Înălțarea Domnului (ce i se mai zice și „Ispasul”). Ziua Eroilor

„-Hristos S-a înălțat!

„-Adevărat S-a înălțat!

Cuvine-se să sărbătorim minunea primăverii cu gândurile pline de rugăciuni și, în joia celei de-a șasea săptămâni de după Paște, la 40 de zile după Învierea Domnului, să-i prăznuim Înălțarea la Ceruri!

În anul 2018, Biserica Ortodoxă scrijelează în calendar cu cruce roșie Înălțarea Domnului pe data de 17 mai, zi în care, după vechile catastife și tradiția străveche, după istoria Locantei, Jariștea se pregătește să-și întâmpine mosafirii cu bucate potrivite sărbătorii și vinuri abia scoase din pivniță.

Este ziua Sfântă în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a ridicat la ceruri de pe Muntele Măslinilor, minune la care au luat parte Apostolii și cei doi îngeri. Aceștia din urmă le-au vorbit Apostolilor despre cea de-a doua venire a lui Hristos și le-au cerut să nu fie copleșiți de durerea  vremelnicei  despărțiri de Mântuitor.

Liminar, după cum ne spunea învățatul bizantin Procopius din Cezareea, Înălțarea Domnului se ținea în aceeași zi cu Pogorârea Sfântului Duh – Rusaliile – în cea de-a cincizecea zi de după Înviere. Abia, mai târziu, pe la începutul secolului al V-lea d. Hr., capii bisericii au rânduit despreunarea celor două mari sărbători creștine, pentru a le da credincioșilor cuvenitul răgaz de a chibzui mai bine tâlcurile acestor însemnate fapte dumnezeiești și vestiri ale proniei spre luminarea minților oamenilor.

Această zi de prinos sufletesc mai este cunoscută în popor dar și la casele boierești, sub numele de Ispas, trimițând la cel ce a participat și el la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor la cer.

 

 

Întrucât Ispas a fost, zice-se, un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bucuroși în această zi, în care nu se muncește, fiind încheiat lanțul agricol al semănatului culturilor de primăvară. În această zi de mare sărbătoare creștinească, se taie iar miei și se face borș cu belșug de leuștean (iarba ce ferește de toate cele rele), se înroșesc pentru ultima oară ouăle ca la Sfintele Paști

și se duc spre binecuvântare la biserică dimpreună cu pasca de brânză dulce, se coc colaci și pâine din grâu mășcat, se pun la cuptor tăvi mari de plăcinte, bucatele fiind apoiorânduite frumos pe mesele acoperite cu ștergare de borangic noi, iar vinul făcut toamnă se toarnă din butiile pântecoase în carafele suple de cleștar spre desfătarea cu dreaptă măsură a celor ce prăznuiesc minunea divină a Înălțării.

La aceste mese bogate, boierii chemau marii negustori, îi omeneau și băteau palma pentru a încheia marile afaceri agricole de peste an. De Ispas, se fixau arendele și se făceau prețurile la grâne de pe întinsele moșii. Boierul rupea un colac, lua o îmbucătură și restul pâinetului îl împărțea celor care urmau să-i cumpere recolta. După ce aceștia dumicau, târgul era considerat încheiat și nimeni și nimic nu-l mai puteau schimba. Înțelegerea era pecetluită cu un pahar de vin roșu precum sângele Mântuitorului.

De asemenea, în această zi venea vremea soroacelor și se închideau vechile datorii. Pe cei mai necăjiți dintre țărani, pe văduve și pe orfani, boierii obișnuiau să-i miluiască de Ispas, iertându-i de tot ce datorau. Însă datornicii în putere neapărat trebuiau să plătească măcar acum, în ultima clipă, la „Paștele Cailor”, altfel datoria rămânea în vigoare până la „Sfântul Așteaptă”…

În această zi luminoasă, înaintea praznicelor, credincioșii merg încă din zori la țintirim și grijesc mormintele, împodobindu-le cu flori, frunze și ramuri de alun, nuc și paltin, apoi fac și cuvenitele pomeniri ale celor duși la cele veșnice.

În urma hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din anii 1999 și 2001, înălțarea Domnului a fost consfințită și ca Zi a Eroilor, devenită sărbătoare națională bisericească. În această zi, lăcașurile românești din țară și din străinătate sărbătoresc pe toți martirii români care au căzut pe câmpul de luptă pentru credință, dreptate, întregirea neamului și apărarea Țării.

Calița ot Jariștea

 

Ion Marin Sadoveanu și mesele sfârșitului de veac în București

În familia unui doftor din Bucureşti venea pe lume la 15 iunie 1893 Iancu Leonte Marinescu, cel care avea să-şi ia numele de peniță Ion Marin Sadoveanu.

