Oregano

Se știe de demult că mirodenia numită oregano este simbolul bucuriei provocată de Afrodita, zeița dragostei la vechii greci. Miresele și mirii erau împodobiți cu diademe de oregano, mirodia fiind considerată un leac ce întărește dragostea între soți. Oregano se presară, dacă vrei, la orice mezelic având proprietatea de a deschide și de-a îmboldi pofta de mâncare. Condimentul este înțepător, ușor dulce, dar este atât de plăcut și are un miros „de-ți mută nasul”, încât îl împrăștii peste pizza, paste, în sosuri, prinde bine la mâncărurile de legume dar și la fripturile din porc și vită. Oregano se păstrează întotdeauna în borcane perfect închise, în cămări întunecoase și reci. El se potrivește cu rozmarinul și cimbrul la gătit și chiar cu sovârvul, specie cu care este foarte înrudit. Atențiune! Oregano trebuie pus în mâncăruri la sfârșitul gătitului pentru a-și emana pe deplin aromele.

Calița ot Jariștea

30 august – Sfinții Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii  Constantinopolului

De origine simplă și lipsit de știința cărților, dar prin sfințeniile și harismele sale apostolice, Sfântul Alexandru s-a aflat demn să-l slujească pe Sfântul Mitrofan  Arhiepiscop al Bizantului, in calitate de episcop ajutător. Dupa victoria lui Constantin asupra lui Licinius, Împaratul a orânduit primul Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325. Vârstnic și suferind, Arhiepiscopul Mitrofan l-a trimis pe bunul Alexandru în locul lui. După încheierea lucrărilor Sinodului, Împăratul Constantin a cerut tuturor Sfinților să vină la Constantinopole – oraș pe care tocmai și-l alesese drept cetate imperială- ca să-l binecuvânteze. Un înger divin i-a apărut în acele zile Sfântului Mitrofan, descoperindu-i că avea să-și încredințeze în zece zile sufletul său Domnului și să-l lase pe fericitul Alexandru Arhiepiscop în locul lui. Părinții episcopi care se aflau la Constantinopole în acele zile, după ce au slujit  înmormântarea Sfântului Mitrofan, l-au înscăunat cu solemnitate pe Alexandru ca Prim Episcop și Patriarh al noii capitale a Imperiului.

În urma Sinodului de la Niceea, Sfântul Alexandru, cu toate că avea aproape 70 de ani, a continuat să apere credința ortodocsă în fața vrajbei lui Arie ereticul și a părtașilor săi. Ba chiar a făcut mai multe călătorii apostolice în Tracia, Macedonia, Tesalia și in insulele grecești pentru a predica credința Sinodului ortodocs de la Niceea.

Convocat la Nicomidia pentru a-și devzălui credința, Arie blasfematorul a reușit să-l înșele pe Împărat semnând o mărturisire de credință în care se mulțumea să spună că Fiul lui Dumnezeu este născut înainte de toți vecii. Profitând deci de această mărturisire a sa, Arie a cerut atunci reintrarea sa în Biserică. La îndemnul lui Eusebiu de Nicomidia, Împăratul a primit priincios cererea sa și a cerut Episcopilor reuniți la sinodul din Tyr să o cerceteze. Acest sinod, compus în principal din susținători de-ai lui Arie, s-a întors cu răutate împotriva Sfântului Atanasie cel Mare, pe care l-au numit vrăjitor, necioplit și semănător de zânzanie. Luând cunoștiință de toate acestea, Sfântul Atanasie  s-a îmbarcat în taină pe o corabie spre Constantinopole, unde a încercat în zadar să vorbească cu Împaratul, în timp ce sinodul de la Tyr îl condamna la exil în Treves, azi orașul german Trier.  Arius a încercat să revină la Alexandria, însă la această veste o răzmeriță a izbucnit în oraș împotriva lui, astfel încât Împăratul l-a chemat înapoi la Constantinopole ca să se împărtășească cu Sfântul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia și ai săi au făcut tot felul de constrângeri asupra Sfântului Arhiepiscop ca să slujească o Sfântă Liturghie în care să se împărtășească cu Arie ereticul. Atunci, Sfântul Alexandru s-a retras în biserica „Sfânta Irina” și, îngenunchiind în fața sfântului jertfelnic, s-a rugat zi și noapte cu aceste cuvinte: „Doamne, dacă Arie trebuie să fie împăcat cu Biserica, atunci slobozește pe robul tău cu pace. Dar, dacă ai mila de Biserica Ta și nu vrei ca moștenirea Ta să se facă de rușine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii să nu creadă erezia drept adevărata Credință”. Sâmbătă, cu o zi înainte de duminica în care ar fi trebuie să se petreacă această slujbă, pe când se găsea în piață lângă coloana de porfir ridicată de Constantin, Arie a fost brusc chemat de nevoile firești și, pe când era la closet, mațele au crăpat în el, și acolo a și murit, în locul în care-și fac oamenii nevoile firii, lipsindu-se astfel și de împărtășanie și de viață. Când a aflat această veste, Sfântul Alexandru a ridicat slavă lui Dumnezeu, nu pentru moartea aceluia, ci pentru că, Domnul și-a arătat încă o dată puterea Sa peste dorința mai-marilor lumii acesteia.

