Boeuf bourguignon sau nobila alianță Charolais – Pinot Noir

În țara care a pironit, încă de la mijlocul veacului XIX, etaloanele eterne ale vinului roșu, legătura dintre carnea de calitate și vinul vindecător este una fundamentală. Nu doar că franțuzul gourmet nu poate gândi o masă à la carte fără o sticlă de vin bun, dar nici bucătarul nu se poate gândi să purceadă la gătit dacă nu are la îndemână o carafă cu zeamă de struguri înnobilată de timpul petrecut în budana de stejar învechit.

De aceea nu este deloc întâmplător că a găti carnea în vin și cu vin rămâne une méthode française de la gastronomie…et de la culture!, care nu dă greș niciodată. Și poate că pilda cea mai bună pentru această practică de cuhnie este boeuf bourguignon sau à la Bourguignonne, adică carnea de vită cea mai bună, care poate proveni de la un juncan din rasele Charolais sau Limousine, musai se cere temeinic fiartă înăbușit  în vin roșu de Burgundia lungit cu o supă groasă de oase de vită înmiresmată cu morcovi, șalote, usturoi și ierburile de gust din faimosul bouquet garni, apoi decorată cu perle de ceapă, ciuperci de pădure și șunculiță afumată, dar și, uneori, cu cartofi natur sau găluște de griș.

Elementul fără de care nu se poate în această minunată plăsmuire culinară este fără nicio îndoială vinul roșu din Bourgogne, care dă și numele rețetei. Carevasăzică, nu vorbim de cărnăraie pregătită „în stil burgund”, ci de cele mai bune piese de vită, modelate cu meșteșug sau, după capriciu, tocate grosier din satâr, dar neapărat gătite cu vin din această bogată regiune podgoreană a Franței, rivalizând cu cea bordeleză și chiar depășind-o pe aceasta în ceea ce privește vinurile Pinot Noir ori Gamay (baza pentru vinul tânăr Beaujolais).

Cu astfel de vinuri, în Franța se gătește dintotdeauna nu doar vită, ci și piciorul de miel (gigot d’agneau rôti au four) sau iepurele întreg (lièvre entier), după cum ne spun cărțile de bucate medievale. Însă la apogeul savorii – dacă ne gândim la fierberea înceată, vreme de trei sau chiar patru ceasuri, în vin purpuriu – se cuvine să punem carnea de vită caldă (de proaspătă ce este).

Pentru bœuf à la bourguignonne face așadar trebuință o bucată de jumătate de kil de vită, carnea fiind cu măiestrie prefăcută în cuburi cu latura de două degete ceva mai butucănoase. De asemenea, se mai cer și următoarele proporții: o bucată cam de un sfert de kil de slănină albă, un pahar de ulei de măsline presate la rece, doi morcovi făcuți rondele, două cepe tăiate solzișori, sare și piper, două linguri de făină, trei pahare de vin Côtes du Rhône sau Côte de Beaune, trei cești de supă concentrată de vită, 3 linguri de unt galben, o lingură de pastă de tomate, două căpățâni de usturoi zdrobit, o jumătate de linguriță de cimbru mărunțit, o frunză de dafin parfumată, până la două duzini de cepșoare mici de arpagic, un bouquet de ierburi (alcătuit din pătrunjel verde, dafin, cimbru, rozmarin și tarhon), plus un sfert de kil de ciupercuțe.

