Revelion la Jariștea- chef strașnic și spectacol pe cinste cu Kera Calița

…Una dintre tradițiile Bucureștilor Vechi este Sărbătoarea Anului Nou ținută cu tot dichisul alături de familie și de prieteni, într-o Locantă fandosită în care găsești tot ceea ce îi place sufletului la acest moment festiv, în care tot ce n-a prilejuit bucurie peste an se uită iar inima și, deopotrivă, mintea sunt cuprinse de o năvalnică dorință de a petrece.
Antreuri
Foie gras pe feliuțe de portocale siciliene
Prosciutto cu salata a la russe
Schweitzer umplut cu salată de crudități
Crevete în sos hollandaise
Tartă din făină de migdale umplută cu financiere
Pepene galben înfășurat în jamon iberic
Tartine cu icre de Manciuria
Brânză mucegăită cu nuci
Decor de rucola cu fulgi de parmesan
Măsline și vegetale
Veniți de petreceți o noapte unică între ani la Jariștea Locantă, alături de Dumneaei Kera Calița, regina vechilor cuhnii, deținătoarea cheilor pivnițelor divine și păstrătoarea tuturor tainelor Bucureștilor de altădată!
Felul II
Păstrugă la grătar cu legume înăbușite într-o dustuială cu dănțuială
Locanta Jariștea și Kera Calița au pregătit bucate alese după rețepturi din manuscrisele bibliotecii Academiei Române, cu tot soiul de trufandale, felurite acolade culinare și ghirlande de verdețuri.
Felul III
Berbecuț întreg umplut cu pilaf persian
Cocoșel de munte cu champignons
Purceluș de lapte întreg pe varză călită
Salată de murături dulci-picante
Salată verde revigorantă
Cu mânușițele mele, bonetă și șorț brodat, voi împodobi cu migală:
Un tort imperial de mascotă cu afine
Pe mese fructe: mere, portocale, pere și struguri
Nuci insinuante: alune de pădure, caju și migdale
Vă dăruim un asortiment de licori nemaipomenit, extrase din clondire și butoiașe fermecate, bașca un spectacol strălucitor cu o pleiadă de artiști de seamă, pe scenă urmând a se produce neîntrerupt, de cu seară până-n zori, toate stelelele onorabilului stabiliment, însăși Stăpâna Casei aducând strălucire zaiafetului cu poveștile sale spumoase.

Licori
Whiskey Jameson/ Gin tonic/Campari orange
Cinzano/Absolut Vodka
Cremă de Whisky
Aperol /Țuică
Vin Domeniile Dealu Mare Urlați
Saac Alb Sauvignon Blanc
Saac Rose
Paganus Cabernet Sauvignon
Apă minerală cu bule și liniștită
Cafea/cappuccino/ceai
Vin spumant și Prosecco
Soft drinks gama Pepsi
Nectar de fructe
Aprindeți lampioanele, să cânte lăutarii de mătase, să clinchetească paharele de cristal și să zumzăie tacâmurile de argint! Umpleți mesele cu platouri, tablale și tipsii acoperite de bunătăți!
Taraful Crailor de Curtea Veche alcătuit din:
acordeon Rudolf Valentino
contrabas Botea Lae Chioru
țambal Bob Fărâmiță Lambru
saxofon Chiriac Ciolac
chanteuse Gabrielle Haraza
Duetul mexican Ana Maria Petre și Freddy Camacho
Laureat al Cerbului de Aur Doru Tufiș
Dansuri cu charleston, valsuri și tangouri
…șii Natasha Usaciova cu evergreen-uri
Disc jockey cu muzică din anii ’50,’60,’70

Calița ot Jariștea

Ajunul Crăciunului la Locanta Jariștea

Deși ajuns târziu pe tărâmurile românilor, sărbătoarea de după Ignat a devenit tradițională prin curțile boierilor de viță  sau ale poporenilor de rand, dar mai ales ograda Kerei Calița este loc vestit pentru masa întinsă de Crăciun .

Obișnuit la orele 8 ale serii porțile se dau în lături, boieri, soldați, popor sunt poftiți la mesele întinse în jurul bradului băgat cu pământ în cofă, pentru plantare mai târziu și împodobit cu luminițe și zorzoane strălucitoare.

Pe mese, sub lampadare de cristal, în talerele curților de altădată cuhniile și-au dezvăluit meșteșugurile :

 

tobă muntenească
ruladă din brânză de burduf cu chimen
leberwurști românești
caltaboși moldovenești
piftie de curcan
jumări popești
sul de brânză ardelenească
șorici oltenesc
măsline, ceapă roșie și muștar de Râureni

Alăturate sunt licorile trebuincioase : țuica de Văleni, palinca de Maramureș, whiskey scoțian sau american, vișinată sau afinată autohtonă, siropuri, ape minerale.

Odată oaspeții stabiliți în scaune și depănate primele povești se anunță feliul cel fără de rival în serbările românilor:

sarmale în foi de varză acră cu mămăligă aurie și ardei iute

Vinurile albe sau roșii din podgorii cu medalii și renume încep a susura în ulcele și pocale. Borvizuri și pepsi-cola.

Începe al treilea act al festinului :

 

cotlete de porc provensale
cârnați de porc îndesați
cocoșel de munte
budincă de legume la cuptor
fructiere pline cu murături

Vinurile casei îmbuteliate, crama Rătești, aleargă zglobii pe gâtlejuri de voievozi și domnițe.