Sfântul Alexandru, la rându-i, a adormit în pace câteva luni după moartea Sfântului Constantin anul 337, la vârsta de 98 de ani, lăsând în scaunul de la Constantinopole pe Sfântul Pavel.

*********************************************************************

 

Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea zis cel Tânar era originar din Cipru.

El a fost ales Patriarh, împotriva voinței sale, în cea de-a doua Duminică a Postului Mare din anul 780, după o lunga perioadă în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburărilor pricinuite de erezia iconoclastă. Sub presiunea împaratului persecutor Leon al IV-lea Kazarul, Pavel a trebuit să semneze un document în care declara că nu va accepta cultul icoanelor. Împăratul a murit la puțină vreme după hirotonirea lui, așa încât a putut să retracteze cele semnate cu forța. Totuși, erezia continua să se răspândească, iar el, batrân si bolnav, se vedea neputincios a-i face față, așa încât a ales să renunțe la slujirea de Patriarh și să se retragă la Mânăstirea Flor, fără să o prevină însă pe Împărăteasa regentă, Sfânta Irina. De cum au aflat, Împărăteasa și fiul ei, Constant al VI-lea, s-au dus la Sfântul Episcop și l-au întrebat de ce a plecat. Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a răspuns: „Nu ar fi trebuit să accept să fiu în fruntea unei Biserici care se separă de împărtășirea cu celelalte scaune patriarhale. Dacă nu adunați un Sinod Ecumenic care să îndrepte greșeala care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi”. Și cum ei îl intrebau de ce a consimțit să semneze cu Împăratul eretic, Pavel le-a răspuns: „Tocmai de aceea plâng și mă tânguiesc acum și m-am hotărât să mă pocăiesc, rugându-l pe Dumnezeu sa mă pedepsească pentru că nu am predicat adevărul de frica nebuniei voastre”. A adormit în pace două sau trei luni după aceasta anul 784, aducând mare doliu la palat și printre ortodocși, căci toți îl glorificau pentru virtutea și credința sa. Datorită acestei hotărâri și mustrări a lui, Împărăteasa și Patriarhul ce i-a urmat, Sfântul Tarasie, au început pregătirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.

*************************************************************************

 

În această zi, prăznuim și pe Ioan al VIII-lea Xiphilinos, care a păstorit Biserica din Constantinopole între anii 1064 si 1075, când a trecut la cele veșnice.

Originar din Trebizonda, el și-a făcut învățătura în capitala imperială, unde a fost prieten cu Mihail Pselos. Cum Ioan era foarte învățat în științele juridice, i s-a încredințat catedra de drept a Universității Imperial, pe care Pselos se străduia să o ridice la înălțimea de altădată. Dar, in urma unor intrigi de la curte, Ioan este nevoit să părăsească orașul și, după ce a îmbrăcat haina monahală, a trăit zece ani într-o mânăstire din Muntele Olimp al Bitiniei. La moartea Patriarhului Constantin Lichoudes, Ioan a fost chemat de Împăratul Constantin Doukas și sfințit Patriarh Ecumenic, împotriva reținerilor sale, căci el a trăit toată viața într-o mare sărăcie și într-o desăvârșită curăție sufletească, ferit de ispitele măririi. Dădea milostenie tot ce avea și ajuta la întreținerea și refacerea bisericilor. Slujea zilnic Sfânta Liturghie, în ciuda criticilor unor alți episcopi, mai lumești, și era strălucitor în interpretarea dogmelor și canoanelor Bisericii.

**************************************************************************

Cum cei trei Sfinți Părinți și Capi ai Patriarhiei de la Constantinopole erau oameni modești și nedoritori de mărire în ciuda faptului că deveniseră Înalți Ierarhi, se cuvine să ascultăm de râvna lor monahală ca a unor mari asceți ce au fost. Ei nu și-au dorit fală și o viață lumească plină de bunăstare ci, dimpotrivă, au vrut să-și servească semenii cu umilință. De aceea și praznicul lor trebuie să fie unul simplu, cu bucate mânăstirești ce aduc alinare sufletului iară nu îndestulare burdihanului.