Mai întâi, slăninuța se toacă mărunt și se lasă să sfârâie în tigaie împreună cu o ceașcă de supă clară preț de cinci-șase minute, după care se scurge de lichid și se usucă într-un șervet curat de bumbac. Jumările se sotează apoi în ulei de măsline, până ce ajung aurii-maronii, apoi se lasă la odihnă într-un castron. Cuburile de carne de vită se aranjează cu o jumătate de linguriță de sare de mare și un sfert de linguriță de piper verde. După aceea, toate elementele de mai sus se trag cu grijă în grăsime câteva minute, amestecându-le din când în când cu o lingură de lemn și lăsându-le să capete culoarea potrivită pe toate părțile. Se scoate carnea și în amestecul de unt topit în ulei se adaugă vegetalele mărunțite. Când toate preparativele sunt încheiate, cuburile de carne se pudrează cu nițică făină și se reunesc într-o cratiță dimpreună cu jumările, ceapa și morcovii, toate fiind acoperite cu vin roșu și supa de vită încălzită ușor, în care s-a dizolvat pasta de tomate și s-a adăugat mujdeiul. În vasul de aramă se pune și buchetul de gust, apoi se dă la cuptor și după o oră ierburile legate cu o foaie de praz sau cu o ață se îndepărtează. Se lasă apoi cratița la foc mic, în cuptor, încă vreo două sau chiar trei ceasuri, controlând mereu zeama și completând când e cazul cu vin roșu. După ce se scoate vasul cu stufat din cuptor, carnea se aranjează pe o tipsie, înconjurată de ciupercile sotate, arpagicul tras în unt și cartoafele fierte, uneori stropite cu unt topit și decorate cu frunzulițe de pătrunjel verde.

Carafa cu Pinot Noir va fi și ea nelipsită de pe masă, pour la bonne bouche!

După ce Honoré de Balzac, Emile Zola, Paul Bourget sau Alexandre Dumas-Père au nemurit cu toții rețeta în operele lor, din a doua jumătate a veacului XIX această casserole a intrat în meniul multor bistrots din Paris, iar consacrarea internațională a venit după ce americanca Julia Child – originară din California, însă educată la prestigioasa academie culinară Le Cordon Bleu din capitala Franței – a numit-o, în secolul XX, „una dintre cele mai bune mâncăruri inventate vreodată de către om”. Evident, servită fără doar și poate cu un pahar de vin bun alături!

 À votre santé!

Calița ot Jariștea

 

Câteva poeme culinare franțuzești: clafoutis, frangipane, timbale

Sunt câteva rețete de gală din arsenalul bucătăriei franțuzești ale căror denumiri în limba lui Marie-Antoine Carême și Georges Auguste Escoffier sună precum clinchetul unei lingurițe de argint a Mariei Antoinette într-un bol de porțelan de Sèvres: clafoutis, frangipane, timbale

Clafoutis este o minunăție aflată la hotarul mereu schimbător al Țării Prăjiturilor cu Tărâmul Budincilor. Acest desert cu fructe provine din inima Franței, din Limousin, patria trubadurilor occitani, unde i se mai spune și milliard. Asemănătoare unui pandișpan, rețeta tradițională este făcută cu cireșe negre, însă există numeroase variațiuni, acestea fiind dedicate altor fructe: afine, mure, zmeură, căpșune, prune, mere, pere, caise. Atunci când alte tipuri de fructe sunt folosite în loc de cireșe, prăjitura se numește și flognarde. Dacă e vorba de prune sau, uneori, de stafide, atunci vorbim de far breton. Iar dacă se folosesc merișoare cu tot cu sâmburi, așa cum se procedează în orășelul burgund Paray-le-Monial, renumita „cité du Sacré-Cœur”, avem cacou.

Prăjitura are la bază un aluat fin și fluid, în care s-a turnat mult lapte, apoi fiind încorporate fructele fără sâmburi, totul fiind turnat într-o tavă adâncă tapetată cu unt și zahăr, care va fi dată la cuptor la foc potrivit preț de jumătate de ceas și mai bine. Când este scoasă de la cuptor, această clafoutis lesnicioasă dar încântător de gustoasă este lăsată să se odihnească în tihnă, apoi este presărată cu zahăr pudră vanilat. Unii, mai rar, pun frișcă deasupra – dacă ar fi fost și însiropată, s-ar fi apropiat, însă, periculos de mult, de prăjitura favorită a lui Brillat-Savarin!

Chiar dacă primele consemnări scrise ale rețetei minunatului desert datează de prin veacul al XIX-lea, originea este, cu siguranță mult mai veche, dovadă stând și faptul că numele său provine din occitanul clafotis, derivat din verbul clafir „a umple”, referire la umplerea aluatului moale cu belșug de fructe.

