10 martie – Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Lăsatului sec de brânză

Imnografia acestei duminici se întemeiază pe icoana lui Adam plân­gând înaintea porţilor Raiului: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: <<-Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am de­părtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumne­zeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut>>”.

Izgonirea lui Adam din Rai, care încheie Săptămâna Brânzei, este aşezată la începutul Postului Mare pentru a arăta urmările nenorocite  ale neascultării şi ale însoţirii cu patimile. Numai prin înfrânare şi prin supunere faţă de Domnul, poate credinciosul să se învrednicească de dobândirea Raiului, pe care Mântuitorul ni l-a deschis din nou prin jertfa Sa de pe cruce. Continuă să citești 10 martie – Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Lăsatului sec de brânză

3 martie 2019 – Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, a Lăsatului sec de carne

Postul Sfintelor Paști este unul aspru, (dar cu ajutorul Atoateziditorului nu ne pare o mare osândă), Părinții Bisericii au rânduit ca trecerea de la mâncarea de dulce la cea de post să se facă lin preccum înoată peștele în apă. În Săptămâna Albă credincioșii se înfruptă, pe lângă bucatele de post și cu lapte, brânză, ouă și pește. Întotdeauna înaintea Lăsatului sec, de brânză sau de carne, este o săptămână cu harţi, atât miercurea cât şi vinerea, ceea ce înseamnă că Biserica dă dezlegare creștinilor să pună pe mesele lor mai multă mâncare de dulce, ca să prindă putere încât să poată posti mai apoi fără gânduri ademenitoare.

Duminica Înfricoşatei Judecăţi sau Duminica Lăsatului sec de carne este duminică următoare după Duminica Fiului Risipitor şi înainte de Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta este cea de-a treia săptămână a perioadei pregătitoare a Postului Mare din sfânta Biserică Ortodoxă.

Această duminică mai este numită şi Duminica Lăsatului sec de carne, deoarece în mod tradiţional, este ultima zi în care se mănâncă bucate din carne înainte de Sfintele Paşti. În săptămâna care urmează, creştinii ortodocşi se opresc de la mâncatul carnii, dar mai pot gusta din ouă, lapte și brânză. Din acest motiv, săptămâna care urmează mai este numită şi Săptămâna Albă. În unele jurisdicţii este tolerat şi mâncatul de peşte. Săptămâna Albă îi simbolizează pe Adam şi Eva în Rai, când încă nu începuseră să mănânce carne.

Citirea din Evanghelie din această duminică constă din parabola lui Hristos despre Judecata de Apoi (Matei 25:31-46). Din Evanghelie, credinciosul aude: „…căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. …. adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”.

Cu o zi înaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi,  în Sâmbăta Morţilor (sau Moșii de Iarnă) se dau de pomană colivă, colaci, piftie, sarmale, plăcintă, fructe, vin şi lumânări aprinse. La mormintele rudelor este obligatoriu să fie aprinse măcar două lumânări, pentru a încălzi sufletele celor trecuți la viață veșnică.

Duminica, însă, se obișnuiește ca finii să meargă cu plocon la nașii de cununie, care, la rândul lor, îi așteaptă în straie de sărbătoare și cu masa întinsă. Cu dreaptă cumpătare și bună măsură, se închină pahare cu vin pentru sufletele celor ajunși în Rai, apoi se pornește un zaiafet, cu muzichie, dănțuiri și geamparale.

Pe masă, sunt orânduite tipsii cu stacoji și raci, stropiți cu picuri groși de lămâie, bibilici fripte în hârtie, boluri cu măduvă dreasă cu hrean și bulion alb din carne ciolănoasă de vacă, cârnăciori din mușchiuleț de iepure și uger fraged de vițică, piftii din creste de cocoș, felii groscioare de pâine mozaic („mestecăm într-un castron 200 grame unt cu 150 grame sardele de Lissa curățite, tocate și date prin sită, până se fac ca spuma, adăugându-le 200 grame limbă, 200 grame șuncă – fierte, 6 ouă fierte, 60 grame capere, toate tăiate în cuburi foarte mici, apoi puse în untul cu sardele și bine mestecate; scoatem cu coada unei linguri miezul unei franzele lungi, dar nu prea mare, și o umplem bine cu compoziția, lăsând-o să stea la un loc rece o zi, apoi o tăiem în felii ca un deget de groase”), croșete de migdale cu apă de flori de portocale, gogoșele cu jumări și miere, cataifuri din cele turcești și alte cofeturi, la care se aduc ulcele cu vin dulce de Cotnari și alte asemenea licori.

Totul se săvârșește, însă cu gândul la Înfricoșătoarea Judecată și la pătimirile Postului ce va urma: „…„Când vei veni, Dumnezeule, pe Pământ, cu slavă şi toate se vor cutremura şi râul cel de foc al divanului va curge, cărţile se vor deschide şi cele ascunse se vor vădi, atunci să mă izbăveşti de focul cel nestins şi să mă învredniceşti a sta de-a dreapta Ta, Judecătorule preadrepte!”

Calița ot Jariștea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O domniță strașnică- Maria „Marghiolița” Ghica-Sturdza-Roznovanu, sclava iubirii neînfrânate

Iașii la 1845

La începutul veacului al XIX-lea, Moldova avea parte de multe cuconițe frumoase, care suceau mințile bărbaților și-i aduceau în stare de orice faptă necugetată. Aceștia erau gata să dezlănțuie prăpădul pentru a putea fi alături de domnița care le răpise sufletul, chiar dacă pentru asta trebuia să calce strâmb peste legile țării și ale bisericii.

