Balurile mascate în Bucureștii de altădată – partea a doua

Petrecerile cu personaje de asemenea etalon, la care adesea participau și capetele încoronate ale țării sau regii, împărații, kaiserii, țarii sau prinții Europei aflați în vreo vizită la București (peste 30 de coroane consemnate în arhivele Casei Capșa), nu se desfășurau oriunde și cercul era foarte restrâns, după cum aflăm din relatările cronicarilor vieții mondene, cum era faimosul Mișu Văcărescu- Claymoor.

Orașul începea să trăiască frumos, era viu, strălucitor, începea să-și făurească fabuloasa soartă, în care noutățile din modă, gastronomie sau literatură beneficiau de dezlănțuiri asemănătoare cu cele de pe malurile Senei.

Considerat drept o adevărată instituţie de socializare, balul – cu sau fără măști – dădea tonul noilor tendinţe. Dar totul se petrecea după reguli şi ritualuri străine de obişnuinţele locale. Aproape totul se juca la nivelul imaginii, domnii simţindu-se obligaţi să-şi arate fina educație în știința dansului, iar doamnele trăind cu grija de a apărea mereu cu o garderobă fastoasă. Cu greu un nou personaj era primit în aceste cercuri aristocarte cu arborele genealogic știut și cunoscut. Desigur, pizma era mare și cei neinvitați, în special cei din burghezia abia alcătuită, sufereau profund și interpretau în fel și chip.

Astfel, balurile de la Palatul Șuțu (unde codul eleganței desăvârșite cerea să vii obligatoriu cu caleașca, inclusiv Regele Carol I trebuind să se supună regulilor gazdelor) erau cele mai discutate, pentru și împotriva, cu tonuri vătămătoare despre distinșii lor amfitrioni – Prințul Grigore Șuțu și soția sa, Irina (născută Hagi-Moscoile. „Perechea Șuțu era cât se poate de caraghioasă; nu erau oameni răi, dar nici buni, și cheltuiau prostește însemnatele lor venituri. Foarte vanitoși, singura lor plăcere era să primească și dau baluri toată iarna, o dată pe săptămână și de multe ori de două”, amintește destul de malițios Constantin Argetoianu. Multe sunt legendele legate de palatul din inima Bucureștilor, peste drum de Spitalul Colțea, acolo unde balurile îl puteau concura pe cel ținut pe 6 ianuarie la Palatul Regal. Poveștile au fost întreținute chiar de stilul fistichiu al gazdelor, care nu știau ce să mai născocească pentru a-și copleșii aleșii oaspeți. Constantin Bacalbașa susține că servirea era făcută de „arnăuți în fustanele” (costumație pe care o prefera și Caragiale în ciudatul său exil berlinez, după cum ne reamintește și Mircea Constantinescu), iar – pe semne pentru a impresiona și mai tare pe cei slabi de înger – urmașii arnăuților purtau iatagane și pistoale zdravene la brâu. Iar, la intrare, în jachetă roșie sclipitoare și șalvari de mătase, era arătat un tânăr cu statură puternică, de culoare, pe care bucureștenii îl știau drept „arapul lui Șuțu”. Acesta stătea, de altfel, și pe bancheta din spatele trăsurii de gală marca Victoria, cu care familia se plimba la Șosea, însoțită fiind de un pudel, grăsuț și cu blana îngrijit pieptănată, o veritabilă „mască” a încântătoarei avuții de altădată…

Și când te gândești că aceste baluri mascate sau costumate s-au inspirat dintr-o tradiție populară „ de Ziua Cucilor” după Lăsatul Secului, când poporenii se îmbrăcau în costume femeiești și-și puneau măști pe față dansând intr-o horă nebună ce alunga spiritele rele, blestemele și toate boalele.

Calița ot Jariștea

Istorisirile Kerei Calița le mai afli și pe site-urile BucatarescuAntena SatelorVacanțierulCarneteGastroart și Presa de Turism