Meniul încoronării de la Alba Iulia, din 15 octombrie 1922, explicat pas cu pas 

Chiar în prima zi a ceremoniilor, 15 octombrie 1922,  Regele şi Regina au oferit un dineu regal, care a fost servit invitaţilor în Sala Unirii din Cetate. Cele aproape 400 de persoane au participat la masă. Regina Maria, în tinerețe, era o mare admiratoare de haute cuisine, având chiar șansa – la Londra – să guste des din creațiile gastronomice ale marelui Escoffier, care, în 1890, s-a mutat la Londra, împreună cu Cesar Ritz, unde au preluat conducerea bucătăriei de la Hotel Savoy. Clientul lor cel mai fidel aici era Prințul de Wales, viitorul rege Edward al VII-lea al Marii Britanii (1901-1910), fiul cel mare al Reginei Victoria. Fiul lui Edward, George Frederick Ernest Albert, care, între 1910 și 1936 a fost conducător al Regatului Unit și Împărat al Indiei sub numele de George al V-lea, era îndrăgostit de verișoara sa, pe care o alinta Missy și pe care o invita adesea la Savoy pentru a cina și a gusta din minunățiile pregătite de Auguste Escoffier. Lui „Missy”, care se numea, de fapt, Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, mama ei – Mare Ducesă pravoslavnică – nu i-a permis, respectând cutumele credinței ortodoxe răsăritene, să se mărite cu vărul ei, așa că tânăra prințesă a ajuns la București, unde s-a măritat cu Principele Moștenitor Ferdinand, viitorul conducător al Regatului României.

Continuă să citești Meniul încoronării de la Alba Iulia, din 15 octombrie 1922, explicat pas cu pas 

Kera Calița a lansat tomul-album „Plăcerile păcătoase ale gastronomiei” la Locanta Jariștea  

Le-a fost dat Bucureștilor să-și depene povestea glorioasă în stihuirea culinară a Aurorei Nicolau, pe care lumea n-o știe altfel decât Kera Calița a Orașului Vechi, clădit pe lespezile unei pioase amintiri între Mitropolie și Mânăstirea Ivireanului. Însă, dintre filele prăfoase ale hronicii, se ridică și aromele cuhniei-bibliotecă de la Jariștea, unde se țes povești nepieritoare încă din veacul trecut. Și, astfel, la poveștile Locantei se mai adaugă una, sub forma unui nou op-album scos de Casa de presă și tipărituri Integral, pe care Kera Calița se iscălește cu țanțoșie, dăruind cu clemență norodului bunătățurile de demult, deopotrivă tămăduitoare pentru suflet și stomah.

Continuă să citești Kera Calița a lansat tomul-album „Plăcerile păcătoase ale gastronomiei” la Locanta Jariștea  

La ceai cu boierimea și burghezia română

 Ceaiul a pătruns în Țările Române cam în același timp cu cafeaua, prin secolul al XVIII – lea. De fapt, în primele cafenele din București se serveau cafeaua și ceaiul deopotrivă, clienții mai stăteau la o tacla, pufăind din narghilele de la Stambul și răsfoind cu răbdare jurnalele englezești, nemțești sau franțuzești de la Viena. Orientul și Occidentul se întâlneau într-o cană cu ceai sau o ceașcă de cafea, dând prilej taclalelor de la răscrucea drumurilor și cumpăna vremurilor.

În prima parte a veacului al XIX- lea, ofițerii ruși ai lui Kiseleff au fost cei care au dăruit samovarul dar și Regulamentul Organic țărilor românești. Venind din ghețăria de la Petrograd, o stacană de ceai fierbinte amestecată cu vodcă era mai mult decât nimerită la ceas de seară sub vraja romanțelor rusești!

Boierii pământeni au preluat și ei, ușor-ușor, obiceiul și curând în casele cele mari de pe Podul Mogoșoaei se bea ceai mai abitir ca în garnizoanele muscalilor. În acea vreme, feciorii de boieri și dregători au început să ia drumul străinătății pentru carte și la întoarcerea acasă, cu noi manière știau bine să soarbă tacticos cafeaua din ceașcă, picurând în licoare și câțiva stropi de cognac.

Regalitatea a adus și ea noi ritualuri la curtea domnească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În jurnalul Regelui Carol I, se face mereu referire la demnitarii străini care veneau în audiență la monarh cu treburi diplomatice iar apoi erau invitați la o ceașcă de ceai înaintea orelor serii.

Pentru mica burghezie și cinul negustoresc, obișnuite până atunci să petreacă doar Sfântul Crăciun și Sfântul Vasile, la sărbătorile de iarnă a devenit o modă ca în zilele de săptămână de peste an să se țină ceaiul de la ora cinci. Caragiale face memorabile referiri la „Five o’clock tea” ce devenise un tabiet pentru doamnele de familie bună, care puneau alături de ceai cofeturi cum ar fi langue du chat, saleuri, fursecuri, dulcețuri, pișcoturi, oranjade și limonade.

Casele bucureștene cu blazon aveau deja fiecare împământenită o „jour fixe”, în care primeau musafirii la ceasurile târzii ale amiezii și-i tratau cu un ceai, chesele și jeleuri felurite. Spre deosebire de moda londoneză, aici nu prea erau apreciate sandvișurile cu castraveciori murați, ci erau dorite prăjiturile de casă, după rețete binecunoscute.    Se asculta muzică la pian, (mai târziu la gramofon), se juca câte un stos și în cele din urmă, cuconetul se apuca la vorbă bună. Între două înghițituri din ceașca de ceai, câte o madame reușea să-i facă un hatâr de bine vreunui nepot sau, cu osebită grijă pentru viitorul familionului, să găsească o partidă pe cinste, poate chiar un ofițer cu mustăcioară răsucită, pentru domnișoara vrednică a unei alte rubedenii. Pentru lumea bună, ceaiul devenise cea mai potrivită ocaziune de a căpătui pe unul sau pe altul, de a aranja o numire într-un post bănos sau de a negocia un împrumut de onoare.