Se aduce la masă împreună cu pocaluri umplute cu rosé de Anjou sau cu vin dulce natural, cum este muscatul din Beaumes-de-Venise.

Frangipane – care-și ia numele de la Marchizul Muzio Frangipani  – este o tartă cu migdale daurită încetișor  la cuptorul cu lemne. S-a mai spus, poate cu îndreptățire, că denumirea ar putea avea legătură și cu foarte parfumata floare de frangipană, care se deschide numai noaptea și care – tot ce se poate – va fi împrumutat încă din vechime aroma sa puternică acestei creații dulci născocite de bucătarul unui nobil de altădată.

Tradiția spune că de Epifanie sau sărbătoarea creștină, de la începutul lui Ghenarie, a botezării lui Iisus în apa Iordanului de către Sfântul Ioan, francezii obișnuiau să taie acasă, atunci când se întorceau de la biserică unde asistaseră la slujba Teofaniei (celebrând incarnarea lui Dumnezeun în Fiul Său) așa-numita prăjitură regală sau galette des Rois, făcută din straturi de frangipane suprapuse, între care ascundeau o boabă de fasole sau de cafea. Feliile erau împărțite membrilor familiei de către unul dintre copiii mici, numit atunci Le Petit Roi, care, până în acel moment, stătea ascuns sub masa împodobită festiv. Tarta era decorată cu stele, flori și o coroană împărătească. Cel sau cea care avea norocul să primească bucata de tartă cu boaba magică înăuntru era desemnat Regele sau Regina familiei pe anul ce abia începea.

Acestui desert simplu – în fapt, un aluat cu migdale sau straturi de aluat cu umplutură de paste de migdale – dar atât de cuceritor la gust i s-a mai spus în fel și chip.

De pildă, tartelette de conversation, fiindcă se servea la reuniunile de familie; tarta – având acum și o crustă de zahăr candel și albuș de ou – a fost folosită, în 1774, și pentru a celebra apariția cărții Les Conversations d’Émilie de Louise d’Épinay, faimoasa salonardă care a fost metresa unor personalități precum Jean-Jacques Rousseau, Denis Diderot și baronul Friedrich Melchior von Grimm, protectorul lui Mozart în prima sa copilărie. De asemenea, a căpătat și denumirea Jésuite fiind întâlnită și în meniurile mânăstirești festive, numele fiind legat de asemănarea feliilor triunghiulare de tartă cu tricornul de stofă purtat pe cap de călugării Ordinului Iezuit, episcopii având pălării de blană de castor cu aceeași formă sau pithivier, de la orășelul omonim, unde se făceau tarte mici, alcătuite din două discuri de aluat între care se punea pastă de migdale, după cum va fi fost mersul istoriei patiseriei. Iar englezii au preluat și ei ideea tartei cu fulgi de migdale, numai că au pus gem între straturile suprapuse și au numit-o Bakewell tart, de la numele unui orășel din Comitatul Derby.

Timbale – sau „timbala” pomenită și de clasicii gastronomiei românești, de la Ecaterina colonel Steriady și Maria general Dobrescu la Constantin Bacalbașa  – este o caserolă, cu umplutură dulce sau, cel mai adesea, sărată, cu carne, cârnățăraie sau legume, amintind de forma unui instrument muzical – toba sau timballo, influența italiană fiind evidentă, măcar ca aluzie culturală. Bucătarii francezi de demult au preluat și îmbunătățit rețeta, care, la începuturile sale napolitane când se numea sartu, putea avea un „aluat” din paste, folosind făina ca bază a crustei sub care se ascundeau tot felul de umpluturi.

timbale de desert delicioasă este cea cu umplutură de fructe de pădure, mure ori zmeură, și mousse de chocolate, după cum și cea cu cremă de vanilie și bucățele de fructe proaspete, piersici sau caise, poate fi recomandată amatorilor de patiserie rafinată.