 

Mai spre dimineață, după colinde, danțuri și contradanțuri se aduc zaharicalele :
plăcinte cu brânză dulce și stafide
cozonaci Păstorel
fructe naționale și de contrabandă, alune, fisticuri și alte stricătoare de măsele.
Sunt la îndemână vinuri, coniace, cahfele și răcoritoare.
În toată seara ajunului Filarmonica Jariștea se va produce cu mult lăudatul său concert de Craciun .
Chanteuri în ordinea prestației :
-Natasha Usaciova la pian și voce
-Eviva Mexico-Ana-Maria Petre și Alfredo Camacho
-Doru Tufiș – cântece din fericite vremuri
-Gabrielle Haraza – de cu seara până-n zori
Sunătorii :
-Bob Lamdru – țambal simfonic și folcloric
-Rudolph von Clejani – acordeon
-Lae Chioru – contrabass
-Chiriac Ciolac – clarinet și saxofon
La timpul potrivit hore, brauri și colinde în jurul bradului atoate iertător.

Calița ot Jariștea

Întâmplări tragice de la Crăciunurile de altădată

 Crăciunul de altădată era sărbătorit în fel și chip în Bucureștii interbelici, nu chiar cu fastul de mai târziu. Bradul era împodobit cu nuci învelite în staniol, sugiuc, mere și lumânări, de la acestea din urmă iscându-se nu de puține ori pârjolul, mai ales atunci când, în loc de beteală, se aninau ghirlande albe însăilate din vată. O astfel de întâmplare nefericită, când picăturile fierbinți căzute de la o lumânare din Pomul de Crăciun pe rochia de nailon a unei domnișoare, arsurile aducând-o pe acestea pe patul de spital și apoi la țintirim, a inspirat una din scenele-cheie din romanțul de amor intitulat Iubim, apărut ca trilogie în anii 1941-1943 și semnat de Octav Dessila, fost ofițer de cavalerie care oprise înaintarea nemților în timpul Bătăliei de la Oituz din 1917. În carte, scena dramatică este dublată și de un adulter la fel de picant precum cuișoarele ori bobițele de piper într-un clondir cu vin fiert, băutură din Germania care începuse deja să fie populară și la noi, în rețeta mereu schimbătoare putând apărea și coji de naramze siciliene ușor amărui ori bețișoare de scorțișoară.

În vreme ce, în budoar, se puteau desfășura scene crâncene de foileton amoroase, în salon deja se petrecea din plin, musafirii întâmpinând cu chiote șuncile fierte în zeamă de varză sau limbile afumate ce veneau în șir nesfârșit dinspre cuhnie.

Numai că jurnalele se întreceau nu în relatarea menu-urilor din casele oamenilor de ispravă ci, mai degrabă,  în expunerea întâmplărilor mai puțin obișnuite petrecute în asemenea zile sfinte. În seara Crăciunului – 25 decembrie – din 1935 s-a întâmplat ceva ce a ținut multă vreme capul de afiș al presei bucureștene. O presupusă crimă pasională a avut-o ca victimă pe frumoasa Tita Cristescu, fata lui Gheorghe Cristescu zis „Plăpumaru”, cel dintâi șef al comuniștilor români, în 1921. Tita, nu s-a obosit prea mult cu lupta de clasă, ci a ajuns în prim-planul vieții mondene, fiind cea dintâi româncă încoronată cu diadema unei Miss România, în 1926. Țanțoșă și nespus de seducătoare, ea a sucit apoi capul multor bărbați din lumea bună a Capitalei. De Crăciunul anului 1935 domnișoara a pierit tulburător otrăvită cu bomboane de ciocolată în care, cu o seringă, fusese strecurată cianură. Primul bănuit, care era cât pe-aci să sfârșească în închisoare pe viață, a fost amantul ei, bogatul inginer Liviu Ciulei Senior, tatăl viitorului regizor genial cu același nume.

Deşi avea o soție frumoasă și elegant cu doi copii acasă (între care Liviu Junior era deja în clasa a doua de gimnaziu), afaceristul făcuse o pasiune bolnăvicioasă pentru Miss România, căreia îi tot promitea că va divorța și o va lua de nevastă, amânând de mai bine de șase ani să onoreze făgăduiala. Asta nu-l împiedica să fie din cale afară de gelos, făcându-i scene patetice și melodramatice încântătoarei Tita, care începuse și ea să resimtă presiunea vârstei și neîmplinirii sociale, printr-o căsătorie cu un om bogat din elita societății. Iubirea aceasta cu dambla părea că se va sfârși curând, căci Tita se logodise și intenționa să se mărite cu un June diplomat sărăntoc, Cuza Hottu. În zadar, însuși tatăl tinerei, fost comunist dar reprofilat în cârciumar din inima orașului, aproape de Parcul Cișmigiu, încercase să descurajeze legătura, căreia, din lipsă de avere, îi întrevedea un sfârșit apropiat. Tita se încăpățâna și o ținea morțiș că se mărită nu cu amantul cel încă nedivorțat ci cu iubitul de suflet.