Ceaiurile dansante apar și ele la un moment dat, strămoșul pick-upului înlocuind pianul și vioara, tot așa cum valsul și cadrilul erau schimbate cu tangoul argentinian sau șansoneta din localurile înșirate pe cheiurile Senei. Lumea era într-o continuă schimbare și ceaiul, sub multiplele sale înfățișări sociale, contribuia din plin la asta.

Frământarea sufletească, firea cu toane, nestatornicia sentimentelor, se potolesc toate în jurul unei mese bând ceai sau cafea alături de prieteni sau rude găsind astfel bogăția și virtuțile sufletului.

Calița ot Jariștea

Eminescu și Creangă

Marii oameni de spirit ai României au știut totdeauna să-și trăiască viața cu scorneală îndrituită în targă, fără a-și uita niciodată micile – în fapt, marile! – plăceri culinare și bahice. Nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi și ceilalți corifei ai Junimii nu au făcut vreo abatere. Și nici, mai ales, hâtrul lor oaspete provenind din „țărănie”, răspopitul Ion Creangă, deloc întâmplător alintat „Popa Smântână”, cel care, roșu în obraji precum coloarea licorii din bărdace și „pahară”, le înveselea agapele cu ale sale scorneli fără de perdea, precum Povestea Poveștilor sau Povestea lui Ionică cel Prost.

Firi luminate și vesele, atinse în egală măsură de aripa geniului și de adierea boemei, junimiștii își continuau de fiecare dată reuniunile literare cu nesfârșite agape acasă la Maiorescu ori la Vasile Pogor. După aceea, se mutau la Bolta Rece, unde  mâncau preparate tradiționale, sărmăluțe „ochioase” și plăcinte „poale’n brâu” și nu se sfiau să dea cep feluritelor butoiașe bine meșteșugite cu burțile pline de vin sau țuică, fiindcă – spuneau ei, și spusa a rămas până astăzi, ca vorbă de duh și comandament de viață – „mâncarea-i fudulie, iar băutura-i temelie”!

Când aveau chef să-și arate „obrazele subțiri” înapoi în lumea bună și scorțoasă, se adunau la Hotelul Binder, unde se găseau cele mai fine băuturi din „dulcele târg al Ieșilor”, iar „alivancele” cu belșug de brânză frământată „țărănește” cu gălbenușuri și smântână erau înlocuite cu sofisticata prăjitură cu ciocolată și nuci „guguluf” (adecă Kugluf la mama ei prusiană) sau alte plăcinte și ștrudele din patiseria germană, vieneză sau pariziană.

Societatea literară şi culturală „Junimea” a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, pe data de 26 martie, dacă ar fi să ne luăm după scrisoarea lui Titu Maiorescu către sora sa aflată la Bucureşti. „Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iaşi”. Ca membrii fondatori au fost: Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Theodor Rosetti. Cu alte cuvinte, „creme de la crème” a culturii ieşene şi nu numai. Oamenii de cultură mai înainte pomeniţi se întâlneau deja de aproape doi ani, într-un soi de cenaclu, unde fie adânceau neostoit teme filosofice, fie citeau manuscrise, ori discutau subiecte de cultură. Întemeietorii „Junimii” erau şi oameni de lume, o spun ei înşişi în lucrările autobiografice, dar şi istorici literari, ca Gheorghe Panu, G. Călinescu ori Eugen Lovinescu.

Junimiștii apreciau vorbele de spirit (chiar și pe cele „porcoase” ale fostului seminarist humuleștean caterisit fiindcă trăsese cu pușca în ciorile de la mânăstirea Golia), paharele cu vin şi nopţile petrecărețe cu dezbateri lângă zarfuri, pocale și cărți. De altfel, non-comformismul junimiştilor reiese şi dintr-o povestioară a lui Iacob Negruzzi, prezentată în ale sale Amintiri din Junimea. Iată cum au ajuns cei cinci întemeitori ai societăţii literare să o denumească Junimea. „În una din acele după-amieze de care am vorbit mai sus, s-a hotărît înfiinţarea în regulă a unei Societăţi literare, care de fapt şi exista. Mai multe dumineci de-a rîndul am discutat numele ce trebuia să-i dăm. Tot felul de propuneri, şi serioase şi glumețe se făcură şi se respinseră de-a rîndul. Un moment, numele care dobîndi aprobarea celor mai mulţi fu Ulpia, sau poate chiar Ulpia Traiană. Însă în duminica următoare toţi cinci venirăm cu gîndul ascuns de a propune adoptarea altei numiri, căci după reflecţiile făcute acasă, numele Ulpia ni se păru din cale-afară de pretenţios. Ce aveam noi a face cu Împăratul Traian?…… După multă discuţie, Theodor Rosetti ne zise, de pe patul unde era culcat:  <<-Măi băieţi, vreţi să va dau eu un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru?>> <<-Vorbeşte!” <<-Hai s-o botezăm Junimea>>, zise Theodor Rosetti. <<-Foarte bine găsit!>> strigarăm cu toţii. Atunci Pogor, ridicîndu-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cânte ca un preot pe nas, şi întrebă de trei ori: <<-S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?>> De trei ori răspunserăm cu toţii râzând: <<-S-a lepădat!>> <<-În numele Domnului, boteze-se dar Junimea!>> exclamă Pogor, şi Junimea a rămas pînă în ziua de azi”.
Contemporanii şi propriile mărturii arată că acești întemeietori ai culturii române moderne, după ce terminau disertațiile literare, în zile de sărbătoare sau la faimoasele banchete anuale, obișnuiau  să petreacă ca nimeni alţii, nestingheriți de sobrele convenții sociale ale epocii. Băutura curgea șuvoi, la fel şi glumele mai fără rușine, iar lăutarii şi frumoasele ţigănci nu lipseau de la mesele lipite ale petrecăreţilor, din mijlocul cărora sărbătoreau, Pogor, Negruzzi, Eminescu, Creangă sau Caragiale.