Timbale, frangipane, clafoutis – bobițe de rouă pe obrazul fin al unei Prințese de Orleans!

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie –
Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie

Ca un potir de sânge un roşu trandafir –
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.” – Mateiu Caragiale

Calița ot Jariștea

 

 

Crêpes Suzette –  cele mai vestite clătite din lume

Crêpes Suzette sau clătitele cu sos de zahăr caramelizat și unt, servite după flambare cu feliuțe de portocale, sunt unul dintre marile răsfățuri ale gastronomiei franceze. De aceea istoricii culinari se întrec în ipoteze legate de originea lor, scoțând la iveală noi povești atrăgătoare.

Prima istorioară

Cea mai veche legendă despre nașterea acestei dulci capodopere o are în centru pe una dintre favoritele lui Ludovic al XV-lea, căruia nu întâmplător i se spunea „Cel Mult Iubit” –Le Bien-Aimé– și care a fost rege al Franței și al Navarei din 1715 până în 1774. Se spune că aceste clătite ar fi apărut la curtea sa prin 1767, atunci când Prințesa Suzette de Carignan i-a cerut bucătarului regal Jean Reboux să plăsmuiască un desert simplu dar unic cu care să-l impresioneze pe Suveran, de care era ghizdav  îndrăgostită.  Desertul, firește, trebuia să poarte numele ei, evocându-i dulceața înnăscută a sufletului nobilei curtezane, care concura – se pare că fără prea multe șanse – cu faimoasele Madame de Pompadour  sau Madame du Barry .

Zece copii legitimi și alți nouăzeci din flori a avut pătimașului rege, însă niciunul cu Prințesa Suzette care i-a dăruit rețeta ce-a traversat veacurile.

A doua transpunere

Cum în cărțile de bucate din secolul al XVIII-lea, rețeta nu este pomenită în vreun fel, istoricii au presupus că delicioasele clătite ar fi apărut – cel puțin în forma pe care o cunoaștem noi astăzi – ceva mai târziu, în a doua jumătate a veacului XIX. Potrivit acestei versiuni, ar fi vorba de creația unui misterios chef de cuisine cunoscut doar ca „Monsieur Joseph”, care i-ar fi dedicat preparatul actriței Susanne-Charlotte Reichenberg, alintată Suzette de lumea bună a Parisului și elogiată de însuși Théophile Gautier la debutul său din 1868 la Comédie Française cu rolul lui Agnès din L’École des femmes  a lui Molière. Într-una din piesele de teatru în care aceasta a jucat mai târziu, chiar exista un personaj pe nume Suzette, o subretă care într-o scenă trebuia să servească niște clătite. Iar Monsieur Joseph, îndrăgostit în taină de diva scenei se prezenta în fiecare seară în spatele cortinei pentru a aduce faimoasele clătite.

A treia versiune este povestea din epocă la care se face cel mai des referință și îl are ca protagonist pe Henri Charpentier, un tânăr piccolo de numai 15 ani, care, prin 1895, la faimoasa Café de Paris din Monte Carlo, se pregătea să-i servească desertul unui oaspete de seamă – Prințul de Wales, controversatul fiu al Reginei Victoria și viitorul rege Eduard al VII-lea al Marii Britanii. Zorindu-l pe bucătar, în graba de a-i oferi Prințului o servire rapidă, tigaia cu clătite a luat foc în momentul în care în ea s-a picurat lichior de portocale. Însă această flambare întâmplătoare a constituit tocmai elementul care a pus cel mai bine în valoare aromele clătitelor și l-a făcut pe viitorul Suveran al Engliterei sa savureze din plin desertul. Nu doar că acestuia clătitele i-au plăcut peste măsură, dar el a dorit să afle și denumirea noului deliciu. Descurcărețul ajutor de ospătar a vrut să le dea, pe loc, un nume royal, așa că le-ar fi numit Crêpes Princesse. Dar Prințul Albert Edward, era un bărbat elegant și întotdeauna îndatoritor față de „nepoatele sale”, dintre care cea mai faimoasă a fost Alice Keppel, străbunica maternă a Camillei, actuala  Ducesă de Cornwall. Așa că i-a propus ca minunatele clătite să poarte numele unei domnițe din suita sa – Suzette. De aici și denumirea de Crêpes Suzette.