Apropiaţii tinerei aveau să povestească în declaraţiile de la moartea ei că Miss România era exploatată de familie care îi cerea bani şi o împingea în aventura cu Ciulei, în care tatăl Titei vedea soţul ideal. Se spune chiar că domnișoara a avut o tentativă de a-și încheia socotelile cu viața, sătulă de nefericirea de care avea parte: „După o tentativă de sinucidere eşuată, Tita i-ar fi spus Mariei: «Era mai bine dacă muream. Sunt plictistă de viaţă. Am fost o vacă de muls»”, notează V. D. Fulger în cartea Destine ale reginelor frumuseţii.

În seara zilei de Ajun, frumoasa tânără a fost la cinematograf şi a revenit acasă cu sora și cumnatul ei, în apartamentul de pe Bulevardul Brătianu, a cărui chirie o plătea în continuare amantul, nu tânărul pretendent. Servitoarea a întâmpinat-o pe Tita la intrare şi i-a spus că Liviu Ciulei i-a adus o cutie cu bomboane. Tânăra a desfăcut cutia, şi-a servit prietenii, dar aceştia au refuzat-o. Dânsa, mai pofticioasă din fire, a mâncat două bomboane, care s-au dovedit a-i fi fatale. În scurt timp, i  s-a făcut rău sub ochii invitaţilor şi, la  nici o jumătate de oră, a fost găsită moartă de medicii chemaţi în ajutor. La autopsia efectuată la Institutul de Medicină Legală, rezultatul a fost unul fără dubii: moarte provocată de otrăvire cu cianură de potasiu. Anchetatorii au constat că cianura fusese injectată în bomboanele pe care le mâncase Tita. Criminaliştii au ridicat cutia cu bomboane din apartamentul tinerei. „Se constată că din acestea lipseau exact atât cât mâncase Tita. Servitoarea nu se atinsese de ele. Ea declara în stânga şi în dreapta că nu îi stă în obicei să guste şi cu atât mai puţin să mănânce din bomboanele şi prăjiturile stăpânei”, notează ziaristul V. D. Fulger.

Primii doi suspecţi luaţi în calcul au fost Liviu Ciulei, despre care servitoarea susţinuse că adusese bomboanele, şi însăşi slujnica Titei, Maria Suciu, cea care îi dăduse cutia. Slujnica a fost prima eliminată din cercul suspecţilor, iar principalul bănuit a rămas Ciulei, care părea să aibă toate motivele din lume să-și omoare amanta-trofeu care era pe cale să-l părăsească curând.

Despre cazul Ciulei, Constantin Argetoianu scrie fără concesii în Memorii-le sale: „3 ianuarie 1936. Tânăra Tita Cristescu, fostă Miss România și pațachină de meserie – fiica plăpumarului Cristescu, prietenul meu și gălăgiosul comunist din 1920, a căzut moartă în câteva minute, zilele trecute, în casa ei. Tristul eveniment s-a întâmplat în prezența surorii ei mai în vârstă, măritată. Toxicologii au declarat, după ce au făcut analizele cuvenite, că fata fusese otravită cu cianură de potasiu. Cristescu tatăl, disperat de moartea fetei care îi întreținea bătrânețea prin «munca» ei, a făcut un denunț Parchetului prin care acuza pe Ciulei, cunoscutul antreprenor de construcții, om de câteva zeci de milioane și stimat de toată lumea. Nimeni nu poate să creadă că un om ca Ciulei să fi comis o crimă. Fusese amantul Titei. Dar nu o rupsese cu dânsa. E drept că-i făcuse o vizită, câteva ore înainte să se întâmple drama. Dar de ce să fi o omorât Ciulei? Fiindcă Tita Cristescu era logodită? Pare mai probabil ipoteza unui şantaj încercat de bătrânul vulpoi comunist împotriva unui om foarte bogat. Afacerea pasionează oraşul”.

Ciulei a fost trimis în judecată sub acuzaţia de crimă cu premeditare. Tot istoricul relaţiei celor doi, geloziile inginerului, certurile şi ameninţările acestuia la adresa tinerei l-au indicat ca fiind aproape indubitabil criminalul. Ciulei a respins toate acuzaţiile şi s-a considerat pe tot parcursul procesului nevinovat. Procesul lui Ciulei a ţinut prima pagină a ziarelor în anul 1936. Presa vremii, lumea bună a Bucureştiului şi chiar oamenii de rând se înghesiau să vadă şedinţele de judecată în care inginerul era acuzat de crimă cu premeditare. Martorii au susţinut că amantul Titei n-ar fi fost în stare de crimă, procurorii n-au reuşit să strângă dovezi suficiente şi, în final, Ciulei a fost achitat. Bogatul antreprenor a fost apărat la process de o pleiadă de avocați celebri, între care Istrate Micescu, Paul Iliescu, Dimitrie Cioc, Emil Nicolau si Oswald Teodoreanu – cunoscut în lumnea gastronomiei ca Păstorel.