În cel mai scurt timp, societatea literară a strâns în jurul ei tot ce era valoros în Iaşiul secolului al XIX-lea. Din Junimea fac acum parte, pe lângă întemeietori, nume mari ale culturii române, moldoveni, munteni sau ardeleni: Mihai Eminescu, Ion Creangă și Vasile Alecsandri, dar și Ion Luca Caragiale (care a citit aci a sa Noapte furtunoasă, interpretând el însuși, pe diferite voci, toate rolurile, de s-au tăvălit de râs auditorii) sau Ioan Slavici  (așișderea, manuscrisul Popa Tanda, tot aci făcut public pentru întâia dată).

În zile de sărbătoare sau după discuţii mai aprinse, junimiştii aveau obiceiul să țină „țărămonie” în crâşmele Iaşiului. În fruntea petrecăreţilor s-ar fi aflat Eminescu, Creangă şi Negruzzi. Locaţia preferată era, cum am mai spus, Hotelul Binder, de pe strada Vasile Conta de acum (filosoful fiind el însuși participant la ședințele societății). Acesta era „stabilimentul de gen cel mai luxos din Iași, la acea vreme. Aici trăgeau mai toți străinii și reprezenta unul din capetele traseului de promenadă al localnicilor”.  Aici, spunea şi Iacob Negruzzi, le plăcea cel mai mult junimiştilor, fiindcă vinul era bun şi muzica plăcută.

Beţiile junimiştilor la Binder sau prin alte locante erau din cele „zdravene”, iar petrecerile care se încingeau când apăreau lăutari sunt descrise şi de Nicu Gane în amintirile sale. Acesta – viitor ministru, primar al Ieșilor, academician și venerabil maestru al Lojii Steaua Dunării – nu ezită să descrie un chiolhan de acest fel, cu mult vin şi lăutari. „Halal! zău de sfintele tinereţe!… Nimene dintre noi n-avea fruntea încreţită de necazuri, nimene nu ducea pe vremea aceea sacul cu grijile în spinare. Toţi trăiau într-o lume trandafirie, în care soarele nu asfinţea. Alecu Șendre, amfitrionul care şedea în capul mesei, ne stimula cheful, închina la sănătăţi, istorisea anecdote de haz, privighea ca nimene să nu rămâie în urmă cu paharul, într-un cuvânt da mereu cep entuziasmului şi butoaielor cu vin. Când iată că de după nişte tufari apăru tocmai în momentul psihologic un taraf de lăutari care ne-a adulmecat cum adulmecă prepelicarul vânatul şi începu să ne cânte de inimă albastră.

(…..)  O! Atunci a fost momentul culminant al entuziasmului. Un ura frenetic şi nesfârşit a întâmpinat pe noii lăutari care cântau frumos de tot, mai frumos decât adevăraţii lăutari, mai frumos decît ar fi cântat ei însuşi altă dată, pentru că atunci erau încălziţi de ospăţul câmpenesc şi mai ştiu eu de ce alte focuri nemărturisite? Apoi dânşii schimbară cântecul de jale într-un cântec de brâu de acelea care îţi dau furnici la picioare şi îţi răstoarnă căciula pe ceafă, şi atunci am încins şi noi părechi, părechi, un joc năstruşnic, pe iarba verde, un joc cum nu s-a mai văzut în via lui Șendre, de clocotea văzduhul de chiote, de răsuna pământul sub bătaia călcâilor, de ne venea nouă înşine sufletul la gură”, povestea Nicu Gane despre bairamul din curtea boierului ieşean.

Alt loc frecventat de junimişti era Bolta Rece, preferata lui Eminescu şi Creangă, o crâşmă adâncă, rece şi cu mult vin roze. Cele mai cuminţi serate aveau loc acasă la Titu Maiorescu, acolo unde se servea, englezește, tradiţionalul ceai.   Momentul cel mai aşteptat de junimişti ca să petreacă era banchetul anual de aniversare al Societății.

Iacob Negruzzi descrie banchetul din 1867, care a avut loc, culmea, chiar în casa sobrului Maiorescu. „Atunci s-a băut zdravăn. Știu că noaptea târziu mai rămăsesem vreo opt sau nouă si am aflat a doua zi că, după ce am plecat eu, s-a format un septuor, compus din Alecsandri, Carp, Leon Negruzzi, N. Burghele, Bernhard, Alexandru Ghica și Maiorescu, care au dus-o departe. Acesta din urmă, ca și Pogor, nu bea deloc și totusi petrecea minunat în mijlocul amatorilor de vin. Al. Ghica, după ce desenă caricatura celor din urmă prezenți la banchet, adormi şi fu transportat pe braţe până la o trăsură; Carp, amețit de tot, se culcă pe vreun ceas, şi, deşteptându-se, reîncepu a bea, deveni sentimental şi se puse să îmbrățișeze pe toți ceilalți, făcându-le declarații de eternă amiciție; Leon Negruzzi se făcu bătăios și căută ceartă prietenilor, învinovățindu-i că i-au șterpelit pălăria, care nu se mai afla nicăieri. El se credea într-un restaurant și, adresându-se servitorilor, le cerea într-una socoteala finală şi-un cognac. Burghele şi Bernhard, turnau pe gât pahar peste pahar în linişte, bucurându-se de veselia celorlalţi, iar Alecsandri retrăgându-se între 5 şi 6 din ziuă şi văzând cercul aşa de redus, îşi exprimă mirarea cum tinerii din ziua de azi se culcă aşa de devreme şi gustă aşa de puţină băutură”, scria Negruzzi.

