Boboteaza – 6 ianuarie

Boboteaza încheie șirul celor douăsprezece zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului. În grecește, Boboteaza este numită Teofanie sau Epifanie care înseamnă „Arătarea Domnului”, adică a Sfintei Treimi. Creștinii răsăriteni sărbătoresc botezul lui Iisus în râul Iordan, văzut ca o vestire divină.

Sărbătoarea Bobotezei în Ţările Române avea tradiţii aparte încă din perioada domnitorilor Matei Basarab al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu al Moldovei. Obiceiuri ca umblatul preoţilor „cu Ajunul” pentru binecuvântarea caselor, sfinţirea Apei celei Mari pe malul unei ape curgătoare, aruncarea crucii în apă pentru a fi recuperată de flăcăi şi binecuvântarea cailor numără sute de ani în ţara noastră.

Un tablou al ceremonialului creştin dedicat Botezului Domnului la Curtea Domnească ne-a rămas din scrierile lui Nicolae Iorga: „De Bobotează, Vodă iese la gârlă, cu tot alaiul. Încă din ajun însă, el a primit trimişi ai clerului din tot cuprinsul domniei sale: e rândul lor să facă daruri, şi cei de la ţară, cei de la mănăstirile şi schiturile din munte vin cu vânaturi, cu lăptării proaspete şi cu păstrăvi. Părinţii se învrednicesc să schimbe câteva vorbe cu stăpânul, dar ei nu pot fi primiţi la cinstea cu cofeturi, cafea şi vutcă, fiind numai smerite feţe bisericeşti. După slujba la biserică, aceşti oaspeţi ai Bobotezei sunt primiţi în spătărie, unde cântă psalţii prelung imnuri bisericeşti”.

Tabloul ceremonialului dedicat Botezului Domnului la Curtea Domnească descrie ziua praznicului, când întreaga familie domnească însoţită de protipendada boierească asistă la slujba săvârşită de Mitropolit: „A doua zi, la slujbă, iată şi Doamna lângă soţul ei, iată domniţele şi beizadelele între lumânările lungi, grele ale Bobotezei. Numai la această sărbătoare se mai văd, în acest timp de orientalism bănuitor, zăvorât, soţia şi fetele acelui după voia căruia se mişcă orice în ţară. Începută cu sosirea în rădvane vechi a bătrânilor stareţi, urmând cu această frumoasă petrecere patriarhală, în care femeilor li se îngăduie să se închine lui Dumnezeu în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu bărbaţii, mântuită, cum vom vedea, cu binecuvântarea cailor, serbarea Bobotezei are un caracter de albă fericire curată, care lipseşte celorlalte. Călugării merg pe la case cu ajunul, de-a valma cu preoţii cei mulţi la număr ai oraşului de reşedinţă”. Sărbătoarea bisericească devenise prilej de petrecere pentru oamenii de rând: „Lăutarii ţigani, lăutarii turci chiar, nu lasă auzul să se odihnească o clipă, nu numai ziua, ci şi în noaptea dinspre Bobotează, şi în aceea a serbării iarăşi”.

Prezent la Curtea lui Matei Basarab cu prilejul acestei sărbători pe la 1650, Patriarhul Macarie al Antiohiei exclama: „Mulţimea şi bucuria gloatelor în Ţara Românească la Bobotează întrece tot ceea ce ştiu că se petrece la Curţile celor mai mari principi ai creştinătăţii!”. Diaconul Paul de Alep, însoţitorul Patriarhului Macarie, descrie sărbătoarea Bobotezei în cetatea Târgoviştei: „Ceremonia se face aşa: seara, după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu ulcioarele şi căldăruşele din ea şi, îmbrăcându-se cu felonul, iau crucile în mână şi merg mai întâi la palatul Beiului, pe care îl stropesc fiecare la rândul său separat şi primesc de la el un frumos dar. Apoi, merg la Mitropolitul local şi de acolo în casele tuturor boierilor şi oamenilor mai avuţi pentru a-i stropi. Ei veniră şi la Patriarhul nostru, sunând şi cântând psalmuri toată noaptea, iar el luă sfiştocul, stropi toată casa în forma crucii, pe el şi pe toţi cei de faţă, apoi sărută crucea şi le aruncă un dar în vasele lor”. O zi la Curtea lui Matei Basarab începea cu binecuvântarea primită în Biserica Domnească. „Trebuie observat că toţi boierii cei mari munteni sunt peste măsură de religioşi. În toate dimineţile de peste an ei se duc la biserica Curţii de asistă la rugăciune, după aceea urcă la Bei şi formează un Divan pentru sentinţe şi judecăţi, apoi se coboară la Liturghie şi nu părăsesc biserica până aproape la amiază, când pleacă la prânz. Acesta e traiul lor în tot cursul anului”, încheie Paul de Alep cronica sa.