Una dintre aceste teribile „femmes fatales” a fost dumneaei Maria Ghica, cea socotită de toți cei din epocă drept o frumuseţe „strălucită” așa cum scria Gheorghe Sion „toate graţiile din mitologie îi făcuseră parte din darurile lor: totul, figură, talie, spirit erau în perfecţiune la dânsa, se putea zice că reprezintă idealul frumuseţii perfecte”. Poetul Alexandru Beldiman, „cel mai distins tânăr de atuncea”, găsise în ea „obiectul adorațiunii și inspirațiunii sale”, însă Maria a renunţat curând la dânsul şi, în 1824, s-a căsătorit cu beizadea Nicolae Sturdza, fiul domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza.

Domnitor Ioniță Sturdza, pământean neaoș

Ginerica era trimis zălog la Stambul și cununia s-a oficiat acolo. În scurtă vreme, Maria – devenită alintata cucoană Marghioliţa Sturdza – a speriat lumea cosmopolită din capitala Imperiului cu frumuseţea ei neasemuită. Mulţi dintre dragomanii și terzimanii marilor puteri trimiși la Constantinopole uitau de menirea lor diplomatică şi ajungeau la duel visând la favorurile frumoasei moldovence.

Se lățise chiar zvonul că însuşi Sultanul Mahmud al II-lea, văzând-o la o paradă prin fața moscheei de la Sfânta Sofia, uimit de șarmul ei „nepământean”, a invitat-o la palat să-i viziteze haremul și să stea câteva ceasuri la taclale, netulburați de nimeni. Beizadea Niculăieș nici că avea cum să zădărnicească porunca Padișahului și se va fi făcut că nu înțelege semnele galante ale invitației făcute soției sale.

După ceva vreme, apropierea unui nou război între muscali și otomani a făcut-o pe Marghioliţa Sturdza să-și părăsească soţul legiuit şi, urcându-se degrabă pe o corabie, să se întoarcă în ţară. După încheierea păcii de la Adrianopole, când pricinile imperiilor s-au mai domolit, domnița a dorit să fugă în păcat cu generalul cneaz Muhanov în Rusia, dar acesta nu a antamat, la plecarea din Iaşi, o caleașcă luxoasă, așa cum i se cuvenea și Marghiolița s-a dedat la nevricale peste poate, l-a pălmuit pe curtezanul său şi la Sculeni a făcut cale întoarsă acasă, zicând că nu-i face în vreun fel trebuință un asemenea „prinț calic”.

La puţin timp după aceste întâmplări, cucoana Marghioliţa s-a recăsătorit cu marele logofăt Costache Sturdza, neţinând seama că el se apropia de 60 de ani, că mai fusese căsătorit şi că avea patru copii mari. Averea acestuia, stăpânul marelui conac de la Ruginoasa între multe altele, echilibra mulțămitor toate aceste mici-mari neajunsuri. Costache Sturdza se înamorase „la nebunie” de frumusețea cu ochi alunecoși de cadână care speriase Stambulul însă nici nu bănuia ce primejdie îl păștea.

Ritualul de fumat la narghilea

Unul dintre bărbații bogați, pătimași, cu statura și boiul ca de pictură ai Iașilor din acea vreme, Nicolae Roznovanu, a uitat de orice bună purtare și cutume și a început să facă o curte zeloasă cucoanei Marghioliţa, deşi era văr primar, după tată, cu primul ei soţ, beizadea Nicolae Sturdza (care, pe veci mâhnit de pierderea soaței sale, se sfârșise în anul 1832). Ca să scape de nepotolitul curtezan al doamnei sale, Costache Sturdza a întreprins cu aceasta o călătorie prin depărtările stepei rusești, încercând zadarnic să ascundă giuvaierul cel mai de preț al amurgului vieții sale de ochii hulpavi ai prădătorului. Nicolae Roznovanu nu s-a lăsat și i-a urmărit îndeaproape, închiriind odăi în aceleaşi hanuri la care trăgea și familionul fugar. Aproape ruinat de cheltuielile fără număr la care fusese înhămat, Costache Sturdza s-a întors în ţară împreună cu podoaba sa, urmat bineînţeles de neobositul Nicolae Roznovanu, care amarnic se juruise că nu se va lăsa până ce nu va pune stăpânire pe cea mai frumoasă muiere a tărâmurilor dintre Stambul și Petrograd. La Iași, „lăudatul de bine”, boier Costache, se încăpățâna să nu se lase încornorat de hainul Roznovanu, şi-a refăcut în scurt timp averea, luând postul de dregător în Divan al afacerilor „dinlăuntru” oferit de domnitorul Mihalache Sturdza, ruda sa. Dar vizitele dese, pe care Nicolae Roznovanu continua să le facă cucoanei Marghioliţa pe când soțul acesteia era împovărat cu treburile cancelariei domnești, deveniseră motivul cel mai picant de bârfă în protipendada ieşeană a timpului. Pentru a curma această împrejurare și să nu mai fie arătată cu degetul de conițele pudice din lumea bună, în deplină înţelegere cu amorezul ce nu se mai sătura de iubirea Marghioliţei a pus la cale o stratagemă prin care urmărea să-l constrângă pe Costache Sturdza să divorţeze. Potrivit acestei socoteli, cucoana Marghioliţa l-a înștiințat pe soţul ei că doreşte să se retragă pentru un timp la Ruginoasa să se odihnească în liniștea naturii. Neputându-şi însoți nevasta, înfricoșat de feluritele ispite cărora aceasta le putea cădea pradă, Costache Sturdza îl rugă pe fiul său Săndulache s-o însoţească. Marghioliţa ajunse la Ruginoasa noaptea şi îşi făcu intrarea la lumina torţelor fiind întâmpinată de sute de ţărani aduşi anume ca să-i ureze „Bun venit!”. Potrivit înțelegerilor hotărâte de însemnatul boier și mare dregător al țării, paza castelului era asigurată de 10 arnăuţi şi 50 de plăieşi.

