Balurile mascate în Bucureștii de altădată – prima parte

Din cronicile de ambrozie cu aur lichid și chihlimbar, am cules anii 1770-1800, când la reședința lui Ienăchiță Văcărescu de pe Podul Mogoșoaei, ce „ținea” fastul petrecerilor sale, întrecea până și splendoarea Curții Domnești, oricum s-ar fi numit stăpânul acesteia, de la Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea și Mihail Șutu la „nebunul” Nicolae Mavrogheni, Alexandru Moruzzi și Constantin Hangerli. Marele spătar Ienăchiță Văcărescu i-a sfidat mai tot timpul pe domnitorii fanarioți (înveșmântați în samur și potcapuri cu giuvaere), chiar și atunci când lucra în slujba acestora. Balurile lui Ienăchiță erau însuflețite de personaje colorate, dătătoare de rodul nobil al pământului și soarelui, multe dintre ele purtând măști ca la Veneția. Prințul de Dâmbovița se înconjurase de o mulțime de Briseide, numele homeric pentru muzele iubirii, puse să joace felurite roluri de desfătare, ca și natura urzitoarea lumii. Cântecele amoroase de dor și poezii     ca-ntr-o visare la scripca unui menestrel se aud precum greierașii cântând cu glasurile dulci, cu dragoste pătrunzând la ospățurile marelui și necugetatului boier ce dăruia vinul, nectar al zeilor și oamenilor.

Pe vremea lui Ioan-Vodă Caragea (1812-1818) au apărut, însă, în Vechii București, primele cluburi evropenești, unde se întâlneau oamenii de lume mai emancipați pentru a sorbi un coniac și a juca un pocher sau alte jocuri de cărți, dar și primele saloane pentru baluri. În asemenea saloane se țineau „baluri dansante” și baluri mascate. Ceva mai târziu, un salon celebru era cel de la Bossel, unde și actorul Matei Millo își prezenta repertoriul de comedii, între care „Lipitorile satelor”, „Avarul” lui Moliere, „Nunta lui Figaro” și „Paraponisiţii”.

Balurile masque sau costume se țineau de obicei în zilele de joi și duminică în reședințele  boierești cu fronton. Cele mai renumite astfel de petreceri erau cele de la „hotelul” Prințului Bibescu, balul mascat de la Operă, balul de la Palatul Șuțu șbalul lui Ion Marghiloman.

Lângă vechiul drum al poştei de la Bucureşti, în satul Maia, spre Moldova se afla conacul lui Barbu Catargiu. La moșia cu păduri și lacuri, primul ministru Catargiu și-a ridicat un castel cu 52 de încăperi, grădini și pajiști fără seamăn. Boierii vremeii opreau nu doar să discute politică, ci se înşirau trăsuri nesfârşite pline de domniţe cu rochii strălucitoare, giuvaeruri cu rubine și smaragde. Drumul până în sălile de bal se făcea printre fântâni şi alei împrejmuite cu flori de pe alte meleaguri şi păuni ce călcau trufaş.

Mai apoi, Casa Vernescu, devine începând din 1889, în urma restaurării acesteia de către arhitectul Ion Mincu, cea mai frumoasă casă de pe Calea Victoriei, loc al balurilor și seratelor mondene.

Tot în acea vreme, faimoase erau și balurile de la Casa Capșa, Salonul Oteteleșanu ori Fialkowski și balurile elitei pământene de la Jockey Club sau din palatele altor mari boieri – precum Știrbey sau Lahovary, dar și cel caritabil, Balul Obolului, pus la cale, an de an, în sala Teatrului Național, de către dumneaei Elena Pherekyde (la care își dorea atât de mult să meargă și Jurubița, eroina lui Ion Marin Sadoveanu din „Sfârșit de veac în București”). Scopul binefacerii era strângerea de galbeni pentru înzestrarea spitalelor bucureștene, care erau susținute din contravaloarea biletelor de intrare, prin beneficiul ce rămânea de la supeu, dar mai ales prin „tombola monstră ce învârtea toată noaptea roata norocului”. Doamnele inimoase din înalta societate nu precupețeau nicio caznă pentru buna organizare a balului cu apăsate însușiri filantropice. Elena Pherekyde, sufletul Obolului, cutreiera cu o lună-două înainte prăvăliile Lipscanilor sau Podul Mogoșoaiei și nu ieșea din ele decât cu trăsura plină de fel de fel de lucruri, oferite de negustori, de bunăvoie…

În Bucureștii de sfârșit de secol XIX și început de secol XX, balurile se țineau lanț și înfăptuiau cele mai bune prilejuri de etalare a bogăției și a eleganței vestimentare a protipendadei, de ieșire în lume a distinsului cuconet și de intrare în înalta societate a fetelor de măritat din familiile bune, iar – pentru nababi, pentru politicieni și elita corpului ofițeresc – de marcare a tuturor semnelor de înveliș ale „virilității” sociale. Femeile străluceau în veșmintele lor, dar nici bărbații nu se lăsau mai prejos, cu toții ferchezuiți (despre Marghiloman, cel care a dat numele faimoasei cafele fierte nu cu apă ci cu rom de Jamaica, politicianul care strânsese în herghelia sa cei mai mulți armăsari pursânge care au datat vreodată în România, se spunea, de pildă, că era atât de pedant cu ținuta lui încât își trimitea cămășile la spălat și călcat la Londra!).

 

Calița ot Jariștea

Istorisirile Kerei Calița le mai afli și pe site-urile BucatarescuAntena SatelorVacanțierulCarneteGastroart și Presa de Turism