Nicolae Iorga descrie, în continuare, slujba sfinţirii apei: „După ce se mântuie slujba în biserică, vine procesia şi sfinţirea apei. În Ţara Românească, tot alaiul merge până la gârlă, Ialomiţa în Târgovişte, Dâmboviţa în Bucureşti – odinioară Argeşul la Curtea de Argeş. În Moldova, apa e pusă într-un vas de argint aurit, în curte, dinspre odăile Doamnei. Şase sfeşnice de argint ard împrejur; un copil de casă ţine în mână al şaptelea. Toată lumea e în picioare; la stânga Voievodului e doamna, copiii lor se află la dreapta; cămăraşul şi boierii, la spatele lor. În strălucirea geroasă a zilei de ianuarie se înalţă toate prapurile bisericilor, care se înfrăţesc cu steagurile ostaşilor. Cădelniţa se mişcă de nouă ori înaintea familiei domneşti, de trei ori încă înaintea copiilor. Apoi, Mitropolitul, urmat de episcopi, sfinţeşte apa. Atunci, iarăşi puştile şi tunurile salută, în bucuria obştească. La munteni, copiii se aruncă în gârlă pentru a căuta crucea pe care Mitropolitul a lăsat-o din mână”.

Urmează binecuvântarea cailor de luptă – „desigur ca în străvechiul Bizanţ, a cărui icoană slăbită trăieşte încă aici. Un număr de cai cu arşale scumpe, împodobite cu aur şi mărgăritare, sunt aduşi de oamenii comisului celui mare, în mijlocul uimirii bucuroase a poporului. Un călător a văzut în Moldova, la 1647, douăzeci şi patru de cai foarte frumoşi pe care Mitropolitul îi stropi cu agheazmă. Străinii ce înconjurau pe Mihai Viteazul la 1600 avură prilejul să-l vadă serbând astfel prin stropirea binecuvântătoare a cailor Boboteaza acelui an unic, în Alba Iulia, capitala Ardealului supus românilor”.

Logofătul Gheorgachi consemnează, în condica de ceremonii de la 1762, faptul că în ajunul zilei de Bobotează, 5 ianuarie, toţi egumenii mânăstirilor din ţară, moldoveni sau greci, veneau la Curtea domnească din Iaşi şi se închinau cu plocoane domnului. Ei aduceau în dar blănuri alese, de vulpi şi jderi, peşti de munte (păstrăvi, lostriţe), proaspeţi sau afumaţi cu meştesug, în cetină de brad, la hârzob (coşuleţ), brânză de oi, smântână de bivoliţă, precum şi altele asemenea, pe care „treti-logofăt“ le însemna într-un izvod anume. Domnul îi primea cu cinste, întrebându-i despre traiul lor de la sfintele mânăstiri. După aceea, mergeau cu toţii în paraclisul Curţii, unde erau îndeplinite toate cele arhiereşti. În ajunul Bobotezei, Sfânta Liturghie şi slujba de sfinţire a apei erau oficiate nu de Mitropolit, ci de Episcopul de Roman, al doilea în ierarhia Bisericii din Moldova.

A doua zi, de Bobotează sărbătoarea căpăta o şi mai mare solemnitate. Domnul ieşea de dimineaţă la slujba Utreniei, fiind primit cu două făclii aprinse, împodobite cu pânză şi mătăsuri, în chipul celor de Botez. Urma o întreagă ceremonie care conferea întregii adunări un fast bizantin deosebit. Pe parcursul slujbei, o făclie era ţinută înaintea icoanei Precistei, iar cealaltă înaintea icoanei lui Hristos.

După sfinţirea apei, Domnul săruta crucea din mâna mitropolitului, îşi atingea fruntea de mănunchiul de busuioc afundat în aghiazmă, iar în acest moment se declanşau trei salve de tun, iar meterhaneaua domnească făcea zarvă cu tobe şi trâmbiţe. Săruta apoi icoana Precistei de la Mănăstirea Golia şi moaştele ce erau de faţă. Doamna, beizadelele, arhiereii şi dregătorii, în ordinea cuvenită, îi urmau exemplul, sarutând crucea şi icoanele, fiind stropiţi cu aghiazmă.

Prezent în Moldova în 1672 şi 1676, De la Croix, secretarul ambasadorului francez la Poartă, arăta că ceremonia Iordanului se încheia cu botezul copiilor orfani, cărora domnul le dădea veşminte şi bani, după care se retrăgea.