Tatăl viitorului scriitor şi director al Teatrului Național din București era doftorul Marinescu, un medic chirurg reputat, distins pe front cu medalii de onoare. La sfârșitul ultimului pătrar al veacului XIX, hirurgul se stabileşte la Constanţa, unde conduce şi reorganizează spitalul, cercetând în acelaşi timp înrâuririle și roadele curei balneare de la Marea Neagră şi de la lacul Techirghiol asupra diferitelor suferințe și betegii. Doftorul Marinescu îşi aduce familia la Constanţa, care ajunge oraşul de suflet al singurului său copil. Micul Iancu Leonte învaţă la Liceul „Mircea cel Bătrân”, iar după absolvirea gimnaziului, părinţii îl trimit la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti pentru a-şi desăvârși cultura universală, ceea ce s-a și dovedit mai târziu întregind educațiunea cu facultatea de Drept, apoi Literele.

În anul 1929, tânărul pricopsit de atâta învățătură, este numit inspector general al teatrelor în Direcţia Educaţiei Poporului. Se căsătoreşte cu actriţa Maria Bârsan, căreia el avea să-i dea numele de scenă cu care a devenit faimoasă şi ca regizoare: Marietta Sadova (1897-1981). Căsnicia lor s-a desfirat, din cauza năvalnicei pasiuni pe care Marietta a făcut-o pentru Haig Acterian, un strălucit om de teatru, fratele scriitorului Arşavir Acterian şi al lui Jeni Acterian, autoarea cărţii Jurnalul unei fete greu de mulţumit.

Între timp, soțul părăsit, nemângâiat și mâhnit devine un scriitor cunoscut sub pseudonimul Ion Marin Sadoveanu și avea să conducă și Teatrul Naţional din Bucureşti. Publicase felurite romanțuri, când, în 1944, avea să-i apară lucrarea cea de căpătâi, amplul roman Sfârşit de veac în Bucureşti, o frescă umană cuprinzătoare, continuând, în felul său, hronica începută  cândva de Nicolae Filimon și refăcând cu înțelegere și culoare ultimii ani ai secolului XIX. Noul Dinu Păturică este Iancu Urmatecu, personaj fabulos, în care inteligența și sentimentalismul, impudoarea și lipsa de moralitate ființează tulburător.

Publicat în plin răzbel, în 1944, de către Editura Socec  din București, cartea reconstituie atmosfera din Ciocoii vechi și noi. Iancu Urmatecu, baronul Barbu și Jurubița (țiitoarea lui Urmatecu și amanta lui Bubi Barbu, fiul baronului) își găsesc asemănări în Dinu Păturică, postelnicul Andronache Tuzluc și Kera Duduca din romanul lui Filimon.

Dincolo de orice altceva, tomul mustind de patimi este și un amplu poem culinar, în care prețioasele bucate, sastisite cu arome de epocă, fac să tresalte sufletul dar- vai! și burdihanul hrăpăreț al cititorului filă cu filă. Nu poți să ți-l închipui pe scribul înamorat de peltele și sugiucuri,

fermecat de ostropeluri și aspicuri, altfel decât instalându-și biroul de lucru în chiar inima cuhniei! Cu o mână va fi înmuiat penița în călimară, iar cu cealaltă va fi amestecat sosul dintr-o oală bolborosind ademenitor. Iar prin dulapurile bucătăriei-cancelarie, tigăile, tablalele și tipsiile se vor fi amestecat cu bucoavnele pătate pe la colțuri de picuri de grăsime nobilă de gâscă, din care se prelingeau în foile manuscriptului rețepturile dumnealor Ecaterina colonel Steriady și Maria general Dobrescu, ale Augustei Sarariu sau ale Madeleinei Brebu, ale marelui și înțeleptului Bacalbașa ori ale distinsei cuconițe Simona Racoviță și ale tuturor celorlalți vrednici întemeietori de capitole dustuind de savoare din marea carte a gastronomiei naționale.

Ion Marin Sadoveanu îi va fi citit pe toți, desigur, cu o sfioasă aplecare ca spre cele sfinte și pronia bucătarilor de soi îl va fi răsplătit pe măsură, ajutându-l să pună cu măiestrie în pagină chiolhanuri memorabile. Pana vrăjită a dumnealui va fi avut o dublă misie: cu capătul cel ascuțit să scrijelească în mintea cititorului amintirea unor mese de pomină, iar cu latura ei fulguitoare să împodobească lucitor cozonacii cărturărești, ungându-i cu oloi de floare aleasă pe toate părțile.

