10 martie – Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Lăsatului sec de brânză

Imnografia acestei duminici se întemeiază pe icoana lui Adam plân­gând înaintea porţilor Raiului: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: <<-Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am de­părtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumne­zeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut>>”.

Izgonirea lui Adam din Rai, care încheie Săptămâna Brânzei, este aşezată la începutul Postului Mare pentru a arăta urmările nenorocite  ale neascultării şi ale însoţirii cu patimile. Numai prin înfrânare şi prin supunere faţă de Domnul, poate credinciosul să se învrednicească de dobândirea Raiului, pe care Mântuitorul ni l-a deschis din nou prin jertfa Sa de pe cruce.

Părintele Vasile Gordon ne arată cum, după Adam, tot omul tânjește după Paradisul pierdut.  Pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuințării neînțelepte a libertății dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea și lăcomia. Lăsându-se amăgit de diavolul-șarpe, omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu și fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să primească repede ispitirea Evei. După cum grăiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”.

Raiul pierdut nu trebuie înțeles numai ca loc minunat, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, grădină a bunăstării și fericirii. Prin „Rai” înțelegem în primul rând locul apropierii de Dumnezeu, locul fericirii de a viețui cu El, a-I simți prezența, a vorbi cu El, locul în care simți că răul nu te poate ajunge.
De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâșietoare a ruperii de Dumnezeu, o dată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, cu toții retrăim sfâșietor această nostalgie a Paradisului, cum luminat a spus și Nichifor Crainic: „Căci nostalgia este alcătuită din două cuvinte grecești: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie, și algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleșitoare afecțiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute”.
Acestei limpezi etimologii, Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicație: „Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar ideea Paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veșnice, e universal omenească. Pretundenitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile și peste toate locurile globului terestru, ne vorbește, ca însăși universalitatea credinței în Dumnezeu, de un destin originar și de un destin final al omenirii”.

Praznicul Lăsatului de sec de brânză, Duminica izgonirii lui Adam din rai, zi împodobită din moși-strămoși, de tradiții pe care creștinii ortodocși le respectă pentru a avea un post ușor, care să înfrâneze puterea de a păcătui. În unele locuri, se păstrează cu sfințenie obiceiul de „batere a halviței”. Se obișnuiește ca stăpâna casei să lege o bucată de halviță cu o sfoară, pentru ca apoi să înceapă să o plimbe prin fața tinerilor având mainile legate la spate. Fiecare încearcă să prindă bucata de halviță cu gura, un lucru mai greu de înfăptuit decât și-ar închipui cineva, dar este o învățătură pilduitoare despre ispită și puterea de a o înfrânge.

Lăsatul sec de brânză este ultima oară când, înaintea intrării în Postul Paștelui, creștinii mai pot mânca brânză, dar și lapte, ouă sau pește. De aceea, se pun în operă mai cu seamă rețete cu acestea, în special o gustoasă și grasă plăcintă de brânză dulce cu potop de stafide sau, precum a dus-o la Praga, la curtea Împărătului Rudolf, însăși frumoasa Florica, fiica lui Mihai Viteazul, acea plăcintă cu smântână pregătită azi și la Locanta Jariștea în această duminică de sărbătoare.

După slova meșteșugită și paleta de lemn a Caliței, această plăcintă se face dintr-un kilogram de foi de plăcintă, atât de fine încât poți vedea lumina soarelui prin ele, un litru de smântână galbenă, groasă și îmbietoare, 8 ouă, 200 grame de stafide sultanine și 200 grame de zahăr curat de trestie. Pe un talger dreptunghiular uns cu unt, se așază un strat de 15 foi de plăcintă stropindu-se între fiecare unt topit, apoi se pune smântâna amestecată cu gălbenușele bătute temeinic și albușurile bătute foarte tare spumă iar jumătate din zahăr se presară în ploaie. Stratul în talger să fie gros de 3 degete pudrând-se pe deasupra cu zahăr și cu stafide puse dinainte la înmuiat în rom. Se repetă travaliul cu celelate 15 foi, unse și ele cu untul, smântâna și zahărul și se lucrează grabnic, fără taifas, să nu se lase smântâna din cauza zahărului. Se coace la foc potrivit în voia Celui de Sus și se gustă cu veselie întru slava aceluiași Tată Ceresc.

Tot în Duminica Lăsatului sec la brânză, la casele boierești sunt chemați lăutarii să însuflețească ultima petrecere de dinaintea Postului Mare al Sfintelor Paști. Fiecare lăutar priceput stăpânea cel puțin 400 de melodii, toate învăţate după ureche. Acest repertoriu, considerat biblia lăutarilor, era moştenit din tată în fiu şi adăugit mereu de noile generații de muzicanți. Barbu Lăutaru a fost un cântăreț și cobzar român, care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari populari. Staroste recunoscut și respectat al brezlei de lăutari din  Moldova  timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Principat, în iarna anului 1847, la Iași. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata în 1874 că, atunci, cu ocazia vizitei, Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție, când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul lui Vasile Alecsandri, acolo unde lăutarul era întotdeauna binevenit și datorită căruia a rămas nemuritor în istoria muzichiei.

Calița ot Jariștea