Taina magică și petrecerea încărcată de lumină a botezului

 „Te lepezi de Satana?”… O para de argint legată cu o fundă roșie și un bănuț de aramă înșirat pe o ațică albastră, o bucată de pâine și câteva cristale de sare ascunse de nașă între hainele de botez ale copilului pentru ca acesta să nu cunoască niciodată foamea în viață, plânsul sănătos al bebelușului alungând toate spiritele rele, cristelnița de aramă sau de argint masiv cu cizelări fine, gătită cu horbotă și împodobită cu trandafiri (dacă se poate, din cei de dulceață – Rosa damascena, pentru ca micul creștin să se poată bucura de tot ce e dulce în lume) –

 

ceremonia intrării în lumea lui Cristos a fost dintotdeauna un eveniment luminos și, pentru preaplinul ei de simțire, mereu urmată de o masă boierească,  cu talerele încărcate de bucate nemaivăzute.

Săvârșită la patruzeci de zile de la nașterea copilașului, această mare taină a religiei creștine va fi însemnat din vechime curăţirea sufletului, înlăturarea păcatului strămoşesc cu care ne naştem toţi şi unirea cu trupul tainic al lui Cristos. Nașii vor aduce la biserică ulei și vin,  folosite la mirungere și împărtășanie.

Este bine ca nasii să-i dăruiască bebelușului și o iconiță, ce va fi sfințită de către preot, bunăoară icoana brodată cu Maica Domnului și Pruncul. În fața neamurilor și cimotiilor adunate în sfânta biserică, se rosteşte Crezul, apoi se aprind cele trei lumânări (ce trimit la comuniunea cu Sfânta Treime) dinaintea vasului de botez, apa este sfinţită, iar copilul este uns cu untdelemn (simbol al milei Domnului).

Asemeni tradiţiei înconjurării bisericii în Noaptea Învierii, şi cristelniţa se înconjoară de trei ori, cercul astfel împlinit semnificând desăvârșirea credinţei în Dumnezeu. Scufundarea copilului, tot de trei ori, în apa sfințită înseamnă purificarea sufletului, iertarea păcatelor şi făgăduinţa credinţei adevărate. Cu alte cuvinte, scufundarea omului păcătos şi înălţarea omului nou, fără de prihană, după ce-a fost spălat de apă sfinţită. Din această clipă magică, noul creștin este îmbrăcat cu haine curate, albe, simbol al purităţii. Întorcându-se spre Asfinţit – locul în care începe întunericul – naşii suflă şi se leapădă de trei ori de stăpânirea Necuratului. Apoi, întorcându-se către Răsărit – locul de unde se ivește Lumina – naşii făgăduiesc unirea copilului cu Hristos şi credinţa acestuia în El. Adus de naşă de la biserică, copilul este pus în pragul casei, iar călăuzitoarea spirituală a micuțului îi spune mamei: „Păgân mi l-ai dat, creştin ţi l-am adus.”

După un vechi obicei, dacă copilul era băiat, naşa îl punea să atingă o secure, o sapă şi un clopot, pentru că în viaţa pe care o începe să fie un bun bărdaş, un bun lucrător al pământului şi un bun cântăreţ, aducând slavă vieții și credinței. Dacă era fetiţă, trebuia să atingă un ac şi o floare pentru a fi o bună gospodină şi o femeie frumoasă, înzestrată cu toate harurile cuvenite. Soarta noului născut fusese, însă, deja înrâurită de cele trei ursitoare. Nimeni nu le poate vedea pe acestea pentru că ele îl colindaseră pe copil la ceasuri târzii dintr-o noapte din întâia lui săptămână de viață, asemenea celor Trei Crai de la Răsărit – Gaspar, Melchior și Balthazar – care au adus Pruncului Iisus aur, smirnă și tămâie. În a treia noapte de după naștere, nașa cheamă ursitoarele și întinde o masă cu prăjituri, bomboane, vin, apă, flori și tot ceea ce crede că le-ar putea plăcea acestora. Ursitoarele apar noaptea, la poarta casei în care dorm mama și copilul, pentru a prezice destinul acestuia. În următoarea dimineață, nașa întreabă mama despre visul său și o întreabă dacă au venit ursitoarele și ceea ce au prezis ele. Firul vieții le este dat ursitoarelor de către bunul Dumnezeu, iar acestea trebuie să îl întindă pe Pământ, orânduind pe el toate întâmplările pe care le va avea omul de-a lungul viețuirii sale și de la care acesta nu se va putea abate cu nici un chip.