Căci, iată, „țăcăneau cuțitele pe farfurii, gâlgâiau sticlele… împăturea și tăvălea prin sare pielea grasă de curcan și o înfuleca iute…

desfăcea pieptul până la limba de carne fragedă de lângă os și apoi o ungea cu o grăsime caldă, cu miros de frunză de dafin…zdrobea brânza prin semințe de ardei… vinul, vărsat din belșug, adăuga mirosul său acrișor și înecăcios miresmelor din încăpere… o pană de somn fragedă, înecată într-un untdelemn străveziu, ce gâlgâia în jurul cărnii, le-a ajutat pofta la băut… pe masa întinsă tremurau în castroane piftii îngălbenite de grăsime, al căror adânc era întunecat numai de câte o aripă sau picior de curcan… un iz ușor de usturoi plutea prin sala de mâncare, amestecat cu scorțișoara unui lapte cu orez ce aștepta deoparte

rumeneli de fripturi de tot soiul și o brânză de burduf gâdilau nările și îmbiau… masa trebuia să se alcătuiască din lucruri proaspete, din pescărie și trufandale… veni o mămăligă rumenă, prinzând coaja dulce chiar în fața musafirilor… ochiurile înecate de unt cald sfârâiau gălbenușurile lor calde în cercurile albe… șalăii argintii, teioși, cu carnea sărind de pe os, lăsau o răcoare de baltă parfumată cu lămâie… paharul era cu brumă, iar cireșele, mustoase și lucii, își înnodau cozile în buchete, pe după bucăți mari de gheață…”

…Să vă fie de bine și Domniilor Voastre! Oare ce aș mai putea eu -o coconă sulemenită, când pe scenă când la cuhnie- adăuga la această mereu reînnoită sagă a simțurilor și, deopotrivă, a simțirii?

Calița ot Jariștea

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință și aducătorul de belșug

Mulți au fost martirii creștinismului de început, dar acel soldat din garda Împăratului Dioclețian a scris, în anul 303 după Hristos, o pagină fără seamăn, plină de evlavie și curajul lui Hercules. Întemnițat și supus torturii pentru a-și lepăda credința, împuns cu sulița, cu grele lespezi de piatră așezate pe piept, tras pe roată, aruncat în groapa cu var, bătut la tălpi și silit să poarte încălțăminte cu ascuțite cuie, apoi să dea pe gât o băutură otrăvită, biciuit cu vâna de bou și îngenunchiat alor cazne – nimic nu a răzbit să-l facă să părăsească credința creștină! „Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decât eu fiind muncit“ i-a spus Gheorghe călăului său…

Sfântului Mare Mucenic Gheorghe i se pune în seamă legenda potrivit căreia ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o legendă târzie, medievală. Icoanele îl arată pe sfânt călare, doborând cu sulița un balaur, ceea ce pentru creștini va să aibă o însemnătate simbolică – izbânda. Fecioara scăpată de urgia încleștării cu Fiara se întemeiază a fi însăși credința noastră curată, cea fără de prihană. De aceea, mistic, Sfântul Gheorghe este purtătorul nostru de biruință! Ocrotitor al armiei române, chipul Sfântului Gheorghe ucigând balaurul este prezentă și pe steagul Moldovei medievale, brodat cu fir de aur şi argint şi bătut în nestemate, trimis de Ștefan cel Mare la Mânăstirea Zografu de la Muntele Athos. Sfântul Gheorghe vestește biruinţa împotriva păcatului, a laşităţii și a minciunii, și tocmai de aceea este arătat omorând balaurul, simbolul diavolului, al răului din lumea aceasta.

În calendarul popular al românilor, Sfântul, numit Sân-Giorgiul sau Sângiorzul, mai are un înțeles. Înverzitor al naturii si semănător al tuturor semințelor, protector al cirezilor și turmelor, Sângiorzul este „primul străjer al timpului”, cel care deschide Anul Nou Pastoral, frate cu Sâmedru (Sfântul Petru), culegătorul fructelor. Pe 23 aprilie, Sângiorz primea cheile anotimpurilor din mâna lui Samedru, apoi, cu grabă mare, închidea vremea rea cu o cheie, iar cu cealaltă deschidea vara, al cărei miez era pe 20 iulie, la Sântilie. Ocrotitor al Naturii fiind,în dimineața zilei sale se așază la stâlpii porților și ai caselor, la ferestre și uși, coronițe de ramuri verzi, mai ales de răchită. Urzicatul se făcea, de semenea în această zi, căci astfel ca oamenii vor fi mai ageri, mai harnici și mai sănătoși de-a lungul întregii veri.

Dincolo de tradițiile populare ale belșugului adus de Sfântul Gheorghe, boierii îl cinsteau cu mese bogate, întinse pentru mosafirii cu obraze subțiri, căci atunci se aduceau din cămări cele mai cu fală bucate, iar din pivniți erau scoase damigenele potrivite cu cele mai bune vinuri „vin doftorec și crăiesc”.

Din vechime, la prăznuirea Sfântului Gheorghe se aduceau, mai întâi, pe masă tipsii încărcate cu castronele pline cu salate de icre de crap și știucă,

ouă de gâscă și rață umplute cu ficat,

șuncă și cașcavaluri muntenești, stropite cu ulei de șofrănel și miere de fagure, aluaturi presărate cu leurdă și gălbiori și alte asemenea.