După 1867-1868 și plecarea mai pudibondului Maiorescu la București, sufletul eglediselilor au rămas Eminescu, Creangă şi Caragiale, un trio boem, care petrecea în localul tradițional, vechi din secolul XVIII, Bolta Rece. Aci, Creangă era povestitorul junimiştilor încinşi de aghesmuială şi însuflețire nobilă. Erau cerute poveşti fără perdea spuse de humuleştean în graiul său moldovenesc. „Creangă îi întreba atunci. <<-De care să fie? Pe uliţa mare sau pe uliţa mică?>> Pe uliţa mare însemna cu limbaj fără perdea, licenţios, iar pe uliţa mică, poveşti serioase, cuminţi”, spun istoricii literari. Mai multe izvoare susţin că Ion Creangă şi Mihai Eminescu s-ar fi întâlnit pentru prima dată la Bolta Rece. Multele nopţi pe care cei doi le-au petrecut împreună în hrubele Boltei Reci sunt dovedite fără putinţă de tăgadă de epistolele pe care Creangă şi Eminescu şi le trimiteau. Într-o scrisoare, Eminescu îi scria Veronicăi Micle despre marele povestitor: „La Junimea n-am avut cu nimeni nici un raport sufletesc. L-am avut, dar târziu, când a venit, adus de mine, Creangă, pe care-l întâlnisem la Bolta Rece într-o seară. La rândul său, Creangă i-a trimis o scrisoare lui Mihai Eminescu, relatând despre „un bairam” pe care l-a avut cu alţi membri ai Junimii, „cu mâncărică şi băuturică bună”, tot la Bolta Rece.

„Bădie Mihai, Slavă Domnului c-am primit veşti de la tine. Eu te credeam mort şi mă luam de dor cu amintirile. Când eraţi în jurul meu, tu, Augura cel blestemat, Conta şi alţii, cari acum vă fuduliți prin capitală alături cu ciocoii, mânca-i-ar câinii, că sunt fiii lui Skaraoţki şi pe voi norocul şi binele. De ce laşi pe Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar… beşteleu, feşteleu, că nu pot striga văleu, şi cuvântul s-a dus, că fumul în sus şi de venit n-ai mai venit… aferim… Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncărică şi băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc cu vin grecesc de la Amira. Apoi, ne-am dus cu sania afară din oraş, şi acolo pune-te din nou masă. A doua zi, la fel, de-abia a treia zi ne-am zburătăcit ca vrăbiile fiecare pe la vatra lui. Acum stau lângă horn cu pisicile mele şi mai pun rânduială în cele însemnări. Tu te cerţi cu politicianii prin «Timpul»; ce-ai păţit de te-ai făcut aşa războinic? Sănătate şi voie bună. Ionică.”

Iacob Negruzzi, unul dintre fondatorii Junimii, numea și el adunările de la Bolta Rece adevărate „petreceri beţive şi de mâncări mari”. „Nu pot uita vinul generos al Cotnarului de la Bolta Rece, servit în cofăele și băut în stacane de lut, însoțite de atâta humor și voie bună, de atâta lepădare de sine, încât prinț să fi fost și uitai unde ești, ce ești, cuprins de o fericire care nu se poate define”, nota și Petrache Carp.

În perioada Junimii, localul, în a cărui pivniță fuseseră zidite în piatră, hrube cu firide, de unde lumina opaiţelor se răsfrângea asupra vaselor de stejar care adăposteau licoarea de Cotnari, de Bucium, de Uricani şi din alte podgorii, era cunoscut și sub numele de „Universitatea vinurilor”.

La rateșul lui Binder s-a dat în spectacol şi Conu Iancu Caragiale: „A fost a 15-a aniversare a Junimii. Am plecat cu Eminescu, Slavici şi Caragiale la Iaşi. Slavici a citit «Gura satului», iar Caragiale – via lui comedie «O noapte furtunoasă». A urmat banchet”, scria Titu Maiorescu în 1878. Caragiale citise piesa la Negruzzi acasă, dar ceea ce a urmat la Hanul lui Binder este greu de închipuit. Caragiale, după câteva pahare de vin roşu moldovenesc, s-a apucat să pună în scenă O noapte furtunoasă și a jucat pe rând toate rolurile. Se spune că toţi cei prezenţi s-au prăbușit pe jos de râs iar chelnerii aproape scăpau oalele cu supă, fără să se poată abţine din hohotit. De obicei erau servite supe, cotlete, fructe uscate, să meargă la vinurile alese ale lui Binder. În mai 1876,  Eminescu devine corector şi redactor la Curierul de Iaşi (pe care îl numeşte „foaia vitelor de pripas”). La Binder, el intra aproape zilnic pentru a citi ziarele vieneze şi franceze aduse cu poştalionul în cafeneaua localului, deoarece una dintre misiunile sale jurnalistice era să redacteze rubrica externă a ziarului.

Așa s-a ivit motivația profesională a poetului pentru a vizita zilnic stabilimentul. …Însă nimic nu se putea compara cu serile de taină în care bădia Mihai și Ion Creangă închinau la nesfârșit, stacană după stacană, în bojdeuca din Ţicău, acolo unde dumneaei Tincuța Vartic, ibovnica povestitorului, îi îmbia cu tăvi aburinde de plăcinte moldovenești de poveste. Se poate spune că multe dintre paginile nepieritoare ale literaturii române nu ar fi existat fără mijlocirea neasemuitelor „poale’n brâu”!

Că vor fi fost poalele Tincuței sau doar plăcintele aromitoare cu brânză de oi grasă, din aluat întins cu melesteul pe toată lungimea mesei, cum povestește și Păstorel, ei bine, aceasta-i o cu totul altă poveste! Să închinăm și noi o stacană pentru marii noștri scriitori!

