de sare. Deasupra, se orânduiesc, conform obiceiului lăsat din bătrâni, nu mai puțin de douăsprezece feluri de mâncare:

coliva – grâu pisat (arpacaș), fiert, îndulcit cu miere și amestecat cu nucă pisată -, bob fiert, fiertură de prune sau „perje” afumate, sarmale ( „găluște” ) umplute cu crupe, borș de „burechiușe” sau „urechiușele babei” – borș de fasole albă în care se fierb colțunași mici, umpluți cu ciuperci, ce au colțurile lipite în formă de urechiușe, borș de pește, pește prăjit, „vărzare” – plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac și alte cofeturi.

Până la sosirea preotului cu Iordanul sau „Chiraleisa” (Kyrie Eleisonsau „Doamne miluiește”), nimeni nu se atinge de mâncare iar, imediat după sfințirea mesei, parte din bucate sunt adăugate în hrana animalelor din grajduri pentru „a fi protejate de boli și pentru a fi bune de prăsilă”.

Cele cuviincioase fiind astfel împlinite, petrecerea mireană poate să înceapă și ea, cu dulci isonuri de lăută și țambal!

Calița ot Jariștea

BAL MASCAT CU TOMBOLĂ – 3 ianuarie 2019

Pe vremea lui Ioan Vodă Caragea la începutul anului 1812, au apărut în Vechii București, primele cluburi evropenești, primele saloane pentru baluri, unde se întâlneau oamenii de lume mai emancipați pentru a sorbi un fin coniac, a juca fel și fel de jocuri de cărți, a dansa, dar și baluri caritabile, cum ar fi Balul Obolului (chermese) pus la cale an de an în sala Teatrului Național, de către dumneaei Elena Pherekyde.
La Balul Caliței, pe sunetele valsurilor sosesc la mese hors d’oeuvres în separatoarele acelei subțiri lumi de la seratele mondene:
pesquero… zacuscă de somn
unt de sardele
icre de Isaccea
rulou de somon cu spanac
popiotte de salău
batog de crap
măsline kalamata și crude „vegetalii”.
Balurile mascate, se țineau de obicei în zilele de joi și duminică, în reședințele boierești. Cele mai strălucitoare astfel de petreceri erau cele de la „hotelul” Prințului Bibescu, balul mascat de la Operă, balul de la Palatul Șuțu și balul lui Ion Marghiloman.
Azi drumul spre balul masque se face la Jariștea Locantă în mahalaua „de cheag” a negustorimii bucureștene ce așează pe masă la felul doi
piept gros de curcan pe varză călită lângă, cu mămăligă și ardei iute și două cotlete de berbecuț la cuptor
Țuicile bătrâne cu miros de prune se beau din țoiuri la gustare, pe când la faimosul curcan curg vinuri albe și roșii de la cramele Rătești, cu damf de flori de soc înflorite.

Cabaretul Jariștea se dă pe față cu dansuri și contradansuri cu frumoase Briseide ce invită onoratul public la tangouri argentiniene- romanțe și muzichie lăutărească, Taraful Crailor de Curtea Veche se tânguiește pe „viu”, ascuțind uneltele muzicale pe glasul Gabriellei Haraza – folclorul mexican este la el acasă cu Ana Maria Petre și Fredi Camacho- iar despre Doru Tufiș cu vechile lui melodii se știe…de demult.
„Tombola mostră ce învârtea toată noaptea roata norocului”
a trecut prin timp pe scena Caliței cu bilete câștigătoare reprezentate de obiecte de artă de la doamnele inimoase din înalta societate de odinioară. Biletele câștigătoare sunt în număr de 7.
Norma eleganței desăvârșite la desert se supune printr-o ilustrisimă – tartă cu fructe „patenta Jariștea” lângă cafele Arabica, ceaiuri verzi sau negre, multe sucuri de portocale și merișoare, după mofturi.
Înainte de anul 1800 sunt consemnate balurile lui Ienăchiță Văcărescu, animate de personaje pitorești multe din ele purtând măști ca la Veneția. Azi vom purta măști pe față ( din partea casei Jariștea) petrecând pentru a alunga spiritele rele, blestemele și „toate boalele”.