Apoi, veneau de la cuptor puiul copt cu mirodenii sau claponul umplut cu tocătură și verdeață, stropit cu Madera, peștele îndesat cu legume,

racii cu lămâie și usturoi și frigăruile de vită, lângă care se așezau salatele cu frunze fragede de spanac, alune prăjite și brânză de capră cu negrilică și sulemenită cu boia dulce. La urmă, se făcea risipă de lapte de pasăre, aromit cu păstăi de vanilie, în vas plutind sumedenie de bulgărași de albuș fierți în două clocote.

După o astfel de masă dulce ca mustul stropită cu ape de portocale și zahăr, boierii se nărăveau  la vutci cu anason, cocoanele lor se răsfățau cu lichioruri de fructe, iar copilașii primeau carafe cu limonadă proaspătă, în care se adăugau și două-trei frunze verzi de izmă.

Iar, mai târziu, la ceasul de tihnă, joc de stos și taclale, veneau ibricele cu mazagran, vechea băutură răcoritoare, preparată din cafea neagră cu esență de scorțișoară, în care se puneau bucăţele de gheaţă, ornată fiind cu smântână dulce bătută bine. Pentru doamne, în băutură se adăuga și o ceșcuță de lapte, de ieșea un minunat caffe-frape, ca în cafenelele de taină pariziene, călcate ades de acestea la ceas de toamnă timpurie, atunci când soții lor juruiți se învredniceau să strângă de la arendași șfanții pe recoltele îmbelșugate ale verii vestite încă din primăvară de ziua binecuvântată a Sfântului Gheorghe.

Se cuvine să aprindem candela, să facem închinăciuni și să plecăm ochii și tâmplele în fața Sfântului Gheorghe cel biruitor.

Calița ot Jariștea

Paștele boieresc dintotdeauna

Boierul român a fost pofticios dintotdeauna și-a îndeplinit ritualurile praznicelor cu sfințenie în vremea sărbătorilor! Cu atât mai mult, la marile Sărbători de peste an el a știut mereu a se deda la adevărate zaiafeturi și sindrofii slobode inimii lui. Paștele, cu Buna Vestire înainte mergătoare, socotește întotdeauna un festin cu „feluri de scormonuri” culinare, aidoma refenelelor cu ipolapsis.

Ion Ghica revedea galeș și languros Paștele petrecut cândva în liniștitul orășel Huși. Din mulțimea de feluri servite la „masa conașului”, scriitorul își amintea cu mirare că toate erau reci, afară de borșul de miel, care cuprindea toate mirodeniile Pământului. Timp de trei ore, cât a ținut masa din prima zi de Paște, pe masa de pomină s-au orânduit pe puțin două duzini de feluri de mâncări.

Beiul de Samos mai încerca o reverie, scriindu-i amicului său Alecsandri: „Dar Paștile în Iașii de altădată! Ce neasemuită poezie, când clopotele de la Trei Ierarhi chemau pe credincioși la slujba Învierii și de sus de la Copou se vedea toată valea cu pomi înfloriți!

Pe sub bolțile vechi, pe străzile cu case mici și patriarhale, se trăia Paștile pravoslavnic și tihnit al unor vremuri fericite. Până și în Tătărași, casele mici căpătau un aer festiv, vopsite fiind cu brâie în toate culorile, de gospodinele harnice. Pe seara, caleștile trase de cai nervoși, cu arnăuți pe capră, scoteau la plimbare, sus spre vii, jupânițele și duduicile, înveștmântate în rochii albe de sărbătoare, cu dantele multe și chiar cu corteluri de mătase cu apărători de ploaie, aduse cu moda de la Paris”.

Atunci, ca și acum, venind după Postul Mare numit și Părăsemile, ținut sau nu cu strășnicie, cultivând nătrușnic toate „dezlegările” oferite de calendarul bisericesc, Paștele se cuvenea cinstit nu doar cu ouăle înroșite și fălos încondeiate – apoi, după ce vor fi fost ciocnite, umplute cu ficat de gâscă îngrășată silnic și caș de Brădet afumat la așchii de fag stropite cu vin și rășină-, drobul măcelăresc -cu toate măruntaiele trebuincioase ciopârțite mărunt din cosor și satâr, la ficat, rinichi și inimă adăugând bojoci fierți și mațe de miel spălate în opt-nouă ape și apoi mărunțite bine-, cozonacii trufași – din 30 de ouă de țară la kilogramul de făină, la gălbenușurile bătute cu strășnicie adăugând neapărat rom de Jamaica și două-trei păstăi de vanilie aduse din Madagascar- și pasca pregătită după vechile rețepte -cu firișoare de șofran mai scump ca aurul și scorțișoară pisată cu câteva cuișoare-, dar și regăsind întotdeauna mielul-Agnus Dei-, iedul și berbecuțul ca pe nesfârșite lumânări aprinse la Denii: sufleul de miel cu cartofi, rotocoalele de ied la proțap, berbecul cu sardele, „epigramele” de miel, pulpa de miel la cuptor cu peltea de zarzăre, mielul gătit grecește la jar, tocănița turcească în ulcior de lut, costițele de miel alintate ca pe-un mare dregător și stufatul cu coastele înăbușite în chebabie (un fel de piper).