La mai puţin de o săptămână de la sosire, cucoana Marghioliţa fu anunţată în taină de Nicolae Roznovanu că va călca poarta conacului pe ascuns pentru a o răpi. În fruntea unui număr de oameni înarmaţi, aleşi dintre feciorii cei mai vajnici de pe moşiile sale şi a unei cete de arnăuţi tocmiți pe galbeni buni, Roznovanu ocoli capcanele întinse în lungul drumului de Săndulache, „păzitorul” cinstei familiei sale. Când ajunse la Ruginoasa, porunci să fie distruse cu topoarele porţile şi să fie alungaţi apărătorii de pe ziduri. Trădat şi de arnăuţii săi, care fuseseră cumpăraţi cu grele pungi de galbeni de Nicoloe Roznovanu, Săndulache Sturdza rămase singur să apere scara care ducea în iatacul cucoanei Marghioliţa. După ce ucise doi dintre atacatori, fu înjunghiat în inimă de unul dintre arnăuţii lui Roznovanu. Cucoana Marghioliţa, „leşinată” în alcovul său, fu dusă la castelul curtezanului ei de la Stânca – Iaşi.

Auzind de cele întâmplate la Ruginoasa, Costache Sturdza a fost sfâşiat de durere, dar nu pentru moartea fiului său, la înmormântarea căruia nici nu s-a dus, ci pentru răpirea cucoanei Marghioliţa, icoana terfelită a ochilor săi. Cerând domnitorului să i se facă dreptate, Voievodul a dat poruncă ca o sută de lăncieri din garda sa să meargă la Stânca, să-l prindă pe Roznovanu şi să-l ducă la Ruginoasa pentru reconstituirea crimei, iar pe cucoană s-o predea soţului. Ordinul domnitorului nu a putut fi însă îndeplinit dintru bun început, zidurile castelului de la Stânca fiind apărate de oameni înarmaţi. Mihalache Sturdza a poruncit atunci ca palatul să fie înconjurat şi nimeni să nu poată pătrunde înăuntru. Înfometaţi, apărătorii castelului au început să fugă, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Roznovanu să mărturisească amantei sale că va trebui să se predea. Cunoscând slăbiciunea pe care soţul o avea pentru dânsa, Marghioliţa l-a sfătuit pe Roznovanu să nu facă o asemenea faptă, care putea să-l lipsească de libertate, propunându-i s-o lase să se întoarcă acasă, în schimbul încetării demersului de urmărire. „Zis şi făcut.” Îndată ce a primit scrisoarea Marghioliţei cu această idee, Costache Sturdza, înnebunit de bucurie, a cerut domnitorului să oprească asediul şi să se termine ancheta. Mihalache Sturdza, deşi a fost uimit de cererea vărului său, de a lăsa nepedepsită crima care curmase viaţa unui fiu de mare bravură, a consimțit totuşi nefireasca rugăminte. Astfel, boierul Costache Sturdza şi-a putut aduce soţia cea prețioasă acasă pentru ca viața să-și urmeze pe mai departe cursul legiuit.

Primire la curtea Sultanului Abdul-Medjid, Palatul Dolmabahce

Liniștea boierului Costache n-a fost însă prea lungă. Cam la nouă luni după încleștarea dramatică de la Ruginoasa, cucoana Marghioliţa, însoţită de acelaşi Nicolae Roznovanu, a fugit din Iaşi. Aflând trista veste, Costache Sturdza „plângea, zbiera, se bocea, tăvălindu-se pe jos ca copiii“. Fugarii, însoţiţi de 16 oameni bine înarmaţi, au trecut în Bucovina, unde la 10 noiembrie 1842 s-au cununat după „ritul ortodox”, deşi cucoana Marghioliţa nu fusese încă divorţată de Costache Sturdza. La cererea domnitorului, cuviosul mitropolit Veniamin Costache a făcut cunoscut tuturor că această căsătorie nu este legală, fiind „în afară de lege şi împotriva canoanelor”. Cu consimțirea Patriarhului de la Constantinopole, a pus asupra lui Nicolae Roznovanu şi a cucoanei Marghioliţa „sobornicească osândă, atât pentru a lor deşteptare, cât şi spre pilda altora”. Ei au fost dați afară din comuniunea ortodoxă şi niciun membru al clerului nu avea voie să-i „primească în biserică, nici să le dea anafură sau să-i poftească la masa, sub cumplita amenințare a caterisirii”.

Curtea Domnească din Iași, după Unire a devenit Palatul Administrativ

Neliniştiţi de cumplita întorsătură pe care o luaseră lucrurile, ce păreau cu totul scăpate din frâiele sorții, Nicolae Roznovanu şi cucoana Marghioliţa s-au dus ei înșiși la Constantinopole, unde au încercat să obţină dezlegarea Patriarhului, dar cererea le-a fost refuzată cu „asupra de osândă”, aruncându-se către ei blestemul creștinesc. Nemulţumiţi, în fărădelegea lor, ibovnicii au trecut la catolicism şi apoi la protestantism, fiind divorţaţi şi cununaţi, încă o dată, de către pastorul reprezentanței anglicane de la Constantinopole. Fiindcă divorţul şi căsătoria oficiată de pastorul amintit erau considerate ilegale în Moldova, iar Costache Sturdza stăruia ca vinovaţii să fie aspru pedepsiţi, ei au fost nevoiţi să trăiască mai mulţi ani în străinătățuri. Cei doi copii pe care cucoana Marghioliţa i-a avut între timp au fost consideraţi ca născuţi în cumplită „amestecare de sânge”.

Situaţia s-a limpezit abia după înscăunarea unui nou domn, Grigore Ghica, văr bun cu cucoana Marghioliţa. Ca urmare al poruncii acestuia şi mai ales a averii plătite de Nicolae Roznovanu, Mitropolitul Meletie a aprobat „ca legiuită” căsătoria oficiată în Bucovina, iar în 1856 Mitropolitul Sofronie a eliberat două acte de naştere şi botez celor doi copii, Nicolae şi Smărăndiţa, apreciind că s-au născut „din legiuită însoţire”. Scurt timp după legalizarea căsătoriei Mariei Ghica Sturdza cu Nicolae Roznovanu, Costache Sturdza, care „căzuse în mintea copiilor” de durere, a murit din cauza unei congestii cerebrale fiind înmormântat la Ruginoasa, lângă fiul său.