Calița ot Jariștea

 

Revelion la Jariștea- chef strașnic și spectacol pe cinste cu Kera Calița

…Una dintre tradițiile Bucureștilor Vechi este Sărbătoarea Anului Nou ținută cu tot dichisul alături de familie și de prieteni, într-o Locantă fandosită în care găsești tot ceea ce îi place sufletului la acest moment festiv, în care tot ce n-a prilejuit bucurie peste an se uită iar inima și, deopotrivă, mintea sunt cuprinse de o năvalnică dorință de a petrece.
Antreuri
Foie gras pe feliuțe de portocale siciliene
Prosciutto cu salata a la russe
Schweitzer umplut cu salată de crudități
Crevete în sos hollandaise
Tartă din făină de migdale umplută cu financiere
Pepene galben înfășurat în jamon iberic
Tartine cu icre de Manciuria
Brânză mucegăită cu nuci
Decor de rucola cu fulgi de parmesan
Măsline și vegetale
Veniți de petreceți o noapte unică între ani la Jariștea Locantă, alături de Dumneaei Kera Calița, regina vechilor cuhnii, deținătoarea cheilor pivnițelor divine și păstrătoarea tuturor tainelor Bucureștilor de altădată!
Felul II
Păstrugă la grătar cu legume înăbușite într-o dustuială cu dănțuială
Locanta Jariștea și Kera Calița au pregătit bucate alese după rețepturi din manuscrisele bibliotecii Academiei Române, cu tot soiul de trufandale, felurite acolade culinare și ghirlande de verdețuri.
Felul III
Berbecuț întreg umplut cu pilaf persian
Cocoșel de munte cu champignons
Purceluș de lapte întreg pe varză călită
Salată de murături dulci-picante
Salată verde revigorantă
Cu mânușițele mele, bonetă și șorț brodat, voi împodobi cu migală:
Un tort imperial de mascotă cu afine
Pe mese fructe: mere, portocale, pere și struguri
Nuci insinuante: alune de pădure, caju și migdale
Vă dăruim un asortiment de licori nemaipomenit, extrase din clondire și butoiașe fermecate, bașca un spectacol strălucitor cu o pleiadă de artiști de seamă, pe scenă urmând a se produce neîntrerupt, de cu seară până-n zori, toate stelelele onorabilului stabiliment, însăși Stăpâna Casei aducând strălucire zaiafetului cu poveștile sale spumoase.

Licori
Whiskey Jameson/ Gin tonic/Campari orange
Cinzano/Absolut Vodka
Cremă de Whisky
Aperol /Țuică
Vin Domeniile Dealu Mare Urlați
Saac Alb Sauvignon Blanc
Saac Rose
Paganus Cabernet Sauvignon
Apă minerală cu bule și liniștită
Cafea/cappuccino/ceai
Vin spumant și Prosecco
Soft drinks gama Pepsi
Nectar de fructe
Aprindeți lampioanele, să cânte lăutarii de mătase, să clinchetească paharele de cristal și să zumzăie tacâmurile de argint! Umpleți mesele cu platouri, tablale și tipsii acoperite de bunătăți!
Taraful Crailor de Curtea Veche alcătuit din:
acordeon Rudolf Valentino
contrabas Botea Lae Chioru
țambal Bob Fărâmiță Lambru
saxofon Chiriac Ciolac
chanteuse Gabrielle Haraza
Duetul mexican Ana Maria Petre și Freddy Camacho
Laureat al Cerbului de Aur Doru Tufiș
Dansuri cu charleston, valsuri și tangouri
…șii Natasha Usaciova cu evergreen-uri
Disc jockey cu muzică din anii ’50,’60,’70

Calița ot Jariștea

Ajunul Crăciunului la Locanta Jariștea

Deși ajuns târziu pe tărâmurile românilor, sărbătoarea de după Ignat a devenit tradițională prin curțile boierilor de viță  sau ale poporenilor de rand, dar mai ales ograda Kerei Calița este loc vestit pentru masa întinsă de Crăciun .