Achitat, însă gonit pe veci de societate, Ciulei și-a luat familia și a plecat din București, mutându-și copiii la licee din provincie. Se spune, totuși, că Liviu Ciulei Senior ar fi pornit pe cont propriu o investigaţie pentru a afla cine a otrăvit-o pe Tita Cristescu, însă misterul s-a dezlegat abia peste două decenii. Asasinul şi-a mărturisit crima pe patul de moarte Misterul morţii Titei Cristescu a fost dezlegat de un preot din Bucureşti. Chemat la spovedania unei bătrâne aflată pe patul de moarte, nimeni alta decât servitoarea Maria Suciu, duhovnicul a aflat un secret şocant. Slujnica şi-a mărturisit pe patul de moarte crima şi motivul pentru care a otrăvit-o pe Tita cu cianură: „Pentru că era prea frumoasă, avea de toate, iar eu nu aveam nimic”. Preotul a povestit autorităţilor cele spuse de bătrâna aflată pe patul de moarte şi misterul morţii Titei Cristescu s-a dezlegat la aproape două decenii de la dispariţia acesteia. Miss România fusese ucisă din invidie chiar de propria și mărunta sa slujitoare…

Astfel, nu toate Crăciunurile de demult au fost teatrul unor scene idilice, cu mese încărcate din belșug, întinse pentru rubedeniile felurite și invitații de gală, pe care tronau claponi pe varză sau purcei de lapte cu poama în gură, în vecinătatea delicatesurilor – uneori, se servea chiar coliva făcută pentru o fată nespus de frumoasă!

 

Calița ot Jariștea

 

 

Din minunile Crăciunului de demult

Blagoslovite și pline de har erau zilele ce aminteau, în vechime, în târgul Bucureștilor, de Nașterea Domnului! Atunci, după puterile fiecăruia, târgoveții și negustorii cu stare sărbătoreau din plin cu mese doldora de bucate, cu rubedenii îmbrăcate de sărbătoare, copilandrii puși pe șotii și năzdrăvănii și pe deasupra muzică și artificii.

Așa și jupânul Iordache Nastasia, starostele de lumânărari, în acea binecuvântată zi de iarnă de la cumpăna veacurilor se îngrijise, dimpreună cu vrednica lui jupâneasă, coana Filofteia Creofila -zisă Filuța-, de un adevărat chiolhan și praznic boieresc la casa dumnealui din preajma Căii Șerban Vodă, pe vechiul drum al Beilicului, pe unde veneau odinioară caravanele cu mărfuri de la Țarigrad. Jupânul avea aici două rânduri de case în oglindă, unul pentru sine și altul pentru fiica dumnealui, frumoasă ca un bujor, pe care gândea s-o mărite grabnic până la Paștele Blajinilor, în Duminica Tomii, după o mai veche rânduială a familionului dumisale. Pentru drăgălașa Acrivița, gândise el o nuntă mare cu băiatul unuia dintre tovarășii de afaceri, ispravnic la rândul său al neguțătorilor de ceară și spermanțet, astfel unindu-și puterile ca toată agoniseala din acest negoț să rămână în neam.

E drept, feciorul aceluia, Costandin pe numele său de botez, nu era tocmai cel mai oacheș și vioi coconaș, căci suferise în fragedă copilărie de oarece lingoare, însă era un tânăr cuminte și ascultător, cu ceva carte, care nu ieșea niciodată din cuvântul părintelui său și-i ținea deja registrele în bună rânduială. Însă Acrivița, fată cu pretenții, visa în taină la altceva pentru apropiata ei viață de femeie măritată, decât să spele izmenele ursuzului ce-i fusese hărăzit prin înțelegerea deja făcută de capul familiei. Și-ar fi dorit un ofițeraș cu sânge năbădăios, meșter în mișcările de cadril, întotdeauna pomădat, cu mustăcioara bine îngrijită și ținută mereu țanțoșă, pe care-l văzuse de câteva ori la balurile populare și căruia îi dăruise în secret o batistuță parfumată. Numai că, după cum cunoștea și ea aranjamentul propus de părintele său, nu prea îndrăznea să-i mărturisească acestuia amorul ei; iar mamei sale, care amarnic o beștelise atunci când venise acasă fără batistuța roz de dantelă ce atât de bine se potrivea cu umbreluța ei roz cu pompon, nici atât! Avea coana Filuța o căutătură atât de aspră că nimeni nu cuteza să i se pună vreodată de-a curmezișul!

Astfel că pentru sindrofia de a doua zi de Crăciun, când juna Acrivița și curtezanul oleacă mai bleguț dorit de tatăl său urmau să-și pună pe degete inelele de logodnă, jupân Iordache pusese la bătaie tot ce avea mai bun  prin cămările sale și cheltuise cu folos, credea el, ceva galbeni pentru a-și face provizioanele cuvenite de mezelicuri scumpe de la marile prăvălii ale orașului, mai cu seamă de la casapi precum  Matache Loloescu de la răscrucea Uliței Târgoviște cu Calea Buzești, din Piața Cuibul cu Barză, care scrisese istorie în oraș cu obiceiul său de a pune în fața măcelăriei butuci pe care tranșa din satâr carnea în văzul tuturor. Iar, ca să le ia de tot ochii viitorilor cuscri, Iordache Nastasia umblase adânc la teșcherea și tocmise cele mai scumpe cofeturi, torte și bomboane fondante de la Frații Capșa.