După întâlnirea cu ursitoarele în a treia sa noapte și după săvârșirea sfintei taine a botezului, în cea de-a șaptea sa săptămână de viață, pruncul creștinat și pornit pe făgașul sorții este sărbătorit acasă de către părinți, nași și rude, preotul fiind așezat și el în capul mesei. Ospățul va începe numai după ce slujitorul Domnului va rosti, îngânat de întreaga asistență, Tatăl Nostru și va binecuvânta bucatele primei mari petreceri a pruncului curățat de păcatele strămoșești.

În vremurile cele noi, bucurie de a conduce în lume noul creștin se cuvine împărțită nu doar alaiului de rude ci și cât mai multor prieteni, ceea ce face ca masa din casa părinților să nu fie îndeajuns, așa că oamenii cu stare aleg pentru masa festivă de după botez locantele din apropierea sfintelor biserici. Astfel, și Jariștea Locantă, anume parcă așezată de Dumnezeu între Mânăstirea Antim și Mitropolie, primește cu bucurie preotul ce a împlinit sfânta taină și pruncul, părinții săi naturali și pe cei spirituali, dimpreună cu toți mosafirii acestora, pentru un bairam ca în vremurile cele bune.

Ceremonia botezului, așa cum este ea comandată de Kera Calița, poate lua felurite înfățișări, fieștecare începând cu mezelicuri rafinate și având câte trei feluri copioase, stropite cu licori alese:

Botez de Rubin

Mezelic: ruladă de cocoş cu busuioc, rulou de şvaiţer cu boabe de struguri aromate, drob de berbecuţ cu basilicum, aspic de curcan cu morcov şi pătrunjel, pate de brânză de capră cu chimion, papillotes de şalău de Dunăre, icre de crap din Jurilovca, babic şi ghiudem, măsline de Kalamata şi felurite vegetale

Felul II: file de păstrăv dichisit cu sos Espagnole şi cartofi nature în unt

Felul III: antricot de viţel la cuptor cu sos de vin şi orez sălbatic, însoțit de salată verde cu morcov, pulpă de raţă cu varză albă călită cu cimbru şi busuioc

Botez de Sultanit

Mezelic: tartă cu fructe de mare, ruladă de viţel cu sparanghel, balotină de fazan cu cătină şi merişoare, pate de iepure cu fructe confiate, doboş de caşcaval cu şuncă de Praga, în formă de butoiaş, pulpe de raţă afumată, pate de brânză din Ithaca, rulou de legume în aspic, măsline şi roşii cherry

Felul II: file de şalău meunière cu buchet de legume

Felul III: muşchiuleţ de mangaliţă la cuptor pe canapea de cartofi franţuzeşti, fazan la cuptor cu sos vânătoresc şi piurea de mere, salată verde cu mărar şi castraveţi verzi

Botez de Alexandrit

Mezelic: terină de căprioară cu caise confiate, galantină de iepure cu slănină afumată şi cireşe gelificate, ghiudem şi babic pregătite în cuhniile Jariştei, ruladă de brânză din Chefalonia, ruladă de viţel umplut cu smochine, pastetă de cegă din Marea Neagră, somon afumat pe pat de pepene galben, pate de brânză de capră cu anason s măsline şi roşii cherry

Felul II: s somon în crustă de nucă cu sos de lămâie şi broccoli sote

Felul III: muşchi de vită cu ciuperci, ruladă de curcan umplută cu legume pe piurea de mazăre verde, salată de andive cu lămâie

 

Botez de Turmalină

Mezelic: galantină de fazan cu cireşe confiate, pate de gâscă îngrășată pe jeleu din affine, piept de raţă afumat, tartar de somon danez, mousse de urdă cu mentă, aspic de sitari cu bobițe de porumb dulce, buşeuri cu brânză papricată iute, canapea cu rulou de păstrăv afumat, măsline şi vegetale

Felul II: ruladă din filet de grand poisson cu sos Hollandaise

Felul III: cocoşel de munte, jumătate, în sos de vin alb, medalion de mistret cu sote de bureți, salată de andive

Iar ca orişice Locantă vestită, Jariştea are o cramă plină ochi cu sticloanţe aduse de la Odobeşti, Valea Călugărească şi din alte podgorii prea bine ştiute, precum şi o considerabilă colecţie de sticle de şampanie şi alte licori duioase, adevărate elixire ale tinereţii veşnice!