Obișnuit la orele 8 ale serii porțile se dau în lături, boieri, soldați, popor sunt poftiți la mesele întinse în jurul bradului băgat cu pământ în cofă, pentru plantare mai târziu și împodobit cu luminițe și zorzoane strălucitoare.

Pe mese, sub lampadare de cristal, în talerele curților de altădată cuhniile și-au dezvăluit meșteșugurile :

 

tobă muntenească
ruladă din brânză de burduf cu chimen
leberwurști românești
caltaboși moldovenești
piftie de curcan
jumări popești
sul de brânză ardelenească
șorici oltenesc
măsline, ceapă roșie și muștar de Râureni

Alăturate sunt licorile trebuincioase : țuica de Văleni, palinca de Maramureș, whiskey scoțian sau american, vișinată sau afinată autohtonă, siropuri, ape minerale.

Odată oaspeții stabiliți în scaune și depănate primele povești se anunță feliul cel fără de rival în serbările românilor:

sarmale în foi de varză acră cu mămăligă aurie și ardei iute

Vinurile albe sau roșii din podgorii cu medalii și renume încep a susura în ulcele și pocale. Borvizuri și pepsi-cola.

Începe al treilea act al festinului :

 

cotlete de porc provensale
cârnați de porc îndesați
cocoșel de munte
budincă de legume la cuptor
fructiere pline cu murături

Vinurile casei îmbuteliate, crama Rătești, aleargă zglobii pe gâtlejuri de voievozi și domnițe.

 

Mai spre dimineață, după colinde, danțuri și contradanțuri se aduc zaharicalele :
plăcinte cu brânză dulce și stafide
cozonaci Păstorel
fructe naționale și de contrabandă, alune, fisticuri și alte stricătoare de măsele.
Sunt la îndemână vinuri, coniace, cahfele și răcoritoare.
În toată seara ajunului Filarmonica Jariștea se va produce cu mult lăudatul său concert de Craciun .
Chanteuri în ordinea prestației :
-Natasha Usaciova la pian și voce
-Eviva Mexico-Ana-Maria Petre și Alfredo Camacho
-Doru Tufiș – cântece din fericite vremuri
-Gabrielle Haraza – de cu seara până-n zori
Sunătorii :
-Bob Lamdru – țambal simfonic și folcloric
-Rudolph von Clejani – acordeon
-Lae Chioru – contrabass
-Chiriac Ciolac – clarinet și saxofon
La timpul potrivit hore, brauri și colinde în jurul bradului atoate iertător.

Calița ot Jariștea

Din minunile Crăciunului de demult

Blagoslovite și pline de har erau zilele ce aminteau, în vechime, în târgul Bucureștilor, de Nașterea Domnului! Atunci, după puterile fiecăruia, târgoveții și negustorii cu stare sărbătoreau din plin cu mese doldora de bucate, cu rubedenii îmbrăcate de sărbătoare, copilandrii puși pe șotii și năzdrăvănii și pe deasupra muzică și artificii.

Așa și jupânul Iordache Nastasia, starostele de lumânărari, în acea binecuvântată zi de iarnă de la cumpăna veacurilor se îngrijise, dimpreună cu vrednica lui jupâneasă, coana Filofteia Creofila -zisă Filuța-, de un adevărat chiolhan și praznic boieresc la casa dumnealui din preajma Căii Șerban Vodă, pe vechiul drum al Beilicului, pe unde veneau odinioară caravanele cu mărfuri de la Țarigrad. Jupânul avea aici două rânduri de case în oglindă, unul pentru sine și altul pentru fiica dumnealui, frumoasă ca un bujor, pe care gândea s-o mărite grabnic până la Paștele Blajinilor, în Duminica Tomii, după o mai veche rânduială a familionului dumisale. Pentru drăgălașa Acrivița, gândise el o nuntă mare cu băiatul unuia dintre tovarășii de afaceri, ispravnic la rândul său al neguțătorilor de ceară și spermanțet, astfel unindu-și puterile ca toată agoniseala din acest negoț să rămână în neam.