Jupân Iordache voia să le ia ochii musafirilor săi încă de la intrare, așa că potrivise în fața intrării căsoiului, după obiceiul domnesc, un ditamai bradul tocmit cu mare cheltuială tocmai de la Sinaia, împodobind pomul de Crăciun cu beteală din fire aurii și argintii, cu funde mari de atlaz  cărămiziu, cu portocale de Sicilia, mere de Voinești și nuci cât pumnul de mari, aduse din Dobrogea de la Medgidia, învelite în cel mai lucios staniol. Iar în vârful bradului, spre a-și cinsti meseria, voise să se pună o cogeamite lumânare roșietică într-un glob mare de cristal de Boemia, spre a lumina calea oaspeților spre refeneaua dinlăuntrul casei, de unde răzbăteau aburii îmbietori răspândiți de tăvile cu plăcinte cu brânză, fierbinți, abia scoase din cuptor, miroasnele amestecându-se tulburător cu cele ale afumăturilor și feluritelor fripturi proțăpite, fără a lipsi claponii dolofani, purcelul de lapte cu mărul roșu în gură și un ditamai nisetrul cu carne albă ca de porțelan.

Acrivița știa prea bine că în acea seară i se juca soarta și avea să i se hotărască ursitul. Însă fata, crescută cu nasul în paginile foiletoanelor de amor nebun scoase în edițiile populare ce costau numai 10-15 bani, nu și-l dorea deloc pe gălbejitul moștenitor al averii tovarașului de afaceri al chibzuitului și, totodată, autoritarului său părinte! Cu câteva zile mai înainte, domnișorica fusese la biserică, se spovedise și înălțase tainice rugi la o icoană făcătoare de minuni, care, o dată în an, lăsa să i se scurgă câteva lacrimi preacucernice. În seara de chindie, stătea ca pe ghimpi așteptând o fericită întorsătură de situațiune, care să o scutească să joace geamparalele cu băiatul care nu-i plăcea deloc și, poate, s-o lase, mai apoi, să-și reverse preaplinul inimii către ofițerul cel dorit, cu subțirica sa mustăcioară rotunjită în furculiță după moda vremii.

Cum fătuca nu îndrăznea să-și înfrunte deschis părinții care deja visau ritualul lui „Isaiia dănțuiește” cu cel ales de ei și numai de ei, ea aștepta să se petreacă într-adevăr o minune! Care, nu se știe cum, s-a și întâmplat întru împlinirea rugilor fierbinți ale frumușelei cu dotă mare. Pare-se că globul de sticlărie în care stătea ditamai lumânarea aprinsă și mult dogoritoare avea o mica crăpătură la baza lui, nu se știe cum apărută la o asemenea scumpete de manufactură. Prin fanta care, la căldură, se tot lărgea amarnic, fără vederea gazdelor sau a slujitorilor casei tocmiți să vegheze bunul mers al serbării, picuri mari de ceară înfierbântată s-au tot scurs pe crengile falnicului brad, până ce au dat de un fir de beteală aurie. N-a durat mult până ce Pomul de Crăciun a fost cuprins de flăcări năucitoare, care, de n-ar fi fost stinse la timp, ar fi putut amenința întreaga casă și toată agoniseala lui jupân Iordache, cel atât de bine chivernisit. Acrivița, îmbujorată bine de emoțiuni și dănțuială, ieșise din vreme pe prispa casei să se răcorească un pic, a văzut cea dintâi nenorocirea ce urma să se petreacă. Din fericire, în apropiere, apăruse – nu se știe de unde! – un buduroi de vreo zece vedre plin cu apă de ploaie, acoperit cuviincios cu un macat greu. Înțelegând apropierea și lărgimea dezastrului, fata a avertizat slujitorii, și-a înmuiat la iuțeală pătura aceea în apă și s-a aruncat cu ea pe bradul cuprins de flăcări, stingând de la bun început pârjolul ce sta să se ițească amenințător. Minune mare, semn de la Cel de Sus, fără nicio îndoială! Jupân Iordache și coana Filuța nu-și puteau crede ochilor: fata lor, pe care o credeau zurlie și nebunatică precum mai toate cele de vârsta ei, se dovedise cea mai aprigă apărătoare a averii familiei. Ștergându-i Acriviței fruntea încinsă de dogoare și îndemnând-o să bea cu paiul o limonadă răcoritoare, mama fetei a căutat încuviințarea în ochii tatălui și, găsind-o, i-a spus fiicei lor, micuța eroină din acea seară magică: „-Suntem tare mândri de tine, fata noastră! Cere-ne orice și noi îți vom îndeplini dorința fără tăgadă!”.

…Peste câteva luni, în primăvară, jupân Iordache se pregătea de nuntă mare.

Don’șoara lui se mărita, iar curtea era plină de căruțe care aduceau plocoane de la neamuri și prieteni, bașca merindele cele mai alese pentru asemenea praznic nemaivăzut pe ulița lor: roți mari de cașcaval, măsline grecești și sardinede în ulei, curcani gata jumuliți înșirați pe o botă de alun, berbecuți ce-și așteptau rândul la tăiere, butii de vin de la Valea Călugărească și sticle ceruite cu vin de Dealul Mare, și câte altele. Tânăra Acrivița, ținându-se de mână cu ofițerul ei, înălțat acum, prin strădania destoinicului său viitor socru, în rang de căpitan, unul care-și lăsase mai nou și niște barbete elegante, precum cele ale Împăratului Franz Iosif al Austriei, mulțumea Proniei pentru minunea de la Crăciunul trecut, când dovedise atât de bine că e în stare de orice pentru a salva avuția familiei …dar și visele ei cele mai tainice!

Dați cep butoaielor fără număr și sus paharele, nuntași,  pentru cea mai frumoasă mireasă de pe Calea Șerban Vodă!