Dozajele acestor faimoase clătite sunt: o litră de lapte, două ouă de țară cu gălbenușul auriu, un praf de sare, două lingurițe de zahăr, un pahar de făină, o ceașcă de lichior de portocale, ghirlande de coajă de naramze și un cub de unt topit, iar pentru siropul neapărat trebuincios de o jumătate de pahar de zahăr pudră, cam la treizeci de dramuri de unt, un pahar de zeamă de portocală proaspăt stoarsă și niște frunzulițe de mentă proaspătă.

Coacerea clătitelor nu este vreo mare filosofie, însă siropul care le însoțește este cel care le dă noimă. Așadar, se face aluatul clasic din făină, lapte, ouă, unt topit, zahăr, puțină sare și coaja de portocală rasă, iar cu o răsucire măiastră a încheieturii mâinii – din poignée! – se toarnă din polonic în tigaie exact atâta compoziție cât este necesar pentru a ieși o clătită perfectă. Dar acesta este numai începutul! Sosul dulce beurre Suzette – din zeamă de portocale, zahăr brun, din nou unt topit și liquer – este cel care face diferența între aceste crêpes și orice alte clătite din lume. Acesta se amestecă bine  până când totul se preschimbă într-un sirop al zeițelor. Apoi, se împăturesc clătitele în patru și se cufundă în siropul abia format, câteva clipe pe fiecare parte, atât cât să se îmbibe cu dulceața divină. După aceea – har Suzettei oricine va fi fost ea! – se stropește fiecare clătită cu Grand Marnier și se flambează chiar în fața clientului, pentru a se servi pe dată, dimpreună cu două-trei lingurițe din siropul în care au fost botezate, restul de coajă de portocale răzuită și frunzulițele de mentă frecate ușor între buricele degetelor unui chef expert.

…În fața unei asemenea dovezi de tandrețe, ce domniță va fi opus rezistență asaltului unui vlăstar regal, fie el din stirpea Bourbonilor sau din cea a Casei de Windsor? Să lăsăm acest mister în grija pajilor regali de aiurea, vegheate de versul unui anumit Mathieu-Jean Caragiali, care, la ceasul amiezii, savura și el adesea les fameux crêpes la o măsuță din lemn de trandafiri cu intarsii, așezată pe galeria cu viță sălbatecă a conacului de la Siliștea Snagovului:

„Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.”

Calița ot Jariștea

 

 

 

 

 

 

Supele clasice franțuzești: bouillon, potage, xavier, velouté, consommé 

Cea mai lesnicioasă și economicoasă metodă de a prepara carnea, peștele sau legumele a fost dintotdeauna fierberea acestora dimpreună cu tot ce se găsea la îndemână: cu ierburi de gust, cu frunze plăcut mirositoare sau chiar cu buruieni zdravene, cu felurite arome și orice mirodenii sau coloniale aduse de corăbierii puși pe pricopseală. Francezii au dus, însă, această găteală la perfecțiune, ramificând-o în timp și scoțând din ceaun tot ce era mai bun, sățios și gustos.

La început a fost un bouillon, adică o simplă și la îndemână fiertură („bouillir”= a fierbe în limba veche a Hexagonului), în care se punea orișice se găsea la tarabele din piață, în straturile din grădină sau uitat prin cămară, de la o mână de tărâțe la cea mai frumoasă bucată de vrăbioară. O veche legendă portugheză, dar care a circulat și prin Francia, spune că, atunci când niciun ingredient tradițional nu era de găsit, se putea pune la fiert și un… pietroi oarecare. Hăt departe, prin Moldavia se făcea vorbire în vechime și despre oarece „zeamă lungă dintr-un cui” și alte asemenea!