E drept, feciorul aceluia, Costandin pe numele său de botez, nu era tocmai cel mai oacheș și vioi coconaș, căci suferise în fragedă copilărie de oarece lingoare, însă era un tânăr cuminte și ascultător, cu ceva carte, care nu ieșea niciodată din cuvântul părintelui său și-i ținea deja registrele în bună rânduială. Însă Acrivița, fată cu pretenții, visa în taină la altceva pentru apropiata ei viață de femeie măritată, decât să spele izmenele ursuzului ce-i fusese hărăzit prin înțelegerea deja făcută de capul familiei. Și-ar fi dorit un ofițeraș cu sânge năbădăios, meșter în mișcările de cadril, întotdeauna pomădat, cu mustăcioara bine îngrijită și ținută mereu țanțoșă, pe care-l văzuse de câteva ori la balurile populare și căruia îi dăruise în secret o batistuță parfumată. Numai că, după cum cunoștea și ea aranjamentul propus de părintele său, nu prea îndrăznea să-i mărturisească acestuia amorul ei; iar mamei sale, care amarnic o beștelise atunci când venise acasă fără batistuța roz de dantelă ce atât de bine se potrivea cu umbreluța ei roz cu pompon, nici atât! Avea coana Filuța o căutătură atât de aspră că nimeni nu cuteza să i se pună vreodată de-a curmezișul!

Astfel că pentru sindrofia de a doua zi de Crăciun, când juna Acrivița și curtezanul oleacă mai bleguț dorit de tatăl său urmau să-și pună pe degete inelele de logodnă, jupân Iordache pusese la bătaie tot ce avea mai bun  prin cămările sale și cheltuise cu folos, credea el, ceva galbeni pentru a-și face provizioanele cuvenite de mezelicuri scumpe de la marile prăvălii ale orașului, mai cu seamă de la casapi precum  Matache Loloescu de la răscrucea Uliței Târgoviște cu Calea Buzești, din Piața Cuibul cu Barză, care scrisese istorie în oraș cu obiceiul său de a pune în fața măcelăriei butuci pe care tranșa din satâr carnea în văzul tuturor. Iar, ca să le ia de tot ochii viitorilor cuscri, Iordache Nastasia umblase adânc la teșcherea și tocmise cele mai scumpe cofeturi, torte și bomboane fondante de la Frații Capșa.

Jupân Iordache voia să le ia ochii musafirilor săi încă de la intrare, așa că potrivise în fața intrării căsoiului, după obiceiul domnesc, un ditamai bradul tocmit cu mare cheltuială tocmai de la Sinaia, împodobind pomul de Crăciun cu beteală din fire aurii și argintii, cu funde mari de atlaz  cărămiziu, cu portocale de Sicilia, mere de Voinești și nuci cât pumnul de mari, aduse din Dobrogea de la Medgidia, învelite în cel mai lucios staniol. Iar în vârful bradului, spre a-și cinsti meseria, voise să se pună o cogeamite lumânare roșietică într-un glob mare de cristal de Boemia, spre a lumina calea oaspeților spre refeneaua dinlăuntrul casei, de unde răzbăteau aburii îmbietori răspândiți de tăvile cu plăcinte cu brânză, fierbinți, abia scoase din cuptor, miroasnele amestecându-se tulburător cu cele ale afumăturilor și feluritelor fripturi proțăpite, fără a lipsi claponii dolofani, purcelul de lapte cu mărul roșu în gură și un ditamai nisetrul cu carne albă ca de porțelan.