De Crăciun minunile sunt minuni înfăptuite de Atoateziditorul!… căruia noi muritorii de rând îi aducem zilnic căință și făgăduință, să ne curățească trupul și să sfințească sufletul.

Amintiri de la Iași

Societatea literară şi culturală „Junimea” a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, pe data de 26 martie, dacă ar fi să ne luăm după scrisoarea lui Titu Maiorescu către sora sa aflată la Bucureşti. „Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iaşi”. Ca membrii fondatori au fost: Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Theodor Rosetti. Cu alte cuvinte, „creme de la crème” a culturii ieşene şi nu numai. Oamenii de cultură mai înainte pomeniţi se întâlneau deja de aproape doi ani, într-un soi de cenaclu, unde fie adânceau neostoit teme filosofice, fie citeau manuscrise, ori discutau subiecte de cultură. Întemeietorii „Junimii” erau şi oameni de lume, o spun ei înşişi în lucrările autobiografice, dar şi istorici literari, ca Gheorghe Panu, G. Călinescu ori Eugen Lovinescu.

Junimiștii apreciau vorbele de spirit (chiar și pe cele „porcoase” ale fostului seminarist humuleștean caterisit fiindcă trăsese cu pușca în ciorile de la mânăstirea Golia), paharele cu vin şi nopţile petrecărețe cu dezbateri lângă zarfuri, pocale și cărți. De altfel, non-comformismul junimiştilor reiese şi dintr-o povestioară a lui Iacob Negruzzi, prezentată în ale sale Amintiri din Junimea. Iată cum au ajuns cei cinci întemeitori ai societăţii literare să o denumească Junimea. „În una din acele după-amieze de care am vorbit mai sus, s-a hotărît înfiinţarea în regulă a unei Societăţi literare, care de fapt şi exista. Mai multe dumineci de-a rîndul am discutat numele ce trebuia să-i dăm. Tot felul de propuneri, şi serioase şi glumețe se făcură şi se respinseră de-a rîndul. Un moment, numele care dobîndi aprobarea celor mai mulţi fu Ulpia, sau poate chiar Ulpia Traiană. Însă în duminica următoare toţi cinci venirăm cu gîndul ascuns de a propune adoptarea altei numiri, căci după reflecţiile făcute acasă, numele Ulpia ni se păru din cale-afară de pretenţios. Ce aveam noi a face cu Împăratul Traian?…… După multă discuţie, Theodor Rosetti ne zise, de pe patul unde era culcat:  <<-Măi băieţi, vreţi să va dau eu un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru?>> <<-Vorbeşte!” <<-Hai s-o botezăm Junimea>>, zise Theodor Rosetti. <<-Foarte bine găsit!>> strigarăm cu toţii. Atunci Pogor, ridicîndu-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cânte ca un preot pe nas, şi întrebă de trei ori: <<-S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?>> De trei ori răspunserăm cu toţii râzând: <<-S-a lepădat!>> <<-În numele Domnului, boteze-se dar Junimea!>> exclamă Pogor, şi Junimea a rămas pînă în ziua de azi”.
Contemporanii şi propriile mărturii arată că acești întemeietori ai culturii române moderne, după ce terminau disertațiile literare, în zile de sărbătoare sau la faimoasele banchete anuale, obișnuiau  să petreacă ca nimeni alţii, nestingheriți de sobrele convenții sociale ale epocii. Băutura curgea șuvoi, la fel şi glumele mai fără rușine, iar lăutarii şi frumoasele ţigănci nu lipseau de la mesele lipite ale petrecăreţilor, din mijlocul cărora sărbătoreau, Pogor, Negruzzi, Eminescu, Creangă sau Caragiale.

În cel mai scurt timp, societatea literară a strâns în jurul ei tot ce era valoros în Iaşiul secolului al XIX-lea. Din Junimea fac acum parte, pe lângă întemeietori, nume mari ale culturii române, moldoveni, munteni sau ardeleni: Mihai Eminescu, Ion Creangă și Vasile Alecsandri, dar și Ion Luca Caragiale (care a citit aci a sa Noapte furtunoasă, interpretând el însuși, pe diferite voci, toate rolurile, de s-au tăvălit de râs auditorii) sau Ioan Slavici  (așișderea, manuscrisul Popa Tanda, tot aci făcut public pentru întâia dată).

În zile de sărbătoare sau după discuţii mai aprinse, junimiştii aveau obiceiul să țină „țărămonie” în crâşmele Iaşiului.

Calița ot Jariștea

6 decembrie – Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei

 

Sfântul Ierarh Nicolae din Mira (280PataraLichia — 345Mira, astăzi Demre, în apropiere de KaleTurcia) a fost un episcop din perioada creștinismului timpuriu, considerat ocrotitorul copiilor săraci și, mai apoi, patron al unei sărbători a darurilor pentru toți copiii credincioșilor.

Prima minune înfăptuită de Sfântul Nicolae, mișcat de o sfântă dorire, a hotărât să plece spre a se închina la Sfintele Locuri. În timpul călătoriei pe mare, au început să sufle vânturi foarte puternice și a izbucnit o furtună înfricoșătoare și înverșunată. Călătorii și echipajul își pierduseră cumpătul și așteptau să-I înghită apele. Nicolae, însă, îngenuncheat, se ruga cu stăruință către Domnul și, iată!, miracolul s-a întâmplat. Vânturile au încetat și marea îndată s-a liniștit. Însă un marinar, care era în vârful catargului, a alunecat și a căzut pe punte fără viață. Toți s-au mâhnit și s-au jeluit că s-a pierdut o viață de om, dar, prin rugăciunile fierbinți ale Sfântului, marinarul a înviat ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc!

După cultul Maicii Domnului, cel al Sfântului Nicolae este cel mai îndătinat la poporul român. Pentru neamul românesc de pretutindeni, Sfântul Nicolae este cel care aduce iarna, este bucuria copiilor, iar în vremurile voievodale la praznicul său, domnitorii făceau danii bisericilor şi mânăstirilor. Sfântul Nicolae a fost ocrotitorul unor bresle şi mahalale bucureştene prin bisericile „Tabacu”, „Postăvari”, „Albă” sau „Dintr-o zi”.

Despre preabunul Sfânt Nicolae se spune că, înainte de a fi învăţat a mânca, a deprins postirea. Stă scris în Vieţile Sfinţilor: „Când se apropia de pieptul maicii sale, se cu­noş­tea a fi fă­cător de minuni, hrănindu-se nu după obice­iul pruncilor ce­lorlalţi, pentru că numai din ţâţa dreaptă sugea lapte, având să dobândească cu cei drept credincioşi starea cea de dreapta. Apoi, încă a început a fi postnic ales, căci mier­curea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţâţă, şi atunci seara, după săvârşirea obişnuitei rugăciuni creş­tineşti…”.

 

La această mare sărbătoare, avem, însă, din nou dezlegare la peşte, așa că vom fi îngăduiți să gustăm din toate darurile apelor, pregătite cu osebită grijă și râvnă creștinească: grătar de somotei cu sos din usturoi zdrobit bine și amestecat cu puțin piper alb, zeamă de lămâie, ardei iuți tocați mărunt și praf de chimen, rulouri de știucă frumoasă cu salată de frunze de cicoare, caras mare pe pat de legume la cuptor, sardele în sos tomat cu rondele de tulpină de țelină (ce „apio” i se mai spune), șalău stropit cu miere și sos de hrean sau aluat de casă împodobit cu pește afumat, rămurele de rosmarin și cepșoare caramelizate.

…„ O, preabunule părinte Nicolae, păstorul și învățătorul celor ce aleargă cu credință către a ta folosire și cu fierbinte rugăciune te cheamă pe tine, sârguiește degrab a le ajuta. Izbăvește turma lui Hristos de lupii ce o răpesc pe ea și toate părțile creștinești le ocrotește și le păzește, prin sfintele tale rugăciuni!”

Calița ot Jariștea

30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Sfântul Andrei se bucură de o cinstire adâncă, fiind considerat Apostolul românilor sau Creștinătorul poporului român, motiv pentru care numeroase biserici de mir și mânăstiri l-au luat ca ocrotitor și îl prăznuiesc în fiecare an, organizând mari sărbători religioase și culturale.

Evlavia de care se bucură Sfântul Apostol Andrei în rândul credincioșilor români ortodocși a făcut vedere și în alegerea sa drept ocrotitor al viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului românesc.

Moaștele Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat și Ocrotitorul României, au fost aduse pentru prima dată în țara noastră la Iași, în 1996. În felul acesta, Sfântul revenea pe pământul românesc, după aproape 2000 de ani de când pășise pe aceste meleaguri pentru a răspândi Evanghelia lui Hristos.

Cu prilejul sărbătorii Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, în dimineața zilei de luni, 24 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, a fost adus de la Patras (Grecia) de către o delegație a Bisericii Ortodoxe a Greciei.

În continuare, cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, în după-amiaza zilei de 28 octombrie 2011, Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei a fost dus în procesiune la catedrala mitropolitană din Sibiu.

Andrei, slăvitul Apostol al lui Hristos, era originar din Betsaida, cetate de pe țărmul vestic al Lacului Ghenizaret. Era frate drept cu Simon, Sfântul Apostol Petru, dar, spre deosebire de acela, care era căsătorit, Andrei a ales să-și trăiască viața în feciorie și locuia în casa fratelui său. Ei practicau împreună meseria de pescari, învățată de la tatăl lor Iona, și respectau cu multă sfințenie poruncile Legii.

Atunci când Sfântul Ioan Botezătorul străbătea Iudeea și ținutul de dincolo de Iordan, propovăduind împărăția lui Dumnezeu și chemarea la pocăință, Andrei a alergat la el, părăsind ceea ce îl lega de lume și dăruindu-se ca ucenic.

Într-o zi, după ce L-a botezat pe Iisus, Ioan Botezătorul era cu Andrei și cu un alt ucenic al său, viitorul Apostol și Evanghelist Ioan, și, arătând spre Domnul Iisus Hristos care trecea pe acolo, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”. La acestă vorbă a învățătorului lor, care le arăta spre Acela pentru care el fusese trimis de Dumnezeu ca Înaintemergător, Ioan și Andrei au mers după Iisus, ca să afle mai multe despre El. „Iar Iisus, întorcându-Se și văzăndu-i că merg după El, le-a zis: Ce căutați? Iar ei i-au zis: Învățătorule, unde locuiești? El le-a răspuns: Veniți și veți vedea. Au mers și au văzut unde locuia; și au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan și veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon-Petru”.