Bulionul avea mai multe meniri – mai întâi de toate să-ți astâmpăre foamea, dar și să-ți țină de cald, să te curarisească de stomah ori să te vindece de gripe și răceli, să te pună la adăpost de molime și să te ajute să răpui mahmureala. Bulionul de prima mână, obținut din zemuri scăzute de carne sau legume, putea fi sorbit ca atare, poate și cu un coltuc de pâine veche înmuiat în blid, după cum putea fi folosit mai apoi, după strecurarea printr-o sită deasă și, eventual, clarifierea cu albuș de ou, ca bază (fond) pentru alte supe sau mâncăruri mai laborioase ori pentru sosurile care au schimbat bucătăria franceză    într-o artă desăvârșită.

La origine, adevăratul bouillon se făcea mai ales din carne și oase de văcuță, în vreme ce zeama din pește și sau fructe de mare se numea court bouillon („bulion scurt”, fiindcă timpul necesar pregătirii lui era unul redus) sau fumet, întotdeauna adăugându-se și plantele aromatice aflate prin preajmă.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Benjamin Thompson, (1753-1814), un fizician originar din America, aflat în serviciul Principelui Elector al Bavariei, a scornit și produs în masă un concentrat solidificat obținut din fierberea oaselor, a subproduselor de carne ieftine și a altor elemente, folosindu-l pentru a hrăni armata principatului. Invenția sa a fost precursoarea cubului de supă de azi.

Nu este clar dacă este doar o pură întâmplare sau dacă această supă și-a împrumutat numele unui orășel valon din Belgia francofonă, unde oamenii obișnuiau să fiarbă din greu bucatele în ceaunele lor. Bouillon a fost în Evul Mediu reședința unui ducat, castelul din localitate fiind construit ca reședință a ducilor din dinastia Ardennes-Bouillon. Ultimul senior de aici a fost faimosul Godefroy de Bouillon, care a sărăcit ducatul Principatului episcopal Liège pentru a-și susține participarea la prima cruciadă.

Velouté este supa-cremă obținută din fierberea legumelor, ciupercilor, a cărnii de pui sau de vânat mic cu pene ori a peștelui, îngroșată apoi prin adăugarea unui purée („piureu”) din proporția principală, cumva subțierea mătăsoasă ulterioară făcându-se cu ajutorul unei căni de lapte gras sau smântână, a unei bucăți de unt, a unei cești de gălbenușuri de ou bătute bine sau a unui pahar de vin alb sau, chiar, de champagne, cum cerea să se pună în supa de ceapă Regele Ludovic al XV-lea.

Velouté este, de asemenea, numele unuia dintre cele cinci sosuri de bază catalogate de Auguste Escoffier, alături de espagnole, tomato, béchamel și hollandaise. Pentru acest sauce velouté, adăugat în zeama supei cu același nume, se folosea un fond din oase crude, care în dinainte nu fuseseră trecute prin cuptor, așa cum se lucrează de obicei pentru dobândirea aromei de afumătură și prefacerea măduvei într-un lichid cremos divin. Când acestui sos i se adaugă și un pic de zeamă de lămâie proaspăt stoarsă sau o linguriță de oțet de vin alb, el se preschimbă în sauce ravigote.

Consommé, la rândul său, este o supă clară, aproape străvezie, adesea ușor gelatinoasă însă fără grăsime, căpătată dintr-un  bouillon  concentrat (de vită, de pui sau de legume – în special de roșii cu busuioc) și bogat în miresme, care a fost subțiat cu albuș de ou, apoi bine strecurat. Când cuprinde multă gelatină provenind de la fierberea oaselor de vită, poate fi folosită ca bază pentru aspic. Pentru un  consommé reușit, se mai folosesc în mod obligatoriu mirepoix (amestec de morcovi, țelină și ceapă sau praz), ierburi parfumate (tarhon, mărar, cimbru, pătrunjel), frunze de dafin, piper și sare.

Această supă foarte limpede poate fi servită și rece dar și fierbinte, cu legume brunoise (adică tocate cubulețe, nu subțire pe lung – julienne) trase în unt, legume blanșate, găluște și bucăți de carne gătite. În restaurantele mari, se obișnuiește ca aceste garnituri să fie aduse în castronașe separate, astfel încât clienții să poată aprecia limpezimea supei.