La Curte, urma Sfânta Liturghie săvârşită în biserica domnească, de data aceasta, de Mitropolit, împreună cu alţi episcopi şi egumeni din ţara Moldovei.

Doamna, împreună cu toate jupânesele, mergea să asculte Liturghia la „biserica sa“, un paraclis amenajat chiar în „casele despre Doamna“. După slujbă, Domnul, însoţit de bărbaţii de la Curte, intra în Sala tronului, unde urma aceeaşi tradiţie, ca şi la Crăciun, după moda de la Ţarigrad, când se servea vodcă, („Magazin istoric“, nr. 10/1998), cofeturi şi cafea, iar dacă nu era pregătit un mare ospăţ, boierii se împrăştiau fară mare zăbavă pe la casele lor. A doua zi după Bobotează, dascălii împreună cu cei mai iscusiţi ucenici ai lor şi mai pricepuţi la carte veneau, la Spătărie pentru a-l ovaţiona pe Domn, după care primeau un mic bacşiş.

A treia zi, după vechiul obicei, domnul stătea de vorbă cu „egumenii de la Munte“. Curtea oferea şi o masă călugărilor, iar domnul îi poruncea logofătului al III-lea să le înmâneze „pecetluirile cele de sare“, adică veniturile de la ocnele de sare, pentru a le permite să plece la mânăstirile lor.

Peste veacuri, la 1867, memorialistul Principelui Carol I nota: „În fiecare an, pe 6/18 ianuarie, se sfinţeşte Dâmboviţa, în prezenţa autorităţilor şi a întregii garnizoane a oraşului. Mitropolitul face o slujbă la mal şi aruncă o cruce de aur în râu, a cărui gheaţă se sparge înadins pentru aceasta pe o anumită întindere. Imediat se aruncă mai mulţi oameni în apă şi cine are norocul să pună mâna pe cruce şi s-o scoată primeşte o recompensă. La sfârşit, trupele defilează pe dinaintea Prinţului care asistă călare la paradă“. Doi ani mai târziu, acelaşi memorialist scria: „Iarna e aspră. Sfinţirea apei în Dâmboviţa, la care Prinţul asistă călare, s-a făcut pe un ger de minus 12 grade. După ceremonie, prinţul trece în revistă, în Piaţa Teatrului, garnizoana şi garda civilă“. În principiu, ritualul se desfăşura după Sfânta Liturghie ţinută în bisericile bucureştene, când Mitropolitul/Patriarhul sau un vicar al său pornea din faţa Palatului Regal, mai târziu din dreptul Bisericii Zlătari, pe Calea Victoriei într-o suită formată din slujitorii şi credincioşii Capitalei cu ripide, prapuri şi cruci spre Piaţa Senatului, unde se arunca Sfânta Cruce. La ceremonie, asistau familia regală şi oficiali ai statului.

În acest timp, în popor, solemnitățile luau un chip mai omenos, spre bucuria copiilor gospodarilor, care se puteau desfăta, împreună cu părinții și rudele lor, așezați la mese îmbelșugate, adesea însuflețite de vioara sprințară a unui lăutar anume chemat. În ajunul Bobotezei, se pregătea o masă asemănătoare cu cea din ajunul Craciunului.

Pe masa din „camera de curat”, se așterne o față de masă, albă, cea mai frumoasă din lada de zestre a stăpânei casei. Sub fața de masă se pune fân sau otavă, iar pe fiecare colț se așază câte un bulgăre de sare. Deasupra, se orânduiesc, conform obiceiului lăsat din bătrâni, nu mai puțin de douăsprezece feluri de mâncare:

coliva – grâu pisat (arpacaș), fiert, îndulcit cu miere și amestecat cu nucă pisată -, bob fiert, fiertură de prune sau „perje” afumate, sarmale ( „găluște” ) umplute cu crupe, borș de „burechiușe” sau „urechiușele babei” – borș de fasole albă în care se fierb colțunași mici, umpluți cu ciuperci, ce au colțurile lipite în formă de urechiușe, borș de pește, pește prăjit, „vărzare” – plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac și alte cofeturi.

Până la sosirea preotului cu Iordanul sau „Chiraleisa” (Kyrie Eleisonsau „Doamne miluiește”), nimeni nu se atinge de mâncare iar, imediat după sfințirea mesei, parte din bucate sunt adăugate în hrana animalelor din grajduri pentru „a fi protejate de boli și pentru a fi bune de prăsilă”.

Cele cuviincioase fiind astfel împlinite, petrecerea mireană poate să înceapă și ea, cu dulci isonuri de lăută și țambal!

Calița ot Jariștea