Ca-n povești! O nuntă lipovenească la Botoșani în anul 1967

Cu o jumătate de veac sau poate și mai bine în urmă, lângă Botoșani, în sala de mese a unui C.A.P., dar care avea și scenă pentru orchestră și dănțuitori, se ținea o nuntă ca-n povești. Mireasa, o tânără studentă plecată tocmai hăt la Filologia bucureșteană, făcea parte din  comunitatea lipovenească a locurilor, care ajunsese să o concureze – ca tradiție și obiceiuri – chiar și pe gruparea mai veche din așezare, cea a armenilor, meșteri în tot felul de mezelicuri.

 

Ajunsă la studii în Capitală, frumoasa fată a fost cucerită de un tânăr student fin și ales, provenit dintr-o familie de burjui de pe Calea Rahovei, acolo unde aveau o casă cu grădină și tot felul de acareturi, pe strada Iosif Niculescu. La începutul legăturii lor, lipoveanca mlădie, blondă cu ochii albaștri a fost fascinată de primul Crăciun petrecut în familia viitorilor socri, când pe mese s-au perindat tot felul de bucate, care pentru clasa mijlocie emancipată a Bucureștilor puteau trece drept bucate obișnuite, dar care nu prea se întâlneau în nordul Țării de Sus, Țara Fagilor, în ținuturile bucovinene, având o cu totul altă cultură culinară, influențată de stânile din Obcine dar și de faimoasele păstrăvării, ca să nu mai vorbim de ștrudelele, wurștii și șnițelele aduse de la Lemberg sau, chiar, Viena de către funcționarii imperiali austrieci de altădată. Domnișoara a fost sedusă de ritualul gastronomic de pe malurile Dâmboviței neguțătorești, strunit fără cusur de mama domnișorului, o cucoană de toată isprava, care nu lăsa la voia întâmplării nimic din ceea ce însemna bogăția și gustul Sărbătorilor. Așa că pe mese s-au tot înșirat salate de boeuf cu trandafiri de ardei kapia murați în oțet și miere desenați pe maioneza de un galben-auriu elegant, felurite platouri cu icre moi (de crap leneș dunărean sau știucă fâșneață din bălțile Milotinei, de sturion din Deltă sau, chiar, mărgelușe portocalii de Manciuria), cu pateuri în foietaje franțuzești și balotine de vânat mic din Bărăgan, cotletele aranjate ațâțător pe talgere pline cu salată fideluță de varză murată, de toba, caltaboșul, lebărul, ca și de sarailiile levantine înecate în sirop de miere și apă de trandafiri.

Când a venit sorocul nunții, prin 1967, socrul mic a fost cel care – potrivit datinii – a organizat totul la Botoșani, unde s-au strâns toate rubedeniile și prietenii de familie, vreo 200 de musafiri. Cu amintirea duioasă a mesei de Crăciun de la București, mireasa și-a pus tot familionul la treabă, pentru o reprezentație culinară originală, cu care să înnebunească simțurile și să îmboldească fantaziile distinșilor invitați.

Prima oară, s-a adus pe farfurii scrumbie crudă, macerată timp de două săptămâni în multă ceapă stropită cu vin și botezată cu arome aduse de departe.

Atât de bună era marinada cu care s-a servit pescăria, încât unii  – uitând cu bună știință de eticheta împovărătoare în astfel de ocaziuni – și-au suflecat pe dată mânecile cămășilor și-au începu să întingă cu coltuce de pâine prin farfurie după zeama gustoasă.

A urmat o piftie lipovenească numită haladeț, lăsată să se închege la răcoare în pivnițe în farfurii adânci.

Era, în fapt, un aspic fără oase, cu alese bucăți de carne de la cele mai țanțoșe orătănii din curtea socrului, fie ele curcani cu moț roșu, cocoși pintenogi, lenevoase rațe leșești sau chiar bibilici gureșe. La această mâncare, au venit și castroane cu hrean ras, dres cu oțet.

La felul al treilea, a venit lapșaua, adică cei mai fini tăiței de casă, plutind ademenitor în zeama rămasă de la piftia de dinainte și care nu fusese pusă la închegat după fierberea hartanelor de carne ale păsăretului cel pestriț.

Au urmat nu mai puțin de 5.000 de sărmăluțe mici cât o nucă, gândite anume pentru o singură îmbucătură, din carne tocată de porc și de vită, 2.500 dintre ele fiind învelite în foi de varză și alte 2.500 înfășate în frunze de viță, dar toate potopite cu o smântână țeapănă, de stătea lingura dreaptă în borcan (se înțelege că se puneau 10-12 sărmăluțe la porție).

Masa de nuntă a continuat cu jarcovia rusească, adică friptură fiartă la cratiță, în sos de roșii, ceapă, usturoi și neapărat foi de dafin, din cele mai bune bucăți din porc, vițel și gâscă îndopată, tocate cubulețe cam de două degete, pregătită cu o risipă de felioare de castraveți murați așezate între straturile de carne, cam ca la o musaca.

Desertul a fost nu mai puțin înnebunitor – acea pecenie slavă, adică un fel de cozonac de-al nostru, dar cu multă nucă și cacao în umplutură.

A doua zi de dimineață, s-a întins o a doua masă pentru neamurile și cimotiile rămase, la care nu s-au adus nicidecum resturile de la festinul din noaptea precedentă, ci s-au potrivit feluri noi de mâncare.

Mirele s-a retras cu partea bărbătească să numere darul primit -câte 100 de lei de la fiecare invitat cap de familie, doar nașii și unchii având dezlegare să ofere câte 200 de lei-, în timp ce mireasa, împreună cu alaiul de mătuși și verișoare, a pus în ordine cadourile primite de la doamnele invitate la petrecere – lenjerii de pat și macaturi, prosoape, fețe de masă sau tot felul de vase de bucătărie, numai lucruri folositoare și atât de necesare pentru înjghebarea unei noi gospodării.

Astfel, tinerii însurăței au putut porni cu dreptul în viață și tot așa au ținut-o în timp, dovadă că au ajuns, după 50 de ani, să celebreze cu fast și nunta de aur!

Poate cei doi nepoți, de la cele două fiice ale lor, vor serba nunta lor după tabietul cuminților bunici.

Calița ot Jariștea