 

Sau cum ticluiește Cheful la mânăstire Vasile Voiculescu cu turmulița de rețete monahale:  „Pentru a patra zi, vrea să zică miercuri, s-a poruncit mielul, miel în cele trei ipostaze ale lui, miel fraged de lapte, oaie și berbec, fie întreg, fie bătut, adică batal, cu toate anexele lor, de la creier, uger, căpățână, până la fudulii, plăcintă de cighir, ce se mai cheamă și drob, borșuri răcoritoare, stufaturi, mâncare de tarhon, măruntaie la frigare încununate cu mățișoare întoarse pe dos și spălate în zece ape. Bineînțeles, toate salatele potrivite: păpădie, untișor, năsturași, creson, ceapă și usturoi verde, spanac, cu osebire lăptuci răsfățate în zarzavageria mănăstirii, iar, la urmă, clătite cu dulceață de vișine și gogoși, plăcinte învârtite și poale-n brâu”.

Și, dacă e să învățăm ceva din această rostogolire nesfârșită de mâncăruri este că răsfățul de la masă nu poate fi niciodată un păcat ci, dimpotrivă, după parcurgerea cuvenitelor rituri inițiatice, poate duce la luminarea sufletuluiă și pogorârea asupra cinstiților meseni a aburilor copleșitori ai sfințeniei:

„Tocmai sfârșiseră gustările introductive de rinichi fripți, creieri prăjiți, limbi rasol, momițe și alte ghinduri în sos de vin, ochi de miel rasol cu hrean, și treceau la fuduliile trufașe, ca niște pepenași, când deodată sosiră până la urechile lor astupate pentru toate zgomotele lumii păcătoase, sosiră aduse ca de un vifor aprig, bătăi și larmă mare de clopot. Ascultară și cunoscură. Era unul din clopotele mânăstirii. Bătaia pătrundea tot mai întețită și mai furioasă, parcă o mână de uriaș se pusese să-l dogească. O înfiorare trecu prin spinările călugărilor. Ce duh necurat s-o fi abătut să-și bată joc de ei și de mănăstire? Diavolul, de bună seamă. Numai el se ține de șotii. Că altcineva, sămânță omenească, n-ar fi putut răzbi prin porți și prin uși…

-Aș! grăi după o scurtă cugetare starețul. Satana are frică de clopote, nu se atinge de ele, că sunt închinate. Asta numai îngerii pot s-o facă! Să știi că s-a coborât vreunul și peste noi, nevrednicii… glăsui ușurat soborul. Am aflat har pentru adâncul nostru pogorământ și închinare cu smerenie!”

Boierii cereau servilor cei mai pricepuți să folosească plante descântate iară nu chimicale spițerești pentru ouăle colorate ce le împodobeau mesele de sărbătoare:

-din coajă de măr pădureț cu zeamă de varză acră sau cu piatră acră, din frunză de mesteacăn și șovârf, din sfeclă se capătă culoarea roșie;

-din frunză de dud sau de viță și piatră acră, din coajă de ceapă, din coajă de salcie, din urzici cu borș și piatră acră, din ștevie cu piatră acră se capătă culoarea galbenă;

din brândușe se capătă culoarea albastră;

din frunză de boz și floarea soarelui se capătă culoarea verde;

din afine fierte cu oțet se capătă culoarea violet;

-din frunze de arin și din coajă de nucă se capătă culoarea neagră.

Tainele vechilor cuhnii boierești, o dată dezvăluite, mai cer și tarhon la borșul de miel cu smântână, salvia și nucșoara rasă la carnea de miel prăjită în panadă, sosul de vin roșu scăzut cu stafide pentru friptura de miel la tavă, coasta de miel umplută cu ficăței și gălbiori, firul de cimbru și foile de dafin pentru pulpa marinată de berbecuț la grătar, costițele de miel unse cu un amestec de vin roșu și miere îndoită cu țuică bătrână, grăsimea de gâscă sau rață pentru rântașul stufatului, rosmarinul și șunculițele aromate și strâns înfășurate pe coastele de berbecuț cu șfară de cânepă, cimbrul verde și coriandrul măcinat la pieptul de ied tânăr, ghiveciul de miel ca la Smirna cu toată bogăție de legume a grădinii, patul de dovlecei opăriți la mielul fiert cu ulei de măsline și vin vârtos de Samos, maioneza de usturoi sulemenind pulpele de berbecuț ținute jumătate de noapte la foc mic, salata de lăptuci și păpădie pentru căpățâna de miel la tabla,