Neîndurătorul Nicolae Roznovanu a murit la rându-i la Viena, în mai 1858, fiind adus şi înmormântat de cucoana Marghioliţa la Roznov, în ținutul Neamţ. Domnița a mai trăit încă mulţi ani, „în mare belşug”, îndulcindu-se la Palatul Roznovanu din Ieși cu felurite cofeturi și zaharicale, ca pe vremuri în iatacul Sultanului. Cea mai frumoasă ilustrată a Palatului Roznovanu este cea de la sărbătorile de iarnă de altădată. Pe vremuri, doar familiile boiereşti preumblate prin „franţuzime” şi prin Germania, asemenea Marghioliței și lui Nicolae Roznovanu, avea obiceiul împodobirii pomului de Crăciun. Cucoana Marghiolița punea un brad mare în casă şi un altul, şi mai mare, în curtea din faţă, şi îi încărca cu daruri. La Palat, erau invitaţi musafirii de vază, dar exista o mare grijă şi pentru copiii sărmani, cărora li se puneau afară trăistuțe pline de care să se bucure şi ei. Pe atunci se găseau mai puţine jucării de pus sub brad, iar acestea erau făcute din lemn: păpuşi, arme, săbii, dar se aflau nenumărate dulciuri – turtă dulce, alivenci, plăcinte poale-n brâu, pandişpan, „guguluf”, feluriți cozonaci sau „babe opărite tare bune”. Bine primite erau și „învârtitele” – un aluat rotit de mai multe ori ca un colac, plin de zahăr şi nucă. Şi nu lipseau nici „minciunelele”, care erau bucăţi de aluat cu noduleţe, prăjite şi presărate cu zahăr pisat. Dar cel mai spectaculos cofet era cel cu perje umplute cu miez de nucă şi coapte încetișor în vatră. În ceea ce priveşte băuturile, erau foarte îndrăgite oranjadele din portocale stoarse, dar mai ales mustul dulceag adus de la Bucium, Huși, Bohotin și Cotnari. Mustul era „tăiat” – oprit din fermentare încă de toamna şi păstrat în beciuri reci, adânci, pentru ocazii rare. Vizitiii care aşteptau în faţa Palatului făceau un foc mare, la care se încălzeau, iar servitorii le aduceau, din când în când, câte o cofă mare cu vin fiert cu scorțișoară. Întreaga curte era luminată de ceaune umplute cu păcură căreia i se dădea foc şi care ardea încet, până dimineaţa…

Această viețuire plină de bogăție și răsfăț a durat până în mai 1888, Marghiolița bucurându-se de mare trecere, lumea uitându-i păcatele şi greşelile tinereţii.

Târgul din Vinerea Mare din Ieși la 1845

Înainte de moarte, deşi fusese atâta amar de vreme sub apăsarea blestemelor patriarhului ecumenic şi ale mitropolitului pământean, a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântată în vechea catedrală a Mitropoliei din Iaşi, ceea ce s-a şi făcut spre uimirea drept-credincioșilor, care nu înțelegeau cum de unei făpturi care fusese supusă mai degrabă caprițiilor nepotolite ale dragostei desfrânate decât canoanelor nestrămutate ale bisericii i se cuvenea o asemenea cinstire…

Palatul Mitropolitan din Iași

Calița ot Jariștea

 

Teatrul culinar Locanta Jariștea – Premiul Restocracy pentru cel mai original spectacol de restaurant

Ca în fiecare an, la sfârșit de ianuarie, criticul de gastronomie și finul connaisseur care este George Butunoiu invită patronii marilor restaurante din București, jurnaliștii importanți, reprezentanți ai corpului diplomatic și figuri de seamă ale vieții publice la un eveniment unic – Premiile „Restocracy”, care încununează activitatea din anul precedent a instituțiilor din domeniul ospitalității. Ediția dedicată bilanțului anului 2018 s-a desfășurat la Restaurantul L’Atelier din cadrul Epoque și a constituit un adevărat festin pentru lumea bună a Bucureștilor, după cum ediția precedentă s-a ținut chiar la Jariștea Locantă.

Premiile Restocracy consacră atât arta culinară cât și atmosfera din aceste unități ale stilului de viață și bunelor manière ce fac fală urbei noastre. Jariștea, loc ce prețuiește istoria și o recompune în amănunt, conservând tradiția marilor bucătari de cuhnie „așezată”, precum Nicolas Bodislav, transformă bucătăria într-o artă a spectacolului, a fost răsplătită cu unul dintre trofeele importante ale sezonului. Nominalizată și la categoria „Cel mai bun restaurant românesc boieresc din Bucureşti în 2018”, Locanta Jariștea a fost încununată pentru „Cel mai original spectacol de restaurant din Bucureşti în 2018”, Premiul fiind ridicat de însăși Kera Calița, Jupâneasa ce se produce ea însăși seară de seară pe scena teatrului culinar, răspândind – în poveștile sale meșteșugite – parfumul florilor din grădinile de altădată ale culturii noastre, dar și istorii fandosite de amor ori curiozități și farafastâcuri ce fac deliciul comilitonilor, antrenați în magia unor seri însuflețite de muzichiia desăvîrșită a tarafului Crailor de Curtea Veche și seduși de prestațiile numeroșilor artiști din distribuția varieteului de epocă pe care îl găzduiește statornic de mai bine de un sfert de veac.

Premiile Restocracy pentru 2018

Însoțită de grămăticul Dan-Silviu Boerescu, sfetnicul său, Kera Calița, după ce a fost încununată cu laurii Premiului, s-a duelat apoi amical în prințipuri și idei cu așii gastronomiei teoretice și practice, la dejunul-dezbatere ce a urmat festivității, dând culoare discuțiilor, punctând sagace în câteva momente-cheie și imprimând distinsului conclav ceva din farmecul serilor literar-epicureene de altădată, de la Junimea ori Capșa.

Iată, în viziunea lui Maître Georges Butunoiu și a echipei de critici culinari ce o păstorește, integrala Premiilor Restocracy 2018:

  • Cel mai bun restaurant din Bucureşti în 2018 – Le Bistrot Francais
  • Cel mai bun restaurant românesc boieresc din Bucureşti în 2018 – Zexe
  • Cel mai bun restaurant cu bucătărie românească fină din Bucureşti în 2018 – Maize
  • Cel mai bun restaurant românesc tradițional din Bucureşti în 2018 – Caru’ cu Bere
  • Cel mai bun restaurant cu specific internațional din Bucureşti în 2018 – Joseph by Joseph Hadad
  • Cel mai bun restaurant italian din Bucureşti în 2018 – Poesia
  • Cel mai bun restaurant franțuzesc din Bucureşti in 2018 – L’Atelier
  • Cel mai bun restaurant japonez din Bucureşti in 2018 – Yuki
  • Cel mai bun restaurant nord-vest mediteranean (european) din Bucureşti în 2018 – Corto Maltese
  • Cel mai bun restaurant sud-est mediteranean (bucătărie orientală și nord-africană) din Bucureşti în 2018 – Sharkia · Cel mai bun restaurant grecesc din Bucureşti în 2018 – Amvrosia
  • Cel mai bun restaurant spaniol din Bucureşti în 2018 – Pata Negra
  • Cel mai bun restaurant libanez din Bucureşti în 2018 – Four Seasons
  • Cel mai bun restaurant chinezesc din Bucureşti în 2018 – Zen Garden
  • Cea mai bună bucătărie urbană din Bucureşti în 2018 – MA Bistro
  • Cel mai bun sushi bar din Bucureşti în 2018 – Ginger
  • Cel mai bun oyster & caviar bar din Bucureşti în 2018 – Le Vivier
  • Cel mai bun steakhouse din Bucureşti în 2018 – Red Angus
  • Cel mai bun restaurant de peste și fructe de mare din Bucureşti în 2018 – Mesogios
  • Cel mai bun restaurant nou deschis în Bucureşti în 2018 – Kaiamo
  • Cel mai bun Chef din Bucureşti în 2018: Alex Petricean de la Maize

și

Cel mai original spectacol de restaurant din Bucureşti în 2018 – Locanta Jariștea.

Ferice de Orașul dăruit de astre în care se întâmplă toate aceste minuni ale Lumii Noi și, deopotrivă, Vechi!

Calița ot Jariștea

O poveste din vremuri trecute

Boierul de țară Alecsandru Râpeanu nici prin cap nu-i trecea așa ceva atunci când fusese invitat la un ceai nevinovat de către viitorul său cumnat George Colțeanu. În fapt, atunci se va fi jucat însuși viitorul zburdalnicei sale surioare Zenobia. Cei cinci frați Râpeanu rămăseseră orfani de ambii părinți în adolescență, la sfârșitul anilor 1920 și custodia bunurilor familiei fusese încredințată unui unchi, mare proprietar de livezi de pruni pe Dealurile Buzăului și comerciant de spirtoase distilate, deopotrivă și lui Alecsandru, primul care ajunsese la majorat. Dimpreună, unchiul Neculai și tânărul său nepot, nărăvit și el de timpuriu în patima chefurilor și a jocurilor de noroc, dăduseră iama prin avere și făcuseră vraiște totul, încât surorile mai mici erau primejduite și puteau să se trezească peste noapte fără dotă.

Zenobia era cea mai mare dintre fetele Râpeanu și, isteață foc, trecută prin pension, vorbitoare de franceză și germană, înțelesese prea bine cum stă treaba aceasta înadins încurcată de tutore și de fratele mai mare. Fata, fire mai rebelă, inițiată deja în tainele echitației, înotului și trasului cu pușca, nu se gândea în ruptul capului să renunțe la bucățica ei de avere, circa 60 de pogoane de pământ, un loc de casă, un alt loc cu concesiune petrolieră, ceva pădure, câteva bijuterii vechi de familie și o mașină de cusut Singer, pe care măicuța ei i-o lăsase cu limbă de moarte.

Era hotărâtă să treacă pe numele ei tot ceea ce i se cuvenea, mai ales că fusese pețită de un tânăr învățător, frumușel și deștept, dar scăpătat și el. Despre George era vorba, și invitația la ceai adresată lui Alecsandru Râpeanu nu era deloc una nevinovată. George, învățătorul, știa că viitorul său cumnat este un cartofor și era pregătit să își joace cartea cu multă ambițiune, așa că, din vorbă în vorbă, după mai multe rânduri de ceai botezat cu Jamaică, l-a întrebat pe oaspetele său dacă, pentru a alunga plictiseala, să joace un pocher. „-Cum, numai noi doi? Dar n-are niciun farmec, dragă George!” „-Total de acord cu tine, Alecsandre! De altfel, ar trebui să pice doi amici de-ai mei din clipă în clipă!” Nici nu a terminat bine de rostit aceste vorbe și, în timp ce  George își îmbia musafirul cu încă o ceașcă de ceai în care amestecase romul cu dărnicie cei doi prieteni și-au făcut și ei apariția. Partida de pocher ce a urmat a fost una monumentală și bine udată cu ceaiuri și rom.