Calița ot Jariștea

 

Nunțile prinților și prințeselor Brâncoveni

Cum frumos povestesc la nunți musafirilor Locantei, mergând și mai departe în timp, ne putem aminti și de nunțile desăvârșite ale fiilor și fiicelor celui mai avut om din Valahia, Prințul de Aur din neamul Brâncovenilor. Înainte, de cumplitul sfârșit petrecut chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 de ani, acesta s-a îngrijit să-și rostuiască așa cum știa el mai bine numeroasele odrasle domnești, avute cu doamna Marica, fata postelnicului Neagoe şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, care și el fusese domnitor al Ţării Româneşti.

Cea mai mare dintre fiicele Brâncoveanului, Stanca, a fost căsătorită la la 1 noiembrie 1692 la vârsta de 16 ani cu beizadea Radu, fiul lui Iliaş Alexandru Vodă, ultimul Muşatin, un tânăr frumos şi cuminte, dar cu avere puțină. Cronicile spun că domnitorul muntean i-a dat Stancăi o foaie de zestre cuprinzătoare, scrisă chiar de mâna părintelui ei, cu risipă de bijuterii, cununi, cercei, brăţări şi inele cu diamante, smaralde şi rubine, şiraguri de mărgăritare, lanţuri de aur

şi o salbă cu 400 de galbeni, împreună cu paisprezece rochii împodobite cu sponci de aur şi nestemate, „plapome şi cearceafuri cu flori în fir de aur şi argint”, covoare de mătase, oglinzi şi vase de argint. Ca zestre a mai primit şi patru moşii cu 30 de suflete de ţigani, case de piatră în Bucureşti, trăsuri şi cai, animale, stupi şi vii. La un an după prima nuntă domnească, la 5 noiembrie 1693, e măritată şi a doua fata, Maria, de 15 ani, cu Constantin Vodă Ducă, domnitorul Moldovei, pentru înscăunarea căruia însuși Constantin Brâncoveanu pusese proptea pe lângă Înalta Poartă.

Apoi, în februarie 1698, a treia fiică, Ilinca Brâncoveanu, ia de soț juruit pe Scarlat, fiul marelui dragoman al Porţii, Alexandru Mavrocordat Exaporitul. La nuntă a fost invitat şi un mare meşter sticlar din Boemia, Georg Franz Kreybich, care vânduse lui Vodă Brâncoveanu un stoc de pahare de cristal în valoare de 200 de taleri de argint. Maestrul sticlar a povesit că la nuntă a fost veselie mare, iar după terminarea ospăţului în aceeaşi sală s-a dat un spectacol. A fost reprezentată asedierea unei cetăţi nemţeşti de către turci,

apoi s-au jucat tot felul de dansuri „turceşti, arăbeşti, chinezeşti, tătărăşti, franţuzeşti, spaniole şi leşeşti” care au durat până la ziua.

În mai 1701 are loc nunta Saftei, cea de a patra fiica a domnitorului, cu vel-cămăraş Iordache Creţulescu, slujba fiind oficiată de Athanasie, Patriarhul Antiohiei. Safta a primit şi ea o zestre mare şi ca dar de nuntă domnitorul a oferit tinerilor căsătoriţi mai multe loturi de pământ în Bucureşti. Imediat după căsătorie, pe ulița care din 1870 se va chema Ştirbey Vodă şi care unea Podul Mogoşoaiei cu Palatul Cotroceni, cu bani din dotă a fost ridicat Palatul Kretzulescu, iar în 1706 Safta va construi, tot pe un loc primit ca dar de nuntă, în apropierea Dealului Mitropoliei, Biserica Gorgănel, numită mai târziu Biserica Sfântul Ilie cea Nouă.

În ianuarie 1706 are loc o altă mare nuntă domnească, căsătoria lui Constantin, fiul cel mare al domnitorului, care avea 23 de ani, cu Ana, fiica stolnicului Balş din Moldova. Naş a fost stolnicul Constantin Cantacuzino.

Apoi, frumoasa Domniţă Bălaşa e măritată în anul 1708, la vârstă de 15 ani, cu grecul Manolache Lambrino, fiul lui Chiriţă Andronache Rangabe, bibliotecar la Biserica cea mare a Ţarigradului. Fata primeşte zestre bogată, în timp ce Manolache era mai sărac, dar un tânăr „iscusit” după cum scriu cronicile timpului. Şi Bălaşa a fost cununată de stolnicul Constantin Cantacuzino, care un an mai târziu va fi şi naşul lui Ştefan, al doilea fecior al lui Brâncoveanu, căsătorit cu o altă Domniţă Bălaşa, fiica lui Ilie din bogată familie a Cantacuzinilor. Celelalte două fete au fost măritate cu boieri, Ancuţa luând pe Nicolae din familia domnitorului Antonie Ruset din Moldova, iar Smaragda pe un anume boier Constantin Băleanu, aducându-I acestuia ca zestre un număr de nouă moșii.

În fine, beizadeaua Radu a fost logodit cu fiica lui Antioh Cantemir, domnitor al Moldovei, dar martiriul tătânelui său l-a împiedicat să se mai însoare cu fastul de care se bucuraseră frații săi mai mari.

…Nunțile de basm sunt pritocite pe Podul Caliței cu bucate și licori alese la loc de cinste și demne de marea bucătărie a Balkaniei, pe care jupâneasa a nemurit-o într-un ceaslov frumos pictat.

Calița ot Jariștea

7 ianuarie – Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului

Cartea Cărților, Biblia îl menționează pe Ioan Botezătorul, socotit de creștini ca Înaintemergătorul lui Iisus Hristos, care a propovăduit venirea acestuia, îndemnând pe iudei la pocăință. Veșmintele pustnicului Ioan erau sărăcăcioase, făcută din blană de cămilă; el purta o cingătoare de piele împrejurul mijlocului și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică. Icoanele au păstrat de-a lungul timpului acest chip, înfățișându-ni-l pe Botezător cu părul și barba foarte lungi. Prețuindu-l ca prooroc, locuitorii din  Ierusalim  și din întreaga Iudee se strângeau în jurul lui pentru a-i asculta vorbele cu tâlc și mai ales pentru a fi botezați de el în râul Iordan.