Acrivița știa prea bine că în acea seară i se juca soarta și avea să i se hotărască ursitul. Însă fata, crescută cu nasul în paginile foiletoanelor de amor nebun scoase în edițiile populare ce costau numai 10-15 bani, nu și-l dorea deloc pe gălbejitul moștenitor al averii tovarașului de afaceri al chibzuitului și, totodată, autoritarului său părinte! Cu câteva zile mai înainte, domnișorica fusese la biserică, se spovedise și înălțase tainice rugi la o icoană făcătoare de minuni, care, o dată în an, lăsa să i se scurgă câteva lacrimi preacucernice. În seara de chindie, stătea ca pe ghimpi așteptând o fericită întorsătură de situațiune, care să o scutească să joace geamparalele cu băiatul care nu-i plăcea deloc și, poate, s-o lase, mai apoi, să-și reverse preaplinul inimii către ofițerul cel dorit, cu subțirica sa mustăcioară rotunjită în furculiță după moda vremii.

Cum fătuca nu îndrăznea să-și înfrunte deschis părinții care deja visau ritualul lui „Isaiia dănțuiește” cu cel ales de ei și numai de ei, ea aștepta să se petreacă într-adevăr o minune! Care, nu se știe cum, s-a și întâmplat întru împlinirea rugilor fierbinți ale frumușelei cu dotă mare. Pare-se că globul de sticlărie în care stătea ditamai lumânarea aprinsă și mult dogoritoare avea o mica crăpătură la baza lui, nu se știe cum apărută la o asemenea scumpete de manufactură. Prin fanta care, la căldură, se tot lărgea amarnic, fără vederea gazdelor sau a slujitorilor casei tocmiți să vegheze bunul mers al serbării, picuri mari de ceară înfierbântată s-au tot scurs pe crengile falnicului brad, până ce au dat de un fir de beteală aurie. N-a durat mult până ce Pomul de Crăciun a fost cuprins de flăcări năucitoare, care, de n-ar fi fost stinse la timp, ar fi putut amenința întreaga casă și toată agoniseala lui jupân Iordache, cel atât de bine chivernisit. Acrivița, îmbujorată bine de emoțiuni și dănțuială, ieșise din vreme pe prispa casei să se răcorească un pic, a văzut cea dintâi nenorocirea ce urma să se petreacă. Din fericire, în apropiere, apăruse – nu se știe de unde! – un buduroi de vreo zece vedre plin cu apă de ploaie, acoperit cuviincios cu un macat greu. Înțelegând apropierea și lărgimea dezastrului, fata a avertizat slujitorii, și-a înmuiat la iuțeală pătura aceea în apă și s-a aruncat cu ea pe bradul cuprins de flăcări, stingând de la bun început pârjolul ce sta să se ițească amenințător. Minune mare, semn de la Cel de Sus, fără nicio îndoială! Jupân Iordache și coana Filuța nu-și puteau crede ochilor: fata lor, pe care o credeau zurlie și nebunatică precum mai toate cele de vârsta ei, se dovedise cea mai aprigă apărătoare a averii familiei. Ștergându-i Acriviței fruntea încinsă de dogoare și îndemnând-o să bea cu paiul o limonadă răcoritoare, mama fetei a căutat încuviințarea în ochii tatălui și, găsind-o, i-a spus fiicei lor, micuța eroină din acea seară magică: „-Suntem tare mândri de tine, fata noastră! Cere-ne orice și noi îți vom îndeplini dorința fără tăgadă!”.

…Peste câteva luni, în primăvară, jupân Iordache se pregătea de nuntă mare.

Don’șoara lui se mărita, iar curtea era plină de căruțe care aduceau plocoane de la neamuri și prieteni, bașca merindele cele mai alese pentru asemenea praznic nemaivăzut pe ulița lor: roți mari de cașcaval, măsline grecești și sardinede în ulei, curcani gata jumuliți înșirați pe o botă de alun, berbecuți ce-și așteptau rândul la tăiere, butii de vin de la Valea Călugărească și sticle ceruite cu vin de Dealul Mare, și câte altele. Tânăra Acrivița, ținându-se de mână cu ofițerul ei, înălțat acum, prin strădania destoinicului său viitor socru, în rang de căpitan, unul care-și lăsase mai nou și niște barbete elegante, precum cele ale Împăratului Franz Iosif al Austriei, mulțumea Proniei pentru minunea de la Crăciunul trecut, când dovedise atât de bine că e în stare de orice pentru a salva avuția familiei …dar și visele ei cele mai tainice!