Spre ora trei dimineața, Alecsandru era curățat de-a binelea și datora o sumă considerabilă. Propusese să iscălească, în prezența celor doi martori, o chitanță de mână pentru acoperirea acestei datorii, când George i-a propus o altă soluție. „-Uite cum facem, prietene! Iscălești dumneata hârtia aceasta, îi punem în bună regulă parafa și apostilele de rigoare, după care nu îmi mai datorezi nimic, parole d’honneur…”. Hârtia cu pricina era chiar foaia de zestre a Zenobiei Râpeanu, întocmită anume după sfaturile acestei riguroase domnișoare, care nu avea deloc de gând să ajungă fată bătrână. Iar cei doi amici ai lui George veniseră pregătiți cu toate cele trebuincioase, dovedindu-se că unul dintre ei era notar, iar celălalt avocat. Strâns cu ușa și nicidecum doritor să se facă de râs în lume drept cartofor înveterat, Alecsandru a iscălit, oftând, documentul, pe care chiar a doua zi dimineață George a avut grijă să-l înregistreze la judecătorie. Nu înainte, însă, de a-i mai oferi proaspătului său aproape cumnat încă o porție zdravană de ceai cu Jamaică!

…Ceaiul acesta a făcut fericită o fată deosebită, care n-a vrut cu niciun chip să renunțe la drepturile ei. Iar obiceiul s-a păstrat în familie, peste generații, deloc întâmplător!

Calița ot Jariștea

Minunile Sfântului Vasile

 

Sevastița, frumoasa fată a negustorului Sterie Cosâncă, cel care își întemeiase bogăția și buna reputație aducând în București tocmai din Flandra batiste de dantelă și valuri de pânzeturi fine. La 17 ani, fata trecuse deja printr-o mare tristețe, când Marcian, chipeșul fiu al băcanului Demetriade, pe care ea îl iubea în taină, se stinsese de o boală neînțeleasă de doftorii chemați zadarnic la căpătâiul lui. Flăcăul aiura fară noimă și după, ce-l apuca fierbințeala, se făcea pe dată rece sloi și o dusese tot așa vreme de câteva zile până ce-și va fi dat obștescul sfârșit. De atunci, Sevastița, care nu mărturisise nimănui durerea ei, ținuse toate posturile cu vrednicie și, într-un târziu, se spovedise unui înțelept Părinte de mir de la unul din schiturile ascunse chiar în inima orașului.

 

Schitul Darvari a fost ctitorit în anul 1834, de către Mihail Darvari și soția sa Elena, născută în familia Buzeștilor, care au cumpărat de la ctitorii Bisericii „Icoana” – familia Băbeanu – un teren în spatele acestei biserici. Aici, „cu cheltuiala dumnealui căminarului Mihalache Darvari, în zilele Măriei Sale Domnului Alexandru Ghica-Voievod, în 1834 August 10” – cum glăsuia pisania de la intrare – a fost zidită o mică biserică din lemn, fără turlă, cu hramul Învierii Sfântului Lazăr, al Sfinților Împărați Constantin și Elena și al Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ca loc de rugăciune pentru membrii familiei și apropiații acestora.

Curtea bisericuței a fost împrejmuită cu metereze groase și înalte, iar în partea de nord și de vest au fost construite chilii, pentru adăpostirea preoților ce aveau să slujească în noul lăcaș. Mult după aceea, Părintele Nicolae de la Rohia va rosti cuvinte pline de căldură despre „liniștea tupilată între ziduri” a schitului binecuvântat.

La întretăierea veacurilor al nouăsprezecelea și al douăzecelea, fiica neguțătorului de olandă și crepdeșin, Sevastița din povestea noastră, a pășit pragul uneia dintre aceste chilii cu inima îndoită de durere. De cum a văzut-o, bătrânul Părinte, cu barba lungă albită de înțelepciune, pogorât parcă dintr-o icoană mântuitoare, i-a spus cu blândețe: „-Mărturisește-ți păcatele, fiica Domnului! Vei fi fost tu, oare, trufașă, neîndurătoare, lipsită de darul milostiveniei?”. „-Părinte, mi-ai citit sufletul!”, îi răspunse, în hohote de plâns, fata. „-Bogăția tatălui meu m-a făcut să cred că totul mi se cuvine pe această lume! Dar Domnul mi l-a luat tocmai pe cel pe care-l credeam ursitul meu! Inima mi-e neagră de atunci, simț că mă usuc pe picioare…”, s-a mărturisit Sevastița. Învățatul Părinte a privit-o în ochi și i-a poruncit cu blândețe un canon, anume să țină cu sfințenie toate posturile scrise cu roșu în călindarul bisericesc, să se stropească cu agheasmă în fiecare dimineață după ce se spăla pe ochi, pentru a vedea mai bine adevărata lumină a vieții, și, în fiecare dimineață de duminică până la Anul Nou, să-și facă pomana cu primul sărac ce-i va fi ieșit în cale după ce pleca de la slujbă, și dimineața primei zile a anului să și-o înceapă cu o rugă către Sfântul Vasile. „-Iară Cel de Sus, văzând străduința ta evlavioasă, de bună seamă că îți va dărui o viață fericită și îmbelșugată!”

Sevastița s-a ținut cu inima curată de canonul ce-i fusese  rânduit, iar în noaptea Anului Nou s-a strecurat câteva clipe afară, în grădina casei, pentru a atârna într-unul din pomi o crenguță de măr de care legase un bănuț de argint ce-l purtase de fiecare data în batistă la slujbele de duminică. La culcare, și-a pus sub limbă și un fir de busuioc, apoi, până spre ziuă, a dormit un somn mai dulce ca nectarul, deloc tulburat de vise amăgitoare și gânduri rele. De dimineață, fata a rostit o rugăciune simplă, închinându-se la icoana Sfântului Vasile ce o ținea pe peretele dinspre Răsărit al camerei sale: „ Doamne, Dumnezeul nostru, pogoară în mine Duhul Tău cel pașnic, ca, fiind păzită de El, să fac roade de credință, de fapte bune, de înțelepciune, de curăție, de înfrânare, de dragoste, de bunătate, de nădejde, de blândețe, de îndelungă răbdare, de îngăduință, de smerenie, de pricepere, căci sunt roaba Ta credincioasă!”.