Potage este o supă îngroșată făcută mai ales din cartofi, morcovi, păstârnac, varză, ceapă și alte legume, fiind o  casserole  aproape de grosimea unei tocănițe. Originară din nordul Franței, era primul fel al unei mese obișnuite din Evul Mediu, fiind urmată de carne friptă, prăjită sau coaptă. Echivalentul din Biblie este supa de linte a Regelui Saul.

Iar Xavier are o poveste atracțioasă, fiind o supă de pui cu găluște îmbogățită cu parmezan numită după misionarul catolic Francisc Xavier, un basc din Navara și unul dintre fondatorii Ordinului Iezuit, tovarăș de nădejde al lui Ignațiu de Loyola și unul dintre cei șapte călugări care au depus jurământul de castitate și sărăcie în anul 1534 la Paris, în Montmartre. El a fost primul misionar creștin care s-a aventurat pe tărâmuri îndepărtate precum Goa, India, Borneo sau Japonia, sfârșindu-și opera de evanghelizare și viața  într-o insulă a Chinei pe 3 decembrie 1552. Recunoscându-i-se strădania apostolică, Sfântul Xavier a fost beatificat de Papa Paul al V-lea în 1619 și canonizat de Papa Grigore al XV-lea în 1622. Sfântul se mulțumea adesea cu o singură masă pe zi, felul său favorit fiind supa care a ajuns, prin sinecdocă, să-i poarte și numele.

Unele izvoare istorice spun că gurmandul Rege Ludovic al XVIII-lea (1755-1824) ar fi născocit supa atunci când era Conte de Provence, fiind apoi cunoscut sub numele de Louis Stanislas Xavier de France, dar, cu adevărat, unele supe chiar sunt învăluite în aburii sfințeniei!

Oricum ar fi supele, sunt o doftorie prețioasă pentru orice stomah!

Calița ot Jariștea

 

1 Decembrie 1918 văzut din fundul ceaunului. Fotografie de grup cu oale, blide și străchinuțe

1.228 de delegați din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar. Peste 100 000 de participanți la marea adunare populară. Un singur fotograf – Samoilă Mârza, ajuns „fotograful Unirii” din întâmplare. Avea 32 de ani, iar cu patru zile înainte se întorsese din război. Ca să ajungă la Alba Iulia a mers 11 kilometri în condiții anevoioase, cărând aparatura pe bicicletă. Fotograful Arthur Bach, angajat oficial de către organizatorii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, nu s-a mai prezentat pentru a imortaliza Marea Unire. În timpul Primului Război Mondial, Mârza a fost încadrat în serviciul topografic şi fotografic al armatei austro-ungare, fiind trimis pe frontul din Italia. Cu patru zile înainte de 1 Decembrie 1918, Samoilă Mârza s-a întors în satul natal, Galțiu, iar în dimineaţa de 1 Decembrie a pornit şi el spre Alba Iulia, după ce a făcut trei fotografii cu săteni care mergeau la Marea Adunare Naţională. Fotograful şi-a cărat aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă pe bicicletă, pe distanţa de aproape 11 kilometri dintre Galțiu şi Alba Iulia. Din păcate, Samoilă Mârza nu a avut îngăduință de intrare în Sala Unirii, pentru că nu avea credenţional (permisul de intrare) şi din sală nu există nicio fotografie. Samoilă Mârza a reuşit, de-a lungul timpului, să eternizeze evenimente istorice ilustre, precum vizita Regelui Ferdinand I din anul 1919 de la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni, încoronarea Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, în 22 octombrie 1922, la Alba Iulia, sau, în 1928, manifestările organizate la Alba Iulia pentru a marca împlinirea a zece ani de la Marea Unire.

Continuă să citești 1 Decembrie 1918 văzut din fundul ceaunului. Fotografie de grup cu oale, blide și străchinuțe