Dați cep butoaielor fără număr și sus paharele, nuntași,  pentru cea mai frumoasă mireasă de pe Calea Șerban Vodă!

De Crăciun minunile sunt minuni înfăptuite de Atoateziditorul!… căruia noi muritorii de rând îi aducem zilnic căință și făgăduință, să ne curățească trupul și să sfințească sufletul.

6 decembrie – Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei

 

Sfântul Ierarh Nicolae din Mira (280PataraLichia — 345Mira, astăzi Demre, în apropiere de KaleTurcia) a fost un episcop din perioada creștinismului timpuriu, considerat ocrotitorul copiilor săraci și, mai apoi, patron al unei sărbători a darurilor pentru toți copiii credincioșilor.

Prima minune înfăptuită de Sfântul Nicolae, mișcat de o sfântă dorire, a hotărât să plece spre a se închina la Sfintele Locuri. În timpul călătoriei pe mare, au început să sufle vânturi foarte puternice și a izbucnit o furtună înfricoșătoare și înverșunată. Călătorii și echipajul își pierduseră cumpătul și așteptau să-I înghită apele. Nicolae, însă, îngenuncheat, se ruga cu stăruință către Domnul și, iată!, miracolul s-a întâmplat. Vânturile au încetat și marea îndată s-a liniștit. Însă un marinar, care era în vârful catargului, a alunecat și a căzut pe punte fără viață. Toți s-au mâhnit și s-au jeluit că s-a pierdut o viață de om, dar, prin rugăciunile fierbinți ale Sfântului, marinarul a înviat ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc!

După cultul Maicii Domnului, cel al Sfântului Nicolae este cel mai îndătinat la poporul român. Pentru neamul românesc de pretutindeni, Sfântul Nicolae este cel care aduce iarna, este bucuria copiilor, iar în vremurile voievodale la praznicul său, domnitorii făceau danii bisericilor şi mânăstirilor. Sfântul Nicolae a fost ocrotitorul unor bresle şi mahalale bucureştene prin bisericile „Tabacu”, „Postăvari”, „Albă” sau „Dintr-o zi”.

Despre preabunul Sfânt Nicolae se spune că, înainte de a fi învăţat a mânca, a deprins postirea. Stă scris în Vieţile Sfinţilor: „Când se apropia de pieptul maicii sale, se cu­noş­tea a fi fă­cător de minuni, hrănindu-se nu după obice­iul pruncilor ce­lorlalţi, pentru că numai din ţâţa dreaptă sugea lapte, având să dobândească cu cei drept credincioşi starea cea de dreapta. Apoi, încă a început a fi postnic ales, căci mier­curea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţâţă, şi atunci seara, după săvârşirea obişnuitei rugăciuni creş­tineşti…”.

 

La această mare sărbătoare, avem, însă, din nou dezlegare la peşte, așa că vom fi îngăduiți să gustăm din toate darurile apelor, pregătite cu osebită grijă și râvnă creștinească: grătar de somotei cu sos din usturoi zdrobit bine și amestecat cu puțin piper alb, zeamă de lămâie, ardei iuți tocați mărunt și praf de chimen, rulouri de știucă frumoasă cu salată de frunze de cicoare, caras mare pe pat de legume la cuptor, sardele în sos tomat cu rondele de tulpină de țelină (ce „apio” i se mai spune), șalău stropit cu miere și sos de hrean sau aluat de casă împodobit cu pește afumat, rămurele de rosmarin și cepșoare caramelizate.

…„ O, preabunule părinte Nicolae, păstorul și învățătorul celor ce aleargă cu credință către a ta folosire și cu fierbinte rugăciune te cheamă pe tine, sârguiește degrab a le ajuta. Izbăvește turma lui Hristos de lupii ce o răpesc pe ea și toate părțile creștinești le ocrotește și le păzește, prin sfintele tale rugăciuni!”