Ioan le cerea, înainte de a-i boteza, să-și spovedească păcatele și să se pocăiască, spunându-le că el îi botează doar cu apă, dar „cel ce va veni după el” (în tradiția creștină: Iisus) îi va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. Despre „cel ce va veni după el”, Ioan spunea că acela este mult mai mare și mai puternic decât el.

Evanghelia scrie că și Iisus a venit din Galileea, pentru a fi botezat de Ioan, care, văzându-l, a spus: „Iată mielul lui  Dumnezeu, cel ce spală păcatul lumii”. Ieșind din apa Iordanului, Iisus a zis: „Cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a vărsat, coborându-se ca un porumbel și venind peste el. Și glas din ceruri zicând : acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”.

De Sfântul Ioan, românii se roagă cu capul plecat la biserică, apoi sărbătoresc, aducând laude Proorocului Divin. Ziua este desemnată cu multe obiceiuri și tradiții: tinerii care au luat de la preot, în ajunagheasmă de la Bobotează, merg în dimineața zilei de Sfântul Ioan la biserică și după terminarea slujbei stropesc fiecare om care iese, apoi îl urează. Oamenii „iordăniți” trebuie să-i răsplătească pe urători cu bani, cu care seara chefuiesc,  fiindcă ziua de Sfântul Ioan este o zi de bucurie, iar cine nu se veselește în această zi va fi trist tot timpul anului.

…Să fie de pomenirea Sfântului ce i-a împărtășit lui Iisus taina cufundării în Iordan!

De ziua Sfântului Ioan este și obiceiul numit „Iordănitul femeilor,  care este, de fapt, o petrecere a nevestelor. Femeile se adună la o gazdă, unde aduc fiecare bucate și băutură, apoi petrec până dimineața, spunând că se iordănesc”.

Însă, de cele mai multe ori, femeile cu stare, mai cu seamă soațele boierilor, întind masă mare acasă spre cinstea purtătorilor numelor de Ion și Ioana din familionul lor, iar bărbații se învrednicesc să aducă toate celelalte trebuincioase acestui praznic osebit. Ei dau cep butoiului vinului cel mai bun, destupă damigenele cu vișinată și pregătesc carafele cu licheruri fine, vutci și anasoane. Asemenea, ei se îngrijesc de aducerea în casă a muzicanților cu ștaif, înțoliți festiv și cu amarnic chef de cântat și încântat urechile mosafirilor și rubedeniilor.

Asemenea, cu aceste prilejuri, nu se împrumută nimic pentru a nu se alunga belșugul din casă, în schimb copiii primesc daruri de la părinți și rudele apropiate, fiind lăsați să petreacă și ei alături de cei mari până seara târziu când se aduce torta cea mare de ciocolată, cu blatul însiropat cu „mierea Sfântului Ioan din stupinele pustiei”.

Dintre bucatele gătite pentru acest prilej, se cuvin pomenite: rasolul afumat cu cartofi păstrat la cuptor la foc mic preț de două ceasuri și mai bine, „carnea amețită”, adecă friptura de porc ținută în vin cu chimion, cuișoare și anason stelat, apoi împunsă cu usturoi și boabe de ienibahar, „buturele îmărătesc” din carne de berbec crestată și împănată cu costiță, crapul umplut cu nuci și stafide, plăcintele cu telemea sărată de oaie coapte de piatră și, la desert, înaintea tortei de ciocolată picurată cu coniac, prăjitura numită „Bibesco”, cu blat din piureu de maroane (castane) și glasată cu frișcă cu parfum de vanilie.

„Iordănitul femeilor”, bun și drag obicei.

Calița ot Jariștea

Boboteaza – 6 ianuarie

Boboteaza încheie șirul celor douăsprezece zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului. În grecește, Boboteaza este numită Teofanie sau Epifanie care înseamnă „Arătarea Domnului”, adică a Sfintei Treimi. Creștinii răsăriteni sărbătoresc botezul lui Iisus în râul Iordan, văzut ca o vestire divină.

Sărbătoarea Bobotezei în Ţările Române avea tradiţii aparte încă din perioada domnitorilor Matei Basarab al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu al Moldovei. Obiceiuri ca umblatul preoţilor „cu Ajunul” pentru binecuvântarea caselor, sfinţirea Apei celei Mari pe malul unei ape curgătoare, aruncarea crucii în apă pentru a fi recuperată de flăcăi şi binecuvântarea cailor numără sute de ani în ţara noastră.

Un tablou al ceremonialului creştin dedicat Botezului Domnului la Curtea Domnească ne-a rămas din scrierile lui Nicolae Iorga: „De Bobotează, Vodă iese la gârlă, cu tot alaiul. Încă din ajun însă, el a primit trimişi ai clerului din tot cuprinsul domniei sale: e rândul lor să facă daruri, şi cei de la ţară, cei de la mănăstirile şi schiturile din munte vin cu vânaturi, cu lăptării proaspete şi cu păstrăvi. Părinţii se învrednicesc să schimbe câteva vorbe cu stăpânul, dar ei nu pot fi primiţi la cinstea cu cofeturi, cafea şi vutcă, fiind numai smerite feţe bisericeşti. După slujba la biserică, aceşti oaspeţi ai Bobotezei sunt primiţi în spătărie, unde cântă psalţii prelung imnuri bisericeşti”.