 

jigoul de miel cu ghimbir, coniac, cacolle, cumșoară și salep, fasolea albă cu arpagic copt pentru mușchiul de berbecuț rumenit în untura păstrată din iarnă, sosul alb de ciuperci pentru cotletele de miel tăvălite prin pesmet și prăjite în ulei de șofrănel, pelteaua de zarzăre sau coacăze ca garnitură delicioasă, „înțepată” cu fulgi de ardei iuți uscați, pentru orișice bunătate gătită din miel, coastele stropite cu zeamă de limetă și zahăr brun, spata umplută cu o tocătură din ou cu verdeață, mielul făcut haiducește în groapa cu jăratec, așa cum îi plăcea dumnealui, Nicolae Filimon, supa harcio rusească de berbec, musacaua turcească de oaie cu vinete și ciuperci albe, pulpa de miel în unt cu ștevie și spanac, buturele împărătesc de berbec ținut două zile în vin roșu cu ienibahar, capamaua de miel stinsă cu bulion de roșii și cu zeamă de carne, plăcinta de bojoci de miel și câte și mai câte.

La toate acestea boierii vor fi jinduit așa cum o facem și noi căci atât carnea de miel, cât și pasca frântă sau vinul roșu sunt simboluri ale sacrificiului lui Iisus, care s-a jertfit pentru iertarea păcatelor noastre.

Calița ot Jariștea

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință și aducătorul de belșug

Mulți au fost martirii creștinismului de început, dar acel soldat din garda Împăratului Dioclețian a scris, în anul 303 după Hristos, o pagină fără seamăn, plină de evlavie și curaj de sfânt. Întemnițat și supus torturii pentru a-și lepăda credința, împuns cu sulița, cu grele lespezi de piatră așezate pe piept, tras pe roată, aruncat în groapa cu var, bătut la tălpi și silit să poarte încălțăminte cu ascuțite cuie, apoi să dea pe gât o băutură otrăvită, biciuit cu vâna de bou și îngenunchiat alor cazne – nimic nu a răzbit să-l facă să părăsească credința creștină! „Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decât eu fiind muncit“ i-a spus Gheorghe călăului său…

Sfântului Mare Mucenic Gheorghe i se pune în seamă legenda potrivit căreia ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o legendă târzie, medievală. Icoanele îl arată pe sfânt călare, doborând cu sulița un balaur, ceea ce pentru creștini va să aibă o însemnătate simbolică – izbânda. Fecioara scăpată de urgia încleștării cu Fiara se întemeiază a fi însăși credința noastră curată, cea fără de prihană. De aceea, mistic, Sfântul Gheorghe este purtătorul nostru de biruință! Ocrotitor al armiei române, chipul Sfântului Gheorghe ucigând balaurul este prezentă și pe steagul Moldovei medievale, brodat cu fir de aur şi argint şi bătut în nestemate, trimis de Ștefan cel Mare la Mânăstirea Zografu de la Muntele Athos. Sfântul Gheorghe vestește biruinţa împotriva păcatului, a laşităţii și a minciunii, și tocmai de aceea este arătat omorând balaurul, simbolul diavolului, al răului din lumea aceasta.

În calendarul popular al românilor, Sfântul, numit Sân-Giorgiul sau Sângiorzul, mai are un înțeles. Înverzitor al naturii si semănător al tuturor semințelor, protector al cirezilor și turmelor, Sângiorzul este „primul străjer al timpului”, cel care deschide Anul Nou Pastoral, frate cu Sâmedru (Sfântul Petru), culegătorul fructelor. Pe 23 aprilie, Sângiorz primea cheile anotimpurilor din mâna lui Samedru, apoi, cu grabă mare, închidea vremea rea cu o cheie, iar cu cealaltă deschidea vara, al cărei miez era pe 20 iulie, la Sântilie. Ocrotitor al Naturii fiind,în dimineața zilei sale se așază la stâlpii porților și ai caselor, la ferestre și uși, coronițe de ramuri verzi, mai ales de răchită. Urzicatul se făcea, de semenea în această zi, căci astfel ca oamenii vor fi mai ageri, mai harnici și mai sănătoși de-a lungul întregii veri.

Dincolo de tradițiile populare ale belșugului adus de Sfântul Gheorghe, boierii îl cinsteau cu mese bogate, întinse pentru mosafirii cu obraze subțiri, căci atunci se aduceau din cămări cele mai cu fală bucate, iar din pivniți erau scoase damigenele potrivite cu cele mai bune vinuri „vin doftorec și crăiesc”.

Din vechime, la prăznuirea Sfântului Gheorghe se aduceau, mai întâi, pe masă tipsii încărcate cu castronele pline cu salate de icre de crap și știucă,

ouă de gâscă și rață umplute cu ficat, șuncă și cașcavaluri muntenești, stropite cu ulei de șofrănel și miere de fagure, aluaturi presărate cu leurdă și gălbiori și alte asemenea.

Apoi, veneau de la cuptor puiul copt cu mirodenii sau claponul umplut cu tocătură și verdeață, stropit cu Madera,

peștele îndesat cu legume, racii cu lămâie și usturoi și frigăruile de vită, lângă care se așezau salatele cu frunze fragede de spanac, alune prăjite și brânză de capră cu negrilică și sulemenită cu boia dulce. La urmă, se făcea risipă de lapte de pasăre, aromit cu păstăi de vanilie, în vas plutind sumedenie de bulgărași de albuș fierți în două clocote.

După o astfel de masă dulce ca mustul stropită cu ape de portocale și zahăr, boierii se nărăveau  la vutci cu anason, cocoanele lor se răsfățau cu lichioruri de fructe, iar copilașii primeau carafe cu limonadă proaspătă, în care se adăugau și două-trei frunze verzi de izmă.

Iar, mai târziu, la ceasul de tihnă, joc de stos și taclale, veneau ibricele cu mazagran, vechea băutură răcoritoare, preparată din cafea neagră cu esență de scorțișoară, în care se puneau bucăţele de gheaţă, ornată fiind cu smântână dulce bătută bine. Pentru doamne, în băutură se adăuga și o ceșcuță de lapte, de ieșea un minunat caffe-frape, ca în cafenelele de taină pariziene, călcate ades de acestea la ceas de toamnă timpurie, atunci când soții lor juruiți se învredniceau să strângă de la arendași șfanții pe recoltele îmbelșugate ale verii vestite încă din primăvară de ziua binecuvântată a Sfântului Gheorghe.

Se cuvine să aprindem candela, să facem închinăciuni și să plecăm ochii și tâmplele în fața Sfântului Gheorghe cel biruitor.

Calița ot Jariștea

Duminica Floriilor

 

Intrarea triumfală a Mântuitorului Iisus în Orașul Sfânt:  „El va vesti neamurilor pacea și va stăpâni de la o mare la cealaltă, și de la râu până la marginile Pământului” este cea a punerii temeliei Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ.

Această Duminică este a doua zi după învierea lui Lazăr și este coborâtă din ceruri cu o strălucire divină aducând biruinţa asupra morţii din Duminica următoare, cea a Învierii lui Hristos. Cu toții așteptăm această Sărbătoare, precum o făcea, în zorii Bisericii Creştine, și Sfântul Ioan Gură de Aur, și-o întâmpinăm cu ramuri de măslin, frunze de mirt și crenguțe de liliac înflorit cântând imnuri de slavă.

Duminica Floriilor este unul din cele 12 Praznice Împărătești ale anului și de aceea, după ce, potrivit rânduielii din vechime, dreptcredincioșii români merg la Biserică pentru slujbă, înveșmântați în haine curate, albe, precum curățenia sufletească pe care și-o doresc, bucuria clipelor de înălțare spirituală se preschimbă în prilej de frumoasă petrecere cu familia în jurul unei mese cumpătate, deasupra căreia veghează o icoană împrejurul căreia se anină ramurile de salcie cu mâțișori, sfințite de dimineață la biserică.

După ce-și muia degetele în castronelul de cleștar cu apă de trandafiri și-și potrivea în poală șervetul de mătase brodat cu fir de aur, boierul poruncea biv-vel-medelnicerului dumisale să se aducă mai întâi la masă, pe o tipsie de argint lustruită temeinic, o pâinică numită „floare de grâu”,

 

din care toți ai casei trebuie să guste câte o bucățică pentru pecetluirea legăturilor sufletești de bine și a se reîntâlni și la celelalte praznice de peste an. De duminica Floriilor, postul este mai uşor, fiindcă se încuviințează peştele şi untdelemnul.  Scrumbia la grătar era îndeobște prețuită de cei cu dare de mână, ca și salata de icre de crap, îndelung frecată cu ulei de măsline picurat în fir subțire și „icrele” de fasole

 

garnisite cu feliuțe de hașme dustuite își au noima lor. Deopotrivă, bucățile de pește aduse la masă se pot găti cu sos de pătlăgele roșii și usturoi, iar dacă blidele de ceramică arsă în care se află știuca, pana de somn sau ciortanul se bagă la cuptor musai să pui deasupra o rămurică de salvie sau cimbru, după pohta boierului. Leurda sau usturoiul timpuriu de pădure va înmiresma, la rându-i, bucatele, dar parcă nici puțin untișor verde ori vreo boabă de ienibahar, niște fulgi afumați de ciușcă înțepătoare sau, pentru cei dedați la mirodenii scumpe aduse de prăvăliile de coloniale, vreun anason stelat și puțin turmeric sau curcuma, nu ar face vreo stricăciune.

Ciupercile și pilafurile

 

nu trebuie să lipsească nici ele, fie că-i vorba de o tocană de hribi cu sos de prune sau de un orez cu stafide, ca pe vremea Brâncoveanului. Sarmalele de post, cu umplutură de gălbiori cu capere sau cu pulpă de dovleac și alune prăjite, se pot aduce, după cât de mare e pofta mesenilor, învelite în frunzulițe mici de tei ori podbal (brusturel) sau, dimpotrivă, în foi late din prima ștevie culeasă primăvara.