Calița ot Jariștea

30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Sfântul Andrei se bucură de o cinstire adâncă, fiind considerat Apostolul românilor sau Creștinătorul poporului român, motiv pentru care numeroase biserici de mir și mânăstiri l-au luat ca ocrotitor și îl prăznuiesc în fiecare an, organizând mari sărbători religioase și culturale.

Evlavia de care se bucură Sfântul Apostol Andrei în rândul credincioșilor români ortodocși a făcut vedere și în alegerea sa drept ocrotitor al viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului românesc.

Moaștele Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat și Ocrotitorul României, au fost aduse pentru prima dată în țara noastră la Iași, în 1996. În felul acesta, Sfântul revenea pe pământul românesc, după aproape 2000 de ani de când pășise pe aceste meleaguri pentru a răspândi Evanghelia lui Hristos.

Cu prilejul sărbătorii Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, în dimineața zilei de luni, 24 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, a fost adus de la Patras (Grecia) de către o delegație a Bisericii Ortodoxe a Greciei.

În continuare, cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, în după-amiaza zilei de 28 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei a fost dus în procesiune la catedrala mitropolitană din Sibiu.

Andrei, slăvitul Apostol al lui Hristos, era originar din Betsaida, cetate de pe țărmul vestic al Lacului Ghenizaret. Era frate drept cu Simon, Sfântul Apostol Petru, dar, spre deosebire de acela, care era căsătorit, Andrei a ales să-și trăiască viața în feciorie și locuia în casa fratelui său. Ei practicau împreună meseria de pescari, învățată de la tatăl lor Iona, și respectau cu multă sfințenie poruncile Legii.

Atunci când Sfântul Ioan Botezătorul străbătea Iudeea și ținutul de dincolo de Iordan, propovăduind împărăția lui Dumnezeu și chemarea la pocăință, Andrei a alergat la el, părăsind ceea ce îl lega de lume și dăruindu-se ca ucenic.

Într-o zi, după ce L-a botezat pe Iisus, Ioan Botezătorul era cu Andrei și cu un alt ucenic al său, viitorul Apostol și Evanghelist Ioan, și, arătând spre Domnul Iisus Hristos care trecea pe acolo, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”. La acestă vorbă a învățătorului lor, care le arăta spre Acela pentru care el fusese trimis de Dumnezeu ca Înaintemergător, Ioan și Andrei au mers după Iisus, ca să afle mai multe despre El. „Iar Iisus, întorcându-Se și văzăndu-i că merg după El, le-a zis: Ce căutați? Iar ei i-au zis: Învățătorule, unde locuiești? El le-a răspuns: Veniți și veți vedea. Au mers și au văzut unde locuia; și au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan și veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon-Petru”.

Atunci, Andrei a dobândit convingerea că acest Iisus este Mesia cel așteptat de veacuri de poporul său, Mântuitorul lumii. Cu mare bucurie, s-a dus apoi să spună și fratelui său Simon: „Am găsit pe Mesia!” și l-a condus la Iisus.

Andrei a fost, așadar, cel dintâi chemat să recunoască pe Hristos și el a vestit acest adevăr celui ce va fi verhovnicul cetei apostolilor. De aceea, Sfântul Andrei a primit între apostoli faima de „primul chemat” sau „cel dintâi chemat”.

Neîntinatul Andrei a primit și el plinătatea harului Sfântului Duh și sorții i-au rânduit propovăduirea Evangheliei în ținuturile situate pe coastele Mării Negre, în Bitinia, Tracia, și Grecia (Macedonia, Tesalia și Ahaia). Credincios poruncilor Domnului, n-a luat cu el nici pungă, nici traistă, nici toiag  și a plecat la drum să ducă și acelor neamuri Vestea cea Bună a mântuirii. A înfruntat încercări și primejdii, boli, primejdia tâlharilor, obidă din partea evreilor și păgânilor, însă în toate locurile pe unde a mers Duhul Sfânt era cu el: vorbea prin gura lui, săvârșea minuni și vindecări, îi aducea în suflet răbdare și bucurie în încercări.