Apoi, Sevastița s-a dus în grădină și a privit crenguța de măr de care, cu fir roșu, atârna bănuțul binecuvântat. Și, minune, în soarele crud al dimineții, acea mică punte de lemn spre împlinirea sufletească scânteia și strălucea plină de chiciura argintie adunată în zori! Chipul fetei s-a luminat, iar ea a plecat în casă, a umplut lavoarul cu apă curată și s-a spălat pe față cu mare grijă, după care s-a îmbrăcat în veșmintele noi anume pregătite pentru această zi mare.

…„-Și uite, dulceața mea, acestea sunt straiele pe care le-am purtat atunci când bunicul tău ne-a călcat prima oară pragul casei, în acea zi de Sfântul Vasile!”, îi spuse Sevastița nepoțelei ei în prima dimineață a anului 1937. „-Acum, gata cu poveștile, copilă! Haide să mă ajuți să punem masa pentru toți ai casei, căci tare vor mai fi ei înfometați după ce-i vei trezi cu Sorcova Vesela numaidecât!”

Calița ot Jariștea

Întâmplări tragice de la Crăciunurile de altădată

 Crăciunul de altădată era sărbătorit în fel și chip în Bucureștii interbelici, nu chiar cu fastul de mai târziu. Bradul era împodobit cu nuci învelite în staniol, sugiuc, mere și lumânări, de la acestea din urmă iscându-se nu de puține ori pârjolul, mai ales atunci când, în loc de beteală, se aninau ghirlande albe însăilate din vată. O astfel de întâmplare nefericită, când picăturile fierbinți căzute de la o lumânare din Pomul de Crăciun pe rochia de nailon a unei domnișoare, arsurile aducând-o pe acestea pe patul de spital și apoi la țintirim, a inspirat una din scenele-cheie din romanțul de amor intitulat Iubim, apărut ca trilogie în anii 1941-1943 și semnat de Octav Dessila, fost ofițer de cavalerie care oprise înaintarea nemților în timpul Bătăliei de la Oituz din 1917. În carte, scena dramatică este dublată și de un adulter la fel de picant precum cuișoarele ori bobițele de piper într-un clondir cu vin fiert, băutură din Germania care începuse deja să fie populară și la noi, în rețeta mereu schimbătoare putând apărea și coji de naramze siciliene ușor amărui ori bețișoare de scorțișoară.

În vreme ce, în budoar, se puteau desfășura scene crâncene de foileton amoroase, în salon deja se petrecea din plin, musafirii întâmpinând cu chiote șuncile fierte în zeamă de varză sau limbile afumate ce veneau în șir nesfârșit dinspre cuhnie.

Numai că jurnalele se întreceau nu în relatarea menu-urilor din casele oamenilor de ispravă ci, mai degrabă,  în expunerea întâmplărilor mai puțin obișnuite petrecute în asemenea zile sfinte. În seara Crăciunului – 25 decembrie – din 1935 s-a întâmplat ceva ce a ținut multă vreme capul de afiș al presei bucureștene. O presupusă crimă pasională a avut-o ca victimă pe frumoasa Tita Cristescu, fata lui Gheorghe Cristescu zis „Plăpumaru”, cel dintâi șef al comuniștilor români, în 1921. Tita, nu s-a obosit prea mult cu lupta de clasă, ci a ajuns în prim-planul vieții mondene, fiind cea dintâi româncă încoronată cu diadema unei Miss România, în 1926. Țanțoșă și nespus de seducătoare, ea a sucit apoi capul multor bărbați din lumea bună a Capitalei. De Crăciunul anului 1935 domnișoara a pierit tulburător otrăvită cu bomboane de ciocolată în care, cu o seringă, fusese strecurată cianură. Primul bănuit, care era cât pe-aci să sfârșească în închisoare pe viață, a fost amantul ei, bogatul inginer Liviu Ciulei Senior, tatăl viitorului regizor genial cu același nume.

Deşi avea o soție frumoasă și elegant cu doi copii acasă (între care Liviu Junior era deja în clasa a doua de gimnaziu), afaceristul făcuse o pasiune bolnăvicioasă pentru Miss România, căreia îi tot promitea că va divorța și o va lua de nevastă, amânând de mai bine de șase ani să onoreze făgăduiala. Asta nu-l împiedica să fie din cale afară de gelos, făcându-i scene patetice și melodramatice încântătoarei Tita, care începuse și ea să resimtă presiunea vârstei și neîmplinirii sociale, printr-o căsătorie cu un om bogat din elita societății. Iubirea aceasta cu dambla părea că se va sfârși curând, căci Tita se logodise și intenționa să se mărite cu un June diplomat sărăntoc, Cuza Hottu. În zadar, însuși tatăl tinerei, fost comunist dar reprofilat în cârciumar din inima orașului, aproape de Parcul Cișmigiu, încercase să descurajeze legătura, căreia, din lipsă de avere, îi întrevedea un sfârșit apropiat. Tita se încăpățâna și o ținea morțiș că se mărită nu cu amantul cel încă nedivorțat ci cu iubitul de suflet.

Apropiaţii tinerei aveau să povestească în declaraţiile de la moartea ei că Miss România era exploatată de familie care îi cerea bani şi o împingea în aventura cu Ciulei, în care tatăl Titei vedea soţul ideal. Se spune chiar că domnișoara a avut o tentativă de a-și încheia socotelile cu viața, sătulă de nefericirea de care avea parte: „După o tentativă de sinucidere eşuată, Tita i-ar fi spus Mariei: «Era mai bine dacă muream. Sunt plictistă de viaţă. Am fost o vacă de muls»”, notează V. D. Fulger în cartea Destine ale reginelor frumuseţii.