Așadar, vom pune pe mese bucate precum: supă de roșii cu găluște de griș;

ciuperci umplute cu brânză și nuci, rumenite la tigaie, cu ulei;

legume coapte pe plită;

paste de casă cu pește și roșii; salată cu cicoare amăruie; cartofi fierți și amestecați cu măsline mici și negricioase, fără sâmburi; bostan copt cu miere și, așa cum se face uneori la Jariștea Locantă, varză dulce fără carne – varza, se taie în șuvițe subțiri, ceapa se toacă mărunt-mărunt și se prepară tăiețeii de casă. Rezultatul laborului se toarnă într-o oală încăpătoare, adaugându-se foile de dafin, piperul boabe, jumătate din piperul râșnit și jumătate din praful de ardei, apoi, se sărează și se toarnă un litru de apă rece și uleiul de măsline; se dă la foc domol, preț de o ora și se amestecă mereu, spre a nu se prinde tăiețeii de fundul vasului; se dă la cuptor și se lasă până se rumenește crusta de suprafață; la scoaterea din cuptor se presară restul de piper, ardei pisați, șofranul și pătrunjelul mărunțit.

…Har Sfinților Părinți și Capi ai patriarhiei ecumenice constantinopolitane!

Calița ot Jariștea

 

CU PICIOARELE PE PĂMÂNT

Vremurile curg în abundență sau în sărăcie, dar lumea trebuie să mănânce. Și e ușor să fii epicurian când ai de unde alege. Mai greu e să te descurci din Dumnezeu știe ce, cu acei ani mohorâți 1950 până la 1990 .

Iată câteva rețete din vremurile anilor de proletarism în care lumea de condiție bună încerca să țină „rangul” cum putea, urzea și născocea noi metode: la prăjituri înlocuia untul cu margarina, făcea șnițele din șuncă sau parizer, la salatele de boeuf înlocuia carnea de vită cu pui, în loc de carne de porc cocea la cuptor varză călită cu coaste afumate, din pateul de ficat de la conserve se făceau rulade de „carne” cu mirodenii, lungea cafeaua naturală cu năut, și câte altele .

Fac cunoscute, în conjunctura dată, din foile pălite de aburi și timp, din tehica bucătăriei doamnei Constanța Voican -mama prietenei mele Violeta Teodorescu – care a ținut casa și masa deschise cu vizite, petreceri muzicale și dansante pline de musafiri mulțumiți.

 

 

Calița ot Jariștea

 

Partea a treia-Restaurantele de demult și spectacolele de revistă – arta spectacolului total în vechiul București

Tot pentru muzică și pentru petrecere se duceau bucureștenii în grădinile fabricilor de bere Luther și Oppler, apoi în grădinile Colosului, umbroase și răcoroase, ale negustorului Dumitru Marinescu-Bragadiru, aflate în capul Căii Rahovei, lângă fostul Pod al Caliței. Acolo, ne spune George Costescu, oamenii din clasa de mijloc veneau sâmbătă seara cu nevestele și copiii pentru a asculta muzica la modă și a savura „bere proaspătă, cu Kremwurști, cu șuncă, cu unt și ridichi”. Muzica bună, întretăiată de momente vesele și cuplete pe temele zilei, răsuna și de la grădinile celebre aflate peste drum de Mitropolie, pe Calea 11 Iunie, La Șapte Nuci, Mica Pariziană, Suzana și Luzana, de unde se putea auzi ghiersul nemaiîntâlnit al virtuozului instrumentului cu 12 țevi, adicătelea naistul Fănica Luca, mentorul de mai târziu al lui Gheorghe Zamfir.
La Teatrul cel Nou, cel Mare, balconul, lojile și stalul se plictiseau în liniște și-n întuneric. Doar trupa Mihail Pascali mai aduna din când în când plătitori cu abonament ai lojilor de gală deși maestro își poartă fracul cu aplomb în melodrame franțuzești sfâșietoare…dar publicul, publicul atunci stăpânul Bucureșcilor, vrea altceva pe scenă. Atunci apar Artiștii „asociați” în cap cu Millo, Demetriadi și Velescu și pentru prima oară în teatrul românesc, câțiva mânuitori de note și cuvinte se pun pe muncă și scriu ce se numește azi revistă teatrală, sub numele nemaiauzit până atunci „Cer Cuvântul”.
Și lumea bună a Bucureșcilor a învățat pe loc cuplete mișcătoare, cupletul academicienilor, cupletul circului, Cupletul Cișmigiului:
„Ce petrecere frumoasă
E în Cișmigiu pe lac,
Barca mică și voioasă
Te conduce după plac,
Ici și colo câte-un pește
Tot de dragoste vorbește,
Iar brotacii toți în cor
Declar broaștelor amor.
Oac ! Oac! Oac!
Tiri- tiri, tam!”
După Campania ziarului Românul, foaia națională scoasă de C.A.Rosetti, Matei Millo obține direcțiunea Teatrul Național cu scutire de taxele la fisc. În seara primei reprezentații teatrul e plin, negustorii, boierii, mitocănimea au umplut galeriile și strapontinele, specatcolul se apropie cu un cânticel politic „ Haine vechi – zdrențe politice”, scris și jucat chiar de dumnealui Matei Millo care, fără acompaniament dădea drumul cânticelului cu patimă :
„Haine vechi, mulți ani purtate,
Cam murdare, cam pătate
La buzunări și la piept,
Cu rugină de gheșeft…
Le-au pătat cu strâmbătate,
Bătându-și joc de libertate,
Și sleind țara de bani.”