Apoi a plecat către orașele din Pont, pe care le evanghelizase, pentru a le întări în credință și a continuat acolo predica sa, refuzând rătăcirile ereticilor în Neocezareea și Samosata, apoi s-a reîntors la Ierusalim pentru a lua parte la sinodul din anul 50 privind primirea ateilor în Biserică.

După sărbătoarea Paștilor, plecând către hotarele Mesopotamiei nu s-a oprit decât spre regiunile barbare de la răsăritul Mării Negre. S-a îndreptat apoi către Tracia și a luminat prin predica sa inimile locuitorilor. A întemeiat o biserică închinată Maicii Domnului și a urmat neobositul său periplu în Tracia, Macedonia și Tesalia, ajungând până în Peloponez, la Patras.

Aici Sfântul Apostol a convertit la creștinism pe soția proconsulului roman, Maximila, pe care a vindecat-o de o boală socotită fără leac. În timpul lipsei din oraș a proconsulului Egeatus, Sfântul Andrei l-a botezat și pe fratele acestuia, Stratocles, însă la întoarcere înaltul roman s-a mâniat foarte, văzând cum credința creștină a pătruns în propria-i casă. A poruncit ca Andrei să fie închis, dar slăvitul Apostol al lui Hristos, în închisoare fiind, și-a continuat propovăduirea și a hirotonit episcop pe Stratocles. După câteva zile, sentința s-a pronunțat fără judecată, iar Sfântul Andrei a fost răstignit, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X. A primit cu bucurie moartea martirică, oprind pe prietenii săi care voiau să-l elibereze, binecuvântând pe credincioși.

„Pentru pomenirea Sfântului Andrei, azi ne întăreşte cu darul Tău cel stăpânitor, ca din adâncul inimilor noastre, cu bucurie să lăudăm prăznuirea lui şi să slăvim preasfânt numele Tău, în vecii vecilor. Amin”

Praznicul Sfântului Andrei este una dintre cele mai mari sărbători ale românilor, care aduc prinos de recunoștință celui ce le-a adus Cuvântul Domnului și le-a creștinat neamul.

La Sfântul Andrei, se face din mălai și făină, uneori numai din mălai de porumb sau de mei, o băutură fermentată numită covașă. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel de bragă. Covașa se punea în străchini sau oale și se împărțea prin vecini „pentru ca vacile să fie lăptoase, iar laptele sa fie smântânos”. În alte locuri, covașa se numea bragă si se prepara numai din mălai, care se opărea și se făceau patru turte; două turte se coceau, două rămâneau crude. După ce turtele coapte se răceau, erau frământate într-o putinică, se amestecau cu mălaiul rămas necopt și se turna apă clocotită. Conținutul se amesteca, se puneau câteva felii de lămâie și se lăsa să fermenteze până a doua zi, când era bun de băut.

Deși este vremea Postului Mare al Crăciunului, ortodocșii primesc cu inima curată o dezlegare la peşte, așa că se pot bucura de păstrăvi puși pe grătar în frunze de hrean, calcan la grătar cu unt dulce, burtă de crap frăgezită în covașa deja amintită, caras marinat, cegă sau lostriță la proțap, morun cu scoici în sos de muștar și alte minunății cu care se desfătau boierii de altădată, dar nu înainte de a ridica o pioasă rugăciune:

„Noi suntem păcătoşi şi pătimaşi, netrebnici şi plini de răutate, iar Tu eşti izvorul vieţii şi al milostivirii; nu ne lăsa, Doamne; nu trece rugăciunea noastră, a păcătoşilor, nici nu răsplăti nouă după nelegiuirile noastre, ci, pentru că nu suntem vrednici a câştiga prin sârguinţa cea de toate zilele milostivirea Ta, dăruieşte-ne-o Tu, Doamne, ca un preamilostiv. Pentru rugăciunile Apostolului Tău Andrei, dăruieşte-ne nouă sănătate şi viaţă ferită de toată răutatea. Amin.”

Calița ot Jariștea