Tabloul ceremonialului dedicat Botezului Domnului la Curtea Domnească descrie ziua praznicului, când întreaga familie domnească însoţită de protipendada boierească asistă la slujba săvârşită de Mitropolit: „A doua zi, la slujbă, iată şi Doamna lângă soţul ei, iată domniţele şi beizadelele între lumânările lungi, grele ale Bobotezei. Numai la această sărbătoare se mai văd, în acest timp de orientalism bănuitor, zăvorât, soţia şi fetele acelui după voia căruia se mişcă orice în ţară. Începută cu sosirea în rădvane vechi a bătrânilor stareţi, urmând cu această frumoasă petrecere patriarhală, în care femeilor li se îngăduie să se închine lui Dumnezeu în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu bărbaţii, mântuită, cum vom vedea, cu binecuvântarea cailor, serbarea Bobotezei are un caracter de albă fericire curată, care lipseşte celorlalte. Călugării merg pe la case cu ajunul, de-a valma cu preoţii cei mulţi la număr ai oraşului de reşedinţă”. Sărbătoarea bisericească devenise prilej de petrecere pentru oamenii de rând: „Lăutarii ţigani, lăutarii turci chiar, nu lasă auzul să se odihnească o clipă, nu numai ziua, ci şi în noaptea dinspre Bobotează, şi în aceea a serbării iarăşi”.

Prezent la Curtea lui Matei Basarab cu prilejul acestei sărbători pe la 1650, Patriarhul Macarie al Antiohiei exclama: „Mulţimea şi bucuria gloatelor în Ţara Românească la Bobotează întrece tot ceea ce ştiu că se petrece la Curţile celor mai mari principi ai creştinătăţii!”. Diaconul Paul de Alep, însoţitorul Patriarhului Macarie, descrie sărbătoarea Bobotezei în cetatea Târgoviştei: „Ceremonia se face aşa: seara, după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu ulcioarele şi căldăruşele din ea şi, îmbrăcându-se cu felonul, iau crucile în mână şi merg mai întâi la palatul Beiului, pe care îl stropesc fiecare la rândul său separat şi primesc de la el un frumos dar. Apoi, merg la Mitropolitul local şi de acolo în casele tuturor boierilor şi oamenilor mai avuţi pentru a-i stropi. Ei veniră şi la Patriarhul nostru, sunând şi cântând psalmuri toată noaptea, iar el luă sfiştocul, stropi toată casa în forma crucii, pe el şi pe toţi cei de faţă, apoi sărută crucea şi le aruncă un dar în vasele lor”. O zi la Curtea lui Matei Basarab începea cu binecuvântarea primită în Biserica Domnească. „Trebuie observat că toţi boierii cei mari munteni sunt peste măsură de religioşi. În toate dimineţile de peste an ei se duc la biserica Curţii de asistă la rugăciune, după aceea urcă la Bei şi formează un Divan pentru sentinţe şi judecăţi, apoi se coboară la Liturghie şi nu părăsesc biserica până aproape la amiază, când pleacă la prânz. Acesta e traiul lor în tot cursul anului”, încheie Paul de Alep cronica sa.

Nicolae Iorga descrie, în continuare, slujba sfinţirii apei: „După ce se mântuie slujba în biserică, vine procesia şi sfinţirea apei. În Ţara Românească, tot alaiul merge până la gârlă, Ialomiţa în Târgovişte, Dâmboviţa în Bucureşti – odinioară Argeşul la Curtea de Argeş. În Moldova, apa e pusă într-un vas de argint aurit, în curte, dinspre odăile Doamnei. Şase sfeşnice de argint ard împrejur; un copil de casă ţine în mână al şaptelea. Toată lumea e în picioare; la stânga Voievodului e doamna, copiii lor se află la dreapta; cămăraşul şi boierii, la spatele lor. În strălucirea geroasă a zilei de ianuarie se înalţă toate prapurile bisericilor, care se înfrăţesc cu steagurile ostaşilor. Cădelniţa se mişcă de nouă ori înaintea familiei domneşti, de trei ori încă înaintea copiilor. Apoi, Mitropolitul, urmat de episcopi, sfinţeşte apa. Atunci, iarăşi puştile şi tunurile salută, în bucuria obştească. La munteni, copiii se aruncă în gârlă pentru a căuta crucea pe care Mitropolitul a lăsat-o din mână”.

Urmează binecuvântarea cailor de luptă – „desigur ca în străvechiul Bizanţ, a cărui icoană slăbită trăieşte încă aici. Un număr de cai cu arşale scumpe, împodobite cu aur şi mărgăritare, sunt aduşi de oamenii comisului celui mare, în mijlocul uimirii bucuroase a poporului. Un călător a văzut în Moldova, la 1647, douăzeci şi patru de cai foarte frumoşi pe care Mitropolitul îi stropi cu agheazmă. Străinii ce înconjurau pe Mihai Viteazul la 1600 avură prilejul să-l vadă serbând astfel prin stropirea binecuvântătoare a cailor Boboteaza acelui an unic, în Alba Iulia, capitala Ardealului supus românilor”.

Logofătul Gheorgachi consemnează, în condica de ceremonii de la 1762, faptul că în ajunul zilei de Bobotează, 5 ianuarie, toţi egumenii mânăstirilor din ţară, moldoveni sau greci, veneau la Curtea domnească din Iaşi şi se închinau cu plocoane domnului. Ei aduceau în dar blănuri alese, de vulpi şi jderi, peşti de munte (păstrăvi, lostriţe), proaspeţi sau afumaţi cu meştesug, în cetină de brad, la hârzob (coşuleţ), brânză de oi, smântână de bivoliţă, precum şi altele asemenea, pe care „treti-logofăt“ le însemna într-un izvod anume. Domnul îi primea cu cinste, întrebându-i despre traiul lor de la sfintele mânăstiri. După aceea, mergeau cu toţii în paraclisul Curţii, unde erau îndeplinite toate cele arhiereşti. În ajunul Bobotezei, Sfânta Liturghie şi slujba de sfinţire a apei erau oficiate nu de Mitropolit, ci de Episcopul de Roman, al doilea în ierarhia Bisericii din Moldova.