În seara zilei de Ajun, frumoasa tânără a fost la cinematograf şi a revenit acasă cu sora și cumnatul ei, în apartamentul de pe Bulevardul Brătianu, a cărui chirie o plătea în continuare amantul, nu tânărul pretendent. Servitoarea a întâmpinat-o pe Tita la intrare şi i-a spus că Liviu Ciulei i-a adus o cutie cu bomboane. Tânăra a desfăcut cutia, şi-a servit prietenii, dar aceştia au refuzat-o. Dânsa, mai pofticioasă din fire, a mâncat două bomboane, care s-au dovedit a-i fi fatale. În scurt timp, i  s-a făcut rău sub ochii invitaţilor şi, la  nici o jumătate de oră, a fost găsită moartă de medicii chemaţi în ajutor. La autopsia efectuată la Institutul de Medicină Legală, rezultatul a fost unul fără dubii: moarte provocată de otrăvire cu cianură de potasiu. Anchetatorii au constat că cianura fusese injectată în bomboanele pe care le mâncase Tita. Criminaliştii au ridicat cutia cu bomboane din apartamentul tinerei. „Se constată că din acestea lipseau exact atât cât mâncase Tita. Servitoarea nu se atinsese de ele. Ea declara în stânga şi în dreapta că nu îi stă în obicei să guste şi cu atât mai puţin să mănânce din bomboanele şi prăjiturile stăpânei”, notează ziaristul V. D. Fulger.

Primii doi suspecţi luaţi în calcul au fost Liviu Ciulei, despre care servitoarea susţinuse că adusese bomboanele, şi însăşi slujnica Titei, Maria Suciu, cea care îi dăduse cutia. Slujnica a fost prima eliminată din cercul suspecţilor, iar principalul bănuit a rămas Ciulei, care părea să aibă toate motivele din lume să-și omoare amanta-trofeu care era pe cale să-l părăsească curând.

Despre cazul Ciulei, Constantin Argetoianu scrie fără concesii în Memorii-le sale: „3 ianuarie 1936. Tânăra Tita Cristescu, fostă Miss România și pațachină de meserie – fiica plăpumarului Cristescu, prietenul meu și gălăgiosul comunist din 1920, a căzut moartă în câteva minute, zilele trecute, în casa ei. Tristul eveniment s-a întâmplat în prezența surorii ei mai în vârstă, măritată. Toxicologii au declarat, după ce au făcut analizele cuvenite, că fata fusese otravită cu cianură de potasiu. Cristescu tatăl, disperat de moartea fetei care îi întreținea bătrânețea prin «munca» ei, a făcut un denunț Parchetului prin care acuza pe Ciulei, cunoscutul antreprenor de construcții, om de câteva zeci de milioane și stimat de toată lumea. Nimeni nu poate să creadă că un om ca Ciulei să fi comis o crimă. Fusese amantul Titei. Dar nu o rupsese cu dânsa. E drept că-i făcuse o vizită, câteva ore înainte să se întâmple drama. Dar de ce să fi o omorât Ciulei? Fiindcă Tita Cristescu era logodită? Pare mai probabil ipoteza unui şantaj încercat de bătrânul vulpoi comunist împotriva unui om foarte bogat. Afacerea pasionează oraşul”.

Ciulei a fost trimis în judecată sub acuzaţia de crimă cu premeditare. Tot istoricul relaţiei celor doi, geloziile inginerului, certurile şi ameninţările acestuia la adresa tinerei l-au indicat ca fiind aproape indubitabil criminalul. Ciulei a respins toate acuzaţiile şi s-a considerat pe tot parcursul procesului nevinovat. Procesul lui Ciulei a ţinut prima pagină a ziarelor în anul 1936. Presa vremii, lumea bună a Bucureştiului şi chiar oamenii de rând se înghesiau să vadă şedinţele de judecată în care inginerul era acuzat de crimă cu premeditare. Martorii au susţinut că amantul Titei n-ar fi fost în stare de crimă, procurorii n-au reuşit să strângă dovezi suficiente şi, în final, Ciulei a fost achitat. Bogatul antreprenor a fost apărat la process de o pleiadă de avocați celebri, între care Istrate Micescu, Paul Iliescu, Dimitrie Cioc, Emil Nicolau si Oswald Teodoreanu – cunoscut în lumnea gastronomiei ca Păstorel.

Achitat, însă gonit pe veci de societate, Ciulei și-a luat familia și a plecat din București, mutându-și copiii la licee din provincie. Se spune, totuși, că Liviu Ciulei Senior ar fi pornit pe cont propriu o investigaţie pentru a afla cine a otrăvit-o pe Tita Cristescu, însă misterul s-a dezlegat abia peste două decenii. Asasinul şi-a mărturisit crima pe patul de moarte Misterul morţii Titei Cristescu a fost dezlegat de un preot din Bucureşti. Chemat la spovedania unei bătrâne aflată pe patul de moarte, nimeni alta decât servitoarea Maria Suciu, duhovnicul a aflat un secret şocant. Slujnica şi-a mărturisit pe patul de moarte crima şi motivul pentru care a otrăvit-o pe Tita cu cianură: „Pentru că era prea frumoasă, avea de toate, iar eu nu aveam nimic”. Preotul a povestit autorităţilor cele spuse de bătrâna aflată pe patul de moarte şi misterul morţii Titei Cristescu s-a dezlegat la aproape două decenii de la dispariţia acesteia. Miss România fusese ucisă din invidie chiar de propria și mărunta sa slujitoare…

Astfel, nu toate Crăciunurile de demult au fost teatrul unor scene idilice, cu mese încărcate din belșug, întinse pentru rubedeniile felurite și invitații de gală, pe care tronau claponi pe varză sau purcei de lapte cu poama în gură, în vecinătatea delicatesurilor – uneori, se servea chiar coliva făcută pentru o fată nespus de frumoasă!

 

Calița ot Jariștea