Cu o cuviincioasă revărsare a preaplinului inimilor, gândurilor smerite ale cinstiților pășitori întru ospeție li se poate ține isonul cu alinarea sunetelor coardelor de țiteră sau alăută.

Dulcele nu va lipsi nici el de pe masă, dar grijă mare la respectarea canoanelor pe care orișice cuhnie va să le urmeze acum. Pentru plăcintele de post, care, în Duminica Floriilor, se împart și de pomană, este nimerit să folosești lapte de migdale.

La praznicul Floriilor, la începutul și la sfârșitul mesei este bine să te uiți preț de câteva clipe la candela ce arde și va pâlpâi neîntrerupt în zilele de denii, căci orișice creștin trebuie să se pregătească în săptămâna ce vine pentru Învierea Domnului, ca sufletul său să poată trece de la întunericul păcatului la lumina dreptei credințe.

Calița ot Jariștea

Buna Vestire, Blagoveștenia sau Ziua Cucilor

În cucernica zi de Bunavestire, Arhanghelul Gavril a venit în cetatea Nazaret și i-a vestit Mariei că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naștere Fiului Său, grăindu-i astfel: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Duhul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri!”.

De Buna Vestire, două feluri de bucate trebuie neapărat aduse la masa de sărbătoare – pește și fagure de miere, căci din acestea s-a înfruptat și Mântuitorul pentru a-și încredința ucenicii de adevărul Învierii Sale. Nu întâmplător, dezlegarea la peşte cu acest prilej este amintită din vechime. Potrivit celor ce au cercetat cu râvnă dogma, dezlegarea la peşte este privită ca o mângâiere dăruită credincioşilor prin apariția în Biserică a lui Hristos, o bucurie şi o celebrare a acestuia, care a fost simbolizat în primele veacuri ca Peşte (ICHTUS – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, după inițialele cuvântului pre elinește).

 

Peștele pus pe tipsiile credincioșilor poate fi afumat, după cum și casele se afumă de Blagoveștenie pentru sperietura blestemelor și a gândurilor negre. Se spune că, unii dintre domnitorii noștri, după ce-și tămâiau palatele cu cu boabele roșiatice aduse din India și-și puneau ierarhii bisericești să umble cu cădelnițele pline de smirnă încinsă prin toate ungherele acestora, cereau, în această zi de Praznic Împărătesc, ca întâi și întâi să li se dea să guste o bucățică de pește afumat, de pildă batog de morun ori păstrăv păstrat în „cobză” sau „hârzob” din cetină de brad, după ce a fost ținut cinci zile la fum rece de așchii de fag și, apoi, două ore la fum cald de carpen în cea de a șasea zi.

Alte rețepturi ce-ți parfumează gura sunt pregătite cu scumpătate și umpleau mesele boierești de Blagoveștenie cu: chifteluțele de lufar, în amestecul tocăturii putând fi scăpate și câteva bobițe de ienupăr și o mână de sâmburi de pin, aluatul de post, fiind întremat nu se știe cum, fără ou, din cartofi roșii fierți în ceaun de aramă, zdrobiți bine apoi cu nițel usturoi pisat și ceapă călită, mărar, sare și piper verde; ceva lostriță afumată și „uitată” cu temei să se usuce câteva săptămâni într-o salină; Crapul argintiu de Dunăre (iară nu cel puturos, de baltă mâloasă)  se făcea la cuptor, învelit în hârtie de pergament, după ce a fost bine curățat pe dinăuntru, umplut cu lamele străvezii de trufe „vânate” cu câini din rasa Lagotto Romagnolo anume dresați ani în șir în Piemont; orez Arborio fiert în champagne, apoi amestecat, la rece, cu fulgi de Parmiggiano Reggiano și feliuțe de lămâie de Sicilia, numaidecât stropit cu ulei de măsline adus din Creta, unde fusese presat la rece din fructele unor arbori bătrâni de cel puțin trei sute de ani. Se cunoaște, că obrazul subțire cu cheltuială se ținea atunci ca și acum!

 

De băut la asemenea pescărie fină se obișnuia un păhăruț de mied înțepător la limbă (ce atunci și hidromel i se mai spunea), băutura cea răcoroasă fiind făcută în gospodăria boierului, din miere de la o stupină domnească, apă de la Izvorul Tămăduirii „agheasmă mică” și nectar de must din struguri de Samos adus de însuși starețul unei mânăstiri athonite!

Dacă îngerii s-ar hrăni și ei după obiceiul pământean, măcar la Sărbătoarea Bunei Vestiri tot la aceste bucate lucrate cu silință și băute cu „ratafia” (licor) și ”anisată” (licor), ar pofti (fie-mi iertat gândul) până și Sfinții din Ceruri!

Calița ot Jariștea