A doua zi, de Bobotează sărbătoarea căpăta o şi mai mare solemnitate. Domnul ieşea de dimineaţă la slujba Utreniei, fiind primit cu două făclii aprinse, împodobite cu pânză şi mătăsuri, în chipul celor de Botez. Urma o întreagă ceremonie care conferea întregii adunări un fast bizantin deosebit. Pe parcursul slujbei, o făclie era ţinută înaintea icoanei Precistei, iar cealaltă înaintea icoanei lui Hristos.

După sfinţirea apei, Domnul săruta crucea din mâna mitropolitului, îşi atingea fruntea de mănunchiul de busuioc afundat în aghiazmă, iar în acest moment se declanşau trei salve de tun, iar meterhaneaua domnească făcea zarvă cu tobe şi trâmbiţe. Săruta apoi icoana Precistei de la Mănăstirea Golia şi moaştele ce erau de faţă. Doamna, beizadelele, arhiereii şi dregătorii, în ordinea cuvenită, îi urmau exemplul, sarutând crucea şi icoanele, fiind stropiţi cu aghiazmă.

Prezent în Moldova în 1672 şi 1676, De la Croix, secretarul ambasadorului francez la Poartă, arăta că ceremonia Iordanului se încheia cu botezul copiilor orfani, cărora domnul le dădea veşminte şi bani, după care se retrăgea.

La Curte, urma Sfânta Liturghie săvârşită în biserica domnească, de data aceasta, de Mitropolit, împreună cu alţi episcopi şi egumeni din ţara Moldovei.

Doamna, împreună cu toate jupânesele, mergea să asculte Liturghia la „biserica sa“, un paraclis amenajat chiar în „casele despre Doamna“. După slujbă, Domnul, însoţit de bărbaţii de la Curte, intra în Sala tronului, unde urma aceeaşi tradiţie, ca şi la Crăciun, după moda de la Ţarigrad, când se servea vodcă, („Magazin istoric“, nr. 10/1998), cofeturi şi cafea, iar dacă nu era pregătit un mare ospăţ, boierii se împrăştiau fară mare zăbavă pe la casele lor. A doua zi după Bobotează, dascălii împreună cu cei mai iscusiţi ucenici ai lor şi mai pricepuţi la carte veneau, la Spătărie pentru a-l ovaţiona pe Domn, după care primeau un mic bacşiş.

A treia zi, după vechiul obicei, domnul stătea de vorbă cu „egumenii de la Munte“. Curtea oferea şi o masă călugărilor, iar domnul îi poruncea logofătului al III-lea să le înmâneze „pecetluirile cele de sare“, adică veniturile de la ocnele de sare, pentru a le permite să plece la mânăstirile lor.

Peste veacuri, la 1867, memorialistul Principelui Carol I nota: „În fiecare an, pe 6/18 ianuarie, se sfinţeşte Dâmboviţa, în prezenţa autorităţilor şi a întregii garnizoane a oraşului. Mitropolitul face o slujbă la mal şi aruncă o cruce de aur în râu, a cărui gheaţă se sparge înadins pentru aceasta pe o anumită întindere. Imediat se aruncă mai mulţi oameni în apă şi cine are norocul să pună mâna pe cruce şi s-o scoată primeşte o recompensă. La sfârşit, trupele defilează pe dinaintea Prinţului care asistă călare la paradă“. Doi ani mai târziu, acelaşi memorialist scria: „Iarna e aspră. Sfinţirea apei în Dâmboviţa, la care Prinţul asistă călare, s-a făcut pe un ger de minus 12 grade. După ceremonie, prinţul trece în revistă, în Piaţa Teatrului, garnizoana şi garda civilă“. În principiu, ritualul se desfăşura după Sfânta Liturghie ţinută în bisericile bucureştene, când Mitropolitul/Patriarhul sau un vicar al său pornea din faţa Palatului Regal, mai târziu din dreptul Bisericii Zlătari, pe Calea Victoriei într-o suită formată din slujitorii şi credincioşii Capitalei cu ripide, prapuri şi cruci spre Piaţa Senatului, unde se arunca Sfânta Cruce. La ceremonie, asistau familia regală şi oficiali ai statului.

În acest timp, în popor, solemnitățile luau un chip mai omenos, spre bucuria copiilor gospodarilor, care se puteau desfăta, împreună cu părinții și rudele lor, așezați la mese îmbelșugate, adesea însuflețite de vioara sprințară a unui lăutar anume chemat. În ajunul Bobotezei, se pregătea o masă asemănătoare cu cea din ajunul Craciunului.

Pe masa din „camera de curat”, se așterne o față de masă, albă, cea mai frumoasă din lada de zestre a stăpânei casei. Sub fața de masă se pune fân sau otavă, iar pe fiecare colț se așază câte un bulgăre de sare. Deasupra, se orânduiesc, conform obiceiului lăsat din bătrâni, nu mai puțin de douăsprezece feluri de mâncare:

coliva – grâu pisat (arpacaș), fiert, îndulcit cu miere și amestecat cu nucă pisată -, bob fiert, fiertură de prune sau „perje” afumate, sarmale ( „găluște” ) umplute cu crupe, borș de „burechiușe” sau „urechiușele babei” – borș de fasole albă în care se fierb colțunași mici, umpluți cu ciuperci, ce au colțurile lipite în formă de urechiușe, borș de pește, pește prăjit, „vărzare” – plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac și alte cofeturi.

Până la sosirea preotului cu Iordanul sau „Chiraleisa” (Kyrie Eleisonsau „Doamne miluiește”), nimeni nu se atinge de mâncare iar, imediat după sfințirea mesei, parte din bucate sunt adăugate în hrana animalelor din grajduri pentru „a fi protejate de boli și pentru a fi bune de prăsilă”.

Cele cuviincioase fiind astfel împlinite, petrecerea mireană poate să înceapă și ea, cu dulci isonuri de lăută și țambal!

Calița ot Jariștea