Nu lipseşte nici ţuiculiţa strămoşească din prune bine coapte la Văleni, pe care un „hospodar” a învechit‑o timp de zece ani şi mai bine în butoiaşe din lemn de dud, această adevărată „eau‑de‑vie”, căpătând o neasemuită nuanţă de chihlimbar galben‑arămiu şi arome rare, de marochin, mosc şi tabac! Pentru a‑şi cinsti oaspeţii aşa cum se cuvine, Kera Caliţa a instruit o mică oştire de paharnici îndemânatici şi distinşi somelieri pentru a turna din şipuri şi clondire cu destoinicie, pentru a nu risipi nici măcar o picătură din preţioasele băuturi puse la păstrare în pivniţa casei Dumneaei!

…Să înceapă petrecerea în cinstea pruncului creștinat!

Comorile Kerei Calița – cei trei nepoți care mă mențin tânără și frumoasă

Eu, Calița de la Jariștea Locantă am crescut alături de doi frați – Iulian și Nelu-, într-o familie frumoasă și încurcată din Bărăganul idilic al lui Odobescu, pe când nici nu se putea ca un cămin să nu fie împodobit de numeroase odrasle. Dar vremurile s-au schimbat și, în generația următoare, unicul meu fiu, Sorin-Aurelian, s-a însoțit cu o fată frumoasă din Ardeal, Oana din Târnăveni, așișderea lipsită de frați sau surori. Poate, de aceea,  fiul și nora își vor fi dorit, cu credință nestrămutată, o familie numeroasă, binecuvântată de mai mulți copilandri, întocmai ca în vremurile de demult, pe când, dintr-o astfel de însoțire, puteau să se ivească cinci, șase sau chiar nouă-zece copii. Continuă să citești Comorile Kerei Calița – cei trei nepoți care mă mențin tânără și frumoasă

Ca-n povești! O nuntă lipovenească la Botoșani în anul 1967

Cu o jumătate de veac sau poate și mai bine în urmă, lângă Botoșani, în sala de mese a unui C.A.P., dar care avea și scenă pentru orchestră și dănțuitori, se ținea o nuntă ca-n povești. Mireasa, o tânără studentă plecată tocmai hăt la Filologia bucureșteană, făcea parte din  comunitatea lipovenească a locurilor, care ajunsese să o concureze – ca tradiție și obiceiuri – chiar și pe gruparea mai veche din așezare, cea a armenilor, meșteri în tot felul de mezelicuri.

 

Ajunsă la studii în Capitală, frumoasa fată a fost cucerită de un tânăr student fin și ales, provenit dintr-o familie de burjui de pe Calea Rahovei, acolo unde aveau o casă cu grădină și tot felul de acareturi, pe strada Iosif Niculescu. La începutul legăturii lor, lipoveanca mlădie, blondă cu ochii albaștri a fost fascinată de primul Crăciun petrecut în familia viitorilor socri, când pe mese s-au perindat tot felul de bucate, care pentru clasa mijlocie emancipată a Bucureștilor puteau trece drept bucate obișnuite, dar care nu prea se întâlneau în nordul Țării de Sus, Țara Fagilor, în ținuturile bucovinene, având o cu totul altă cultură culinară, influențată de stânile din Obcine dar și de faimoasele păstrăvării, ca să nu mai vorbim de ștrudelele, wurștii și șnițelele aduse de la Lemberg sau, chiar, Viena de către funcționarii imperiali austrieci de altădată. Domnișoara a fost sedusă de ritualul gastronomic de pe malurile Dâmboviței neguțătorești, strunit fără cusur de mama domnișorului, o cucoană de toată isprava, care nu lăsa la voia întâmplării nimic din ceea ce însemna bogăția și gustul Sărbătorilor. Așa că pe mese s-au tot înșirat salate de boeuf cu trandafiri de ardei kapia murați în oțet și miere desenați pe maioneza de un galben-auriu elegant, felurite platouri cu icre moi (de crap leneș dunărean sau știucă fâșneață din bălțile Milotinei, de sturion din Deltă sau, chiar, mărgelușe portocalii de Manciuria), cu pateuri în foietaje franțuzești și balotine de vânat mic din Bărăgan, cotletele aranjate ațâțător pe talgere pline cu salată fideluță de varză murată, de toba, caltaboșul, lebărul, ca și de sarailiile levantine înecate în sirop de miere și apă de trandafiri.