Vestitele instituții ale marii industrii de divertisment, unde asemenea Teatrului Culinar de la Locanta Jariștea de astăzi, se afișau tumultoase spectacole cu „marcă înregistrată”, precum cele ale Teatrului Excelsior de la Alhambra, unde rolul Kerei Calița era jucat de faimosul Nicolae Vlădoianu, iar pe scenă, în acordurile muzicii originale compuse de maestrul Ion Vasilescu sau pe aranjamentele notelor solfegiului semnate de Mișu Constantinescu, Nicolae Patrichi sau Henri Mălineanu, urcau irezistibilii comici Stroe și Vasilache, dar și frumoasele și în egală măsură, risipitor de talentate demoazelele ce n-aveau nevoie de prezentări, Silly Vasiliu, Hermina Petrescu, Marga și Didona Rădulescu, Florica Demion, secondate de alte nume mari ale revistei, cum erau H. Nicolaide sau chiar, în rolul năstrușnicului Cupidon, tânărul pe atunci Grigore Vasiliu Birlic. Părțile de operă grea nu lipseau nici ele, fiind interpretate de mari voci, precum Margareta Marian, Dan Demetrescu sau Al. Giovanni. Corpul de balet, rivalizând cu cele de french cancan pariziene era alcătuit din două secțiuni: „Alhambra Beauties” (40 de fete superbe, în frunte cu Kathy Rusu, Elisa Neagu, Virginica Anghelescu, Rica Manolescu și Zorica Luntzer) și „Alhambra Boys” (20 de tineri atletici și seducători, între care cel supranumit „Sir”, Ionel Silea, Eugen Pintea sau Emil Giuan), direcția coregrafică fiind dată de Ileana Simo și maestrul Oleg Danowsky. Până și costumele sau cortinele, retușate de Suzana Vasilescu, proveneau de la marile case europene de profil, între care Pascaud (18 Rue Richepanse, Paris), Marc Weldy (18 Rue Saulnier, Paris) sau Aberdeen (Westminster Street 117, London W.).
Alte locații selecte erau replica bucureșteană a cabaretului parizian Moulin Rouge care se afla pe colţul format de bulevardul Elisabeta cu strada Anghel Saligny, pe terasa clădirii fostului Senat; a funcţionat, după terminarea Primului Război Mondial, până în 1932, fiind administrat mult timp de grecul Papaianopol; aici a cântat pentru prima dată în Bucureşti, prin 1927-1928, o trupă compusă din artişti de culoare, Chat Noir și varieteul Salata.

Fremătau și murmurau de muzică și dansuri teatrele de vară la adăpostul stejarilor și plopilor: Union, situat pe strada Câmpineau, colţ cu strada sf. Ionică, fusese întemeiat de colonia Union-Suisse și este menționat, ca reper obligatoriu al divertismentului bucureștean în comedia „O noapte furtunoasă” a lui Caragiale. L-a avut ca vedetă pe actorul braşovean I.D. Ionescu, considerat, înaintea lui Constantin Tănase, întemeietorul cupletului politic dar, ne spune Constantin Bacalbașa, și cel care a lansat renumita șansonetă „Cu o botină, din cea mai fină..”.
Actor de revistă, I.D.Ionescu, apărea pe scenă în jachetă îmbumbată, cu pantaloni vărgați, papillion, batistă și canotieră albă și, desigur, întotdeauna cu o floare albă la butonieră. Publicul aplauda, aplauda, când asculta „Piciorul Aglăiței”:

„…Avea un picior
Foarte ușor
Și o botină
Din cea mai fină.

Am fost tentat
De-așa vântat,
De-o demi-mondă,
De-o nimfă blondă…

…Na un picior,
Foarte ușor
Și o botină
Din cea mai fină.

Ai fost tentat
De-așa vânat ,
De-o demi-mondă,
De-o nimfă blondă…!

Avea un picior
Foarte ușor!”

În timpul răzbelului din 1877-1878, conform cronicarului înainte menționat, aici venea, seară de seară, Prințul Gorceakoff, ca să se „răcorească” cu priveliștea jupelor ridicate cu multă îndrăzneală de dansatoarele din trupa Fanelly, dar să se bucure și de puzderia de înalți ofițeri ruși, care, „foarte dedați la băuturi și plini de parale”, „aruncau banii cu amândouă mâinile”.
Amintirea baronului Bellu, suflet duios, știut în lumea teatrelor și dansatoarelor drept Conu Fănică, „ Sufletul maichii” împărțitorul de arginți, cel ce ne-a lăsat bucata de moșie ce-i astăzi grădina morților cu decorații, Cimitirul Bellu. Baronul, în fața divinelor picioare a seduisantei Margot din trupa Fannnely de la Union, uita de neam, de țară, de partid, de cai, de parlament, pentru mângâierea bietului său cuget răvășit:
„Vin mămicule,
Vin bibicule, vin,
Că știi cât ne dorim,
Și cât ne mai iubim.

Vin mămicule,
Vin bibicule, vin,
Cu portofelul plin,
Să te sărut puțin…”


În anul cu alean și neasemuitele-i meșteșuguri 1881, ziaristul Edouard Marbeau slujbaș la gazeta pariziană Correspondent scria că „Seara, orașul se însuflețește din nou, mulțimea se adună prin cafenelele sau grădinile cu muzică”, trăindu-și viața clocotitor, ascultând bunăoară cântece hărtănite de gâtlejul farmazonilor artiști cum, menționau și alți autori, erau îndrăgitele „Am un leu și vreau să-l beu”, „Sârba lui Pompieru*”, „Țânțăraș cu cizme largi”, „Văleu, lupu* mă mănâncă” sau „Pe o stâncă neagră”. La ceasurile amurgului, orașul devenea, așa cum consemna același jurnalist, „Noul Babilon”, o citadelă a distracțiilor feerice, ale cărei locante prindeau viață de niciunde și se transformau în tainicele inimi ale Bucurescilor.
Calița ot Jariștea

Istoria marilor cărți de bucate românești – prima epistolă – Întemeietorul Stolnicul Constantin Cantacuzino

Încă de pe vremea celor mai vechi cuhnii și cămări boierești, izvoditoare de aleasă tradiție, întinsul meselor, adicătelea, țeremoniile, zaiafeturile, sindrofiile, a fost una din trairile cele mai copleșitoare „cu asupra de măsură”. Domnitorii din Principatele Dunărene aveau pentru împlinirea sărbătorilor și primirilor un mare dregător, anume ales – STOLNICUL. Dumnealui se îngrijea cu mare băgare de seamă de masa Domnului și de multe ori, dânsul îl servea pe Voievod, gustând mâncărurile înaintea acestuia, spre a da mărturie că nu erau otrăvite.

Mai cu seamă, menirea stolnicului era ca masa nu doar să-i tihnească Înaintestătătorului său, ci să-i și placă acestuia taman precum ghiersul unei privighetoare circaziene cu boiu încântător… Continuă să citești Istoria marilor cărți de bucate românești – prima epistolă – Întemeietorul Stolnicul Constantin Cantacuzino

Pârjoale bucovinene

 

Astăzi, cu pioasă amintire se aduce în faţa domniilor voastre numele lui Moise Ovreiul, ce îşi avea taraba pe Podul Calicilor, lângă Tribunalul cel Mare, în faţa bisericii Bălaşei.

Fără mirare, iubea un fel de mâncare numit pârjoalele bucovinene, feliu de saţiu care cerea timp de lucru şi grijă fără greş. Din piaţa Bibescu, vis-a-vis de Tribunalul Mare cumpăra   1 kg de carne de porc împănată, adecă fleică, 1 kg de pulpă de vită, 8 ouă, 4 cepe albe nevătămate, o căpăţână de usturoi vânjoasă, 3 legături de mărar, 3 legături de pătrunjel, 400 ml ulei de floarea soarelui, 300 grame pesmet, o jumătate pâine albă şi 300 ml lapte . Continuă să citești Pârjoale bucovinene