Atunci, Andrei a dobândit convingerea că acest Iisus este Mesia cel așteptat de veacuri de poporul său, Mântuitorul lumii. Cu mare bucurie, s-a dus apoi să spună și fratelui său Simon: „Am găsit pe Mesia!” și l-a condus la Iisus.

Andrei a fost, așadar, cel dintâi chemat să recunoască pe Hristos și el a vestit acest adevăr celui ce va fi verhovnicul cetei apostolilor. De aceea, Sfântul Andrei a primit între apostoli faima de „primul chemat” sau „cel dintâi chemat”.

Neîntinatul Andrei a primit și el plinătatea harului Sfântului Duh și sorții i-au rânduit propovăduirea Evangheliei în ținuturile situate pe coastele Mării Negre, în Bitinia, Tracia, și Grecia (Macedonia, Tesalia și Ahaia). Credincios poruncilor Domnului, n-a luat cu el nici pungă, nici traistă, nici toiag  și a plecat la drum să ducă și acelor neamuri Vestea cea Bună a mântuirii. A înfruntat încercări și primejdii, boli, primejdia tâlharilor, obidă din partea evreilor și păgânilor, însă în toate locurile pe unde a mers Duhul Sfânt era cu el: vorbea prin gura lui, săvârșea minuni și vindecări, îi aducea în suflet răbdare și bucurie în încercări.

Apoi a plecat către orașele din Pont, pe care le evanghelizase, pentru a le întări în credință și a continuat acolo predica sa, refuzând rătăcirile ereticilor în Neocezareea și Samosata, apoi s-a reîntors la Ierusalim pentru a lua parte la sinodul din anul 50 privind primirea ateilor în Biserică.

După sărbătoarea Paștilor, plecând către hotarele Mesopotamiei nu s-a oprit decât spre regiunile barbare de la răsăritul Mării Negre. S-a îndreptat apoi către Tracia și a luminat prin predica sa inimile locuitorilor. A întemeiat o biserică închinată Maicii Domnului și a urmat neobositul său periplu în Tracia, Macedonia și Tesalia, ajungând până în Peloponez, la Patras.

Aici Sfântul Apostol a convertit la creștinism pe soția proconsulului roman, Maximila, pe care a vindecat-o de o boală socotită fără leac. În timpul lipsei din oraș a proconsulului Egeatus, Sfântul Andrei l-a botezat și pe fratele acestuia, Stratocles, însă la întoarcere înaltul roman s-a mâniat foarte, văzând cum credința creștină a pătruns în propria-i casă. A poruncit ca Andrei să fie închis, dar slăvitul Apostol al lui Hristos, în închisoare fiind, și-a continuat propovăduirea și a hirotonit episcop pe Stratocles. După câteva zile, sentința s-a pronunțat fără judecată, iar Sfântul Andrei a fost răstignit, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X. A primit cu bucurie moartea martirică, oprind pe prietenii săi care voiau să-l elibereze, binecuvântând pe credincioși.

„Pentru pomenirea Sfântului Andrei, azi ne întăreşte cu darul Tău cel stăpânitor, ca din adâncul inimilor noastre, cu bucurie să lăudăm prăznuirea lui şi să slăvim preasfânt numele Tău, în vecii vecilor. Amin”

Praznicul Sfântului Andrei este una dintre cele mai mari sărbători ale românilor, care aduc prinos de recunoștință celui ce le-a adus Cuvântul Domnului și le-a creștinat neamul.

La Sfântul Andrei, se face din mălai și făină, uneori numai din mălai de porumb sau de mei, o băutură fermentată numită covașă. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel de bragă. Covașa se punea în străchini sau oale și se împărțea prin vecini „pentru ca vacile să fie lăptoase, iar laptele sa fie smântânos”. În alte locuri, covașa se numea bragă si se prepara numai din mălai, care se opărea și se făceau patru turte; două turte se coceau, două rămâneau crude. După ce turtele coapte se răceau, erau frământate într-o putinică, se amestecau cu mălaiul rămas necopt și se turna apă clocotită. Conținutul se amesteca, se puneau câteva felii de lămâie și se lăsa să fermenteze până a doua zi, când era bun de băut.

Deși este vremea Postului Mare al Crăciunului, ortodocșii primesc cu inima curată o dezlegare la peşte, așa că se pot bucura de păstrăvi puși pe grătar în frunze de hrean, calcan la grătar cu unt dulce, burtă de crap frăgezită în covașa deja amintită, caras marinat, cegă sau lostriță la proțap, morun cu scoici în sos de muștar și alte minunății cu care se desfătau boierii de altădată, dar nu înainte de a ridica o pioasă rugăciune:

„Noi suntem păcătoşi şi pătimaşi, netrebnici şi plini de răutate, iar Tu eşti izvorul vieţii şi al milostivirii; nu ne lăsa, Doamne; nu trece rugăciunea noastră, a păcătoşilor, nici nu răsplăti nouă după nelegiuirile noastre, ci, pentru că nu suntem vrednici a câştiga prin sârguinţa cea de toate zilele milostivirea Ta, dăruieşte-ne-o Tu, Doamne, ca un preamilostiv. Pentru rugăciunile Apostolului Tău Andrei, dăruieşte-ne nouă sănătate şi viaţă ferită de toată răutatea. Amin.”

Calița ot Jariștea