Când a venit sorocul nunții, prin 1967, socrul mic a fost cel care – potrivit datinii – a organizat totul la Botoșani, unde s-au strâns toate rubedeniile și prietenii de familie, vreo 200 de musafiri. Cu amintirea duioasă a mesei de Crăciun de la București, mireasa și-a pus tot familionul la treabă, pentru o reprezentație culinară originală, cu care să înnebunească simțurile și să îmboldească fantaziile distinșilor invitați.

Prima oară, s-a adus pe farfurii scrumbie crudă, macerată timp de două săptămâni în multă ceapă stropită cu vin și botezată cu arome aduse de departe.

Atât de bună era marinada cu care s-a servit pescăria, încât unii  – uitând cu bună știință de eticheta împovărătoare în astfel de ocaziuni – și-au suflecat pe dată mânecile cămășilor și-au începu să întingă cu coltuce de pâine prin farfurie după zeama gustoasă.

A urmat o piftie lipovenească numită haladeț, lăsată să se închege la răcoare în pivnițe în farfurii adânci.

Era, în fapt, un aspic fără oase, cu alese bucăți de carne de la cele mai țanțoșe orătănii din curtea socrului, fie ele curcani cu moț roșu, cocoși pintenogi, lenevoase rațe leșești sau chiar bibilici gureșe. La această mâncare, au venit și castroane cu hrean ras, dres cu oțet.

La felul al treilea, a venit lapșaua, adică cei mai fini tăiței de casă, plutind ademenitor în zeama rămasă de la piftia de dinainte și care nu fusese pusă la închegat după fierberea hartanelor de carne ale păsăretului cel pestriț.

Au urmat nu mai puțin de 5.000 de sărmăluțe mici cât o nucă, gândite anume pentru o singură îmbucătură, din carne tocată de porc și de vită, 2.500 dintre ele fiind învelite în foi de varză și alte 2.500 înfășate în frunze de viță, dar toate potopite cu o smântână țeapănă, de stătea lingura dreaptă în borcan (se înțelege că se puneau 10-12 sărmăluțe la porție).

Masa de nuntă a continuat cu jarcovia rusească, adică friptură fiartă la cratiță, în sos de roșii, ceapă, usturoi și neapărat foi de dafin, din cele mai bune bucăți din porc, vițel și gâscă îndopată, tocate cubulețe cam de două degete, pregătită cu o risipă de felioare de castraveți murați așezate între straturile de carne, cam ca la o musaca.

Desertul a fost nu mai puțin înnebunitor – acea pecenie slavă, adică un fel de cozonac de-al nostru, dar cu multă nucă și cacao în umplutură.

A doua zi de dimineață, s-a întins o a doua masă pentru neamurile și cimotiile rămase, la care nu s-au adus nicidecum resturile de la festinul din noaptea precedentă, ci s-au potrivit feluri noi de mâncare.

Mirele s-a retras cu partea bărbătească să numere darul primit -câte 100 de lei de la fiecare invitat cap de familie, doar nașii și unchii având dezlegare să ofere câte 200 de lei-, în timp ce mireasa, împreună cu alaiul de mătuși și verișoare, a pus în ordine cadourile primite de la doamnele invitate la petrecere – lenjerii de pat și macaturi, prosoape, fețe de masă sau tot felul de vase de bucătărie, numai lucruri folositoare și atât de necesare pentru înjghebarea unei noi gospodării.

Astfel, tinerii însurăței au putut porni cu dreptul în viață și tot așa au ținut-o în timp, dovadă că au ajuns, după 50 de ani, să celebreze cu fast și nunta de aur!

Poate cei doi nepoți, de la cele două fiice ale lor, vor serba nunta lor după tabietul cuminților bunici.

Calița ot Jariștea

Fotografia și opera lui Emil Otto Hoppé

George Bernard Shaw cu Emil Otto Hoppé,  Londra, 1930

 Ieri, 22 mai 2019, am fost invitată de excelența-sa profesor-doctor Adrian-Silvan Ionescu la Jockey Club, pentru cunoașterea frumoasei opere a fotografului Otto Hoppé.

Artistul fotograf Otto Hoppé (1878-1972) a fost cel mai insemnat fotograf din prima jumătate a secolului XX, și totuși a căzut în uitare la sfârșitul secolului.

Născut în Germania,  s-a mutat la Londra în 1902 unde a devenit membru al Societății Fotografice Regale, Axis – Mundi al artei fotografice.
Aici, în calitate de amator, și-a expus în mod regulat lucrările, culminând cu o expoziție unică, foarte apreciată și sărbătorită în 1907, când era asociat cu The Linked Ring Brotherhood.

Incurajat de succesul lui de amator, Hoppé a deschis un studio și a început să facă portrete celor cu figuri exotice, cărora le-a prins soarta.

Regele Ferdinand al României, 1923

Nu după mult timp a câștigat reputația în lumea bună englezească, și iată cum ajunge să-și expună arta fotografică în casa celebrului pictor Sir John Everett Millais, casă somptoasă, cu multe etaje, având 37 de camere, unde pictorul avea atelierele, saloane de expoziție, casă de primire, magazine și locuința personală.

Clubul P.E.N. (Poeți, Eseiști și Nuveliști), Londra, 1923, Maxwell Aley, Millas Rawrell, Marcu Beza și un necunoscut (de la stânga la dreapta)

În timp ce aceste idei despre tipologia națională se aflau în capul său,   s-a suprapus cu o propunere atrăgătoare de la unul dintre prietenii și vecinii săi apropiați, George Boncescu (1883-1962) atașatul financiar al Legiunii României,  spectator al seratelor lui  Millais House.

Camera doamnei Ada Beza, Expoziția „Arte și meserii românești” , galeriile Dorian Leigh, Casa Millais, Londra, 1924

Boncescu i-a propus lui Hoppe sa-l însoțească într-o călătorie de șase săptămâni în România, unde fotograful va servi ca primul documentarist al „României Mari”.

Săteni dansând „Hora”, Transilvania, 1923

Hoppé a înțeles farmecul și roadele acestei călătorii și a plecat să-și încerce ideea despre tipologia umană într-o țară care era cu adevărat necunoscută pentru el.

Evreu, 1923

În iulie 1923, Hoppe sosește în România și, cu ajutorul lui Boncescu și-al ministrului Mișu Nicolae, sub protecția Casei Regale, a făcut un studiu etnografic și tipologic despre cultura personajelor românești de prin colțuri nebănuite.

Bărbați îmbrăcați tradițional pentru jocul din sat, 1923

Hoppe a descris felurimea culturii românești, arătând costumele tradiționale nemaiîntâlnite, obiceiurile și ritualurile din țară, arhitectura și pictura bisericilor istorice ale națiunii, moscheele și sinagogile, fastul Casei Regale și tipologia țiganilor.

Țigancă, tabăra țigănească, Transilvania, 1923

Intors la Londra în august 1923, Hoppe a developat comoara fotografiată în România și a editat textul în primul lui studiu transnațional fotografic, pe care l-a publicat în următorul an sub titlul „În tabăra țigănească și în Palatul Regal: peregrinare prin România”.

Bărbați în costume tradiționale, Transilvania, 1923

Implicarea în titlul acestei cărți a fost ideea lui Hoppé despre o reprezentare tipologică din domeniul social și cultural al societății, cu reprezentare individuală a fiecărei clase.

Călugăriță, Mănăstirea Tigănești, Ilfov, 1923

La lansarea cărții în Londra, Hoppé a decis să aranjeze o expoziție intitulată „Arte și meserii românești” în galeriile casei Millais, unde a expus  nenumărate artefacte românești în completarea fotografiilor făcute în timpul vizitei sale în Romania.

Bărbați la cafenea, Măcin, Dobrudja, 1923

Îi mulțumim acestui personaj fascinant, nebunatic fotograf, psiholog al sufletului omenesc, plin de umor și mare artist de-o inteligență fără margini, cutreierând cu multe întâmplări hazoase pe meleagurile țării noastre!

Palatul Mogoșoaia, casa prințesei Martha Bibescu, Mogoșoaia, lângă București, 1923

 

 

Întamplari amuzante în grădinile restaurantelor

La Rașca se putea servi o masă copioasă cu șnițel vienez, cu prăjituri și înghețată, cu bere și vin de Drăgășani, dar și de Bordeaux și Vöslauer, iar la sfârșit te delectai cu o cafea caldă sau la ghiață (mazagran). Chelnării serveau în frac și în fiecare seară se anunța programul muzical pentru seara următoare. «Iluminatul grădinii se făcea cu sfeșnice de metal în care se înfigeau lumânări de spermanțet și care se înălțau treptat pe măsură ce ardeau, iar în loc de chibrituri sau fitil cu cremene – preciza Victor Bilciurescu în volumul București și bucureșteni de ieri și de azi – fiindcă pe vremea aceea nu se cunoșteau scăpărătorile moderne de astăzi, ca să aprinzi țigara, aveai la îndemână niște fâșii de hârtie, în pahare lungi, din care luai una, o vârai pe de-asupra globului de sticlă a felinarului până la flacără și-ți aprindeai țigara».
Dar la grădina Rașca s-au petrecut și multe întâmplări amuzante care au format deliciul presei și oamenilor de spirit al Capitalei. Merită să reproducem o farsă din 1882, povestită de memorialistul Constantin Bacalbașa în volumul Bucureștii de altădată.


Spre a asigura succesul noului ziar umoristic Scaiul, ziariștii-propietari i-au oferit conducerea periodicului unui avocat…cocoșat, numit Ion Athanasiade, figură foarte populară în epocă. Din păcate, un articol-zeflemea la adresa unui domn Ghica, a provocat un imens scandal de presă. Cum scrisoarea de protest a jignitului Ghica nu a produs rectificarea publică a presei, acesta s-a răzbunat de-o manieră…inedită. «Peste câteva zile – povestește C: Bacalbașa, martor la sinistra farsă – o trupă de teatru juca la Grădina Rașca, o piesă într-un beneficiu oarecare. Beneficiarul adusese un bilet de intrare lui Ion Athanasiade, cu rugămintea stăruitoare ca să vină negreșit la reprezentație. În seara reprezentației, fiind vremea frumoasă, Athanasiade se duce la Grădina Rașca din strada Academiei. Locul său era cap de bancă pe dreapta, în rândul întâi de scaune. Athanasiade se așează. Dar peste câteva minute, apare încă un cocoșat, care se așează pe același rând, ceva mai departe. Iar peste alte câteva minute, un alt cocoșat; și încă unul și încă unul, până ce întreg rândul de 10 scaune, fu ocupat cu..10 cocoșați! De la al treilea cocoșat, publicul din grădină a început să se înveselească, apoi senzația a crescut cu înmulțirea cocoșaților, iar când tot rândul fu ocupat, în grădină era un hohot de râs toți spectatorii se îndesau să vadă tabloul, căci adevăratul spectacol nu era acum sus pe scenă, ci jos în grădină. În februarie 1880, dânsul a părăsit direcțiunea acestui ziar care trecu unui alt cocoșat, numit Ion C. Isvoranu. Athanasiade se puse în fruntea ziarului umoristic Ciulinul, până în octombrie 1884».


Asemenea farse între oamenii de artă se petreceau deseori în grădinile de spectacol. Lumea care frecventa asemenea «reprezentații cu consumație », ședea la mese rezervate, lua un aperitiv, bea o halbă de bere sau o sticlă de vin de firmă franceză (Bordeaux) și privea la acțiunea dramatică de pe scenă. Când se întâlneau Ranetti, Ciucurette, Caragiale, Iancu Brezeanu, Puiu Iancovescu în grădina Rașca sau la Union lucrurile se schimbau radical, fiindcă vinul zglobiu de Mizil producea efecte miraculoase. Vintilă Rusu-Șirianu povestea o scenă de la Rașca: «Brezeanu, cred că de ar fi băut la șapte nunți din Cana Galileei, când apărea Caragiale s-ar fi ridicat tot smirnă. Așa a făcut și acum. S-a sculat și l-a salutat (cu evlavie).


-Ce faci Brezene? Spuse Caragiale.
Brezeanu își întoarse șmecherește o jumătate de ochi pe dos:
-Lucrez, coane Iancule…e o «galbenă» de Mizil…de la Mareș sosită azi. Ce să zic! Te-nfioară!
Caragiale, către cei ce-l însoțeau:
-Haide să ne înfiorăm și noi nițel, amicilor!…
Pe când corzile lăutarilor dădeau semne de somnolență și convorbirea între mesenii din jurul lui Caragiale se cam încurca, Brezeanu rămase într-un fel de prostație, contempla cu mare tristețe o găleată de lângă el, în care fusese ghiață, acum devenise apă…
Caragiale către el, îl scutură din umeri:
-Ce-i cu tine, Brezene, ai devenit Hamlet! Cugeți adânc?
Și iată, se aude pe un ton neobișnuit la el, scăzut, muzical elegiac:
-Cuget, coane Iancule, cuget și mă înnourez…Uite, dom’le apă, apă?
-Ei și?
-Păi, mi-am adus aminte. Subit. Că 75% din corpul omenesc e apă! Ptiu! M-apucă stenahoria. Cum, dom’le, eu sunt trei sferturi apă?
La care Caragiale zice încet, cu consolatoare blândețe:
-Tu, nu, Brezene. Tu ești 75%…vin!»”

 Viorel Cosma

Cristian Vasile, Marin Teodorescu-Zavaidoc și Jean Moscopol

„Dintre cei trei mari diseuri ai Capitalei interbelice (Cristian Vasile, Marin Teodorescu-Zavaidoc și Jean Moscopol) cel care a reprezentat o epocă, nu doar o personalitate – rămâne Jean Moscopol.

Pe toți i-am ascultat la radio în perioada lor de glorie (1930-1940), dar numai pe Cristian Vasile l-am cunoscut personal. Le-am refăcut în amănunt biografiile, le-am ascultat de zeci de ori discurile, am discutat cu urmașii familiilor toate detaliile vieții lor agitate, am colaborat cu radio-ul, televiziunea și casa de discuri Electrecord încât socotesc că nu greșesc, atunci când ierarhizez cele trei vedete ale localurilor Capitalei de altădată, în ordinea Moscopol, Cristian Vasile, Zavaidoc.

Cristian Vasile

Deși a dispus de cea mai scurtă carieră artistică, totuși Jean Moscopol a reușit cele mai spectaculoase performanțe artistice. A călătorit în două continente (Europa, America), a imprimat la casele de discuri Homocord, Odeon, Columbia și His Master’s Voice poate cele mai numeroase plăci de patefon. Este greu astăzi, să susținem că a imprimat «300 de discuri», atâta vreme cât nu posedăm un catalog complet al fiecărui interpret de muzică ușoară și populară românească, fără a mai aminti de piesele de muzică străină. Să nu uităm că Jean Moscopol a cântat, efectiv în țară, doar între anii 1929-1931 și 1934-1939, perioada de la Berlin (1931-1934) plutind în ceață.
Toți cei trei au apărut în filme, însă abia după 1930 s-a trecut la filmele muzicale, prezențele românești rămânând nesemnificative.

Zavaidoc a apărut în Chemarea dragostei/Rapsodia română (1930) cu melodii populare, film turnat la Budapesta, în regia lui Jean Mihail, «varianta sonoră și cântată, fără dialoguri, s-a pierdut».
Cristian Vasile s-a mulțumit cu jurnale de actualități, fragmente filmate fără menționarea numelui diseurului pe generice. Doar Jean Moscopol s-a bucurat de o prezență mai substanțială: filmul Aur (1931) în regia lui Jean Mihail, realizat la Sighișoara, cântărețul apărând în compania pianistului Alexandru Leon; Contesa Maritza (1931), la Berlin; A fost odată un muzicant (1931) la Berlin; O noapte furtunoasă (1942) la București, în regia lui Jean Georgescu, coregrafia lui Emil Bobescu, muzica lui Paul Constantinescu, interpretând rolul unui armean sau al cupletistului de la Grădina Union, jucat de Miluță Gheorghiu); Misteriosul Moscopol, profetul (2005), film documentar de televiziune al regizorului Ștefan Gladin, operator Lucian Olteanu.


Dintre toți trei diseurii, singurul care a cântat și muzică de jazz, cu formația lui Dinu Șerbănescu la Sinaia, a fost Jean Moscopol.” – Viorel Cosma

Întâmplări cu nenea Iancu Caragiale

Caragiale a fost cârciumar fără de noroc!
Nici cu localul „La botu’ calului” din gara Buzău, nici în Gabroveni și nici cu „Berăria Academică Bene Bibenti”, de pe Sfântul Nicolae – Şelari, nr. 2 n-a reușit să facă parale! Ba mai mult, de fiecare dată a pierdut banii, rămânând cu datorii umilitoare. Un gazetar al vremii, Scipione Bădescu, exclama „Bietul Caragiale! Să fii cel mai bun scriitor al ţării şi negustor la Buzău, să n-ai la timp 200 de lei pentru a achita poliţa. Asta e desigur cea mai genială ironie a soartei!”. Scriitorul, fost concesionar al localului, este nevoit să-şi achite din datorii „plătind cu un pian, o bibliotecă şi un şifonier scoase la licitaţie în grădina publică, pe creditorul I. Goldfeld”.  Lui Caragiale nu i-a reușit combinația nici la Gambrinus, în Piaţa Teatrului de atunci, aproape de intersecţia Ion Câmpineanu cu Calea Victoriei. Istorica berărie nu a prosperat sub oblăduirea scriitorului, însă are meritul de a fi născut un personaj memorabil, pe celebrul Mitică din Momente și Schițe. Tot aici a născocit pe faimoșii Mache și Lache.

Personaje de la sfârșitul secolului al XIX-lea, întruchipate de conu Iancu Caragiale

La vremea deschiderii „Berăriei Mihalcea și Caragiale”, ziaristul Tony Bacalbașa a publicat în „Adevărul Literal”, în chenar negru, „Astă seară se face înmormântarea marelui nostru dramaturg…se deschide în strada Gabroveni berăria Mihalcea și Caragiale”.

La Gambrinus, cu o halbă de bere cu același nume în mână, își făceau veacul și personaje reale de anvergura autorului delicatelor Rondeluri, poetul simbolist Alexandru Macedonski. Altminteri destul de sobru, literatul își permitea un zâmbet pe sub mustățile date cu briantină și răsucite artistic în sus, când pe pereții localului apăreau afișe, mustind de autoironie, ale patronului Caragiale, de genul „Nu mersese cu Năpasta, / Hai s-o încercăm și p-asta!”.

Mătușile lui Dudu Ghinescu, 1890 , prieten de familie al Kerei Calița

Despre Macedonski, Păstorel povestea o anecdotă spumoasă aflată de la tatăl său, marele avocat Osvald Teodoreanu. Se pare că, într-o zi, la prânz, poetul l-a uimit pe Caragiale dând o comandă nemaiîntâlnită: o felie de tort de ciocolată cu măsline verzi grecești și o halbă de bere însoțită de un păhărel de sirop de cireșe!!! Arțăgosul Caragiale era gata să se ia la harță cu ciudatul mușteriu, însă și-a mai venit în fire când a observat că Macedonski chiar asta făcea: își mânca tacticos tortul mestecând din când în când și câte o măslină sărată, apoi sorbea o înghițitură din berea îndulcită cu sirop de fructe și tot așa până și-a terminat porția inedită de mâncare și a lins și ultima picătură de spumă de pe marginea gulerată a halbei.
Caragiale se mândrea cu faptul că un literator stătea nonstop în cârciumă! Este vorba de poetul Ion Păun-Pincio. Firesc, fiindcă stihuitorul era angajat al berăriei, pe postul de casier…
În lunga-i carieră de berar, Conu Iancu Caragiale a beneficiat chiar și de reclamă nepermisă, amicii Teleor și Bacalbașa, redactori la „Moftul Român” tipărind la gazetă:

„Decât medicamente,
Mai bine, zău, dă fuga
Și trage-i două halbe
De bere de Azuga

Devale la Gambrinus,
Cea mai frumoasă vale,
Te afli între teatru
Și între Caragiale.
Ferice cel ce poate
Să bea așa nectar,
De nu mai multe halbe,
Măcar un biet pahar.”

Personaje bucureștene din 1903

Ce n-a încercat bietul Caragiale pentru a avea spor în afaceri? În 1906 se asociază cu Grigoraş Dinicu, faimosul violonist și șef al unui renumit taraf de lăutari. Însă, degeaba! Au urmat falimentul și apoi ciudatul exil la Berlin.
Pe cât a fost de ghinionist Nenea Iancu ca antreprenor în industria ospitalității, pe atât de fericit a fost în calitate de client bonom, un adevărat oaspete de cârciumă, mereu întovărășit de o liotă de amici cheflii, puși pe petrecut o noapte întreagă. Hâtru, el cugeta imperturbabil: „Mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă?”. Asta se întâmpla pe la 1909, chit că unii ar putea jura că replica a fost rostită ieri-alaltăieri în Locanta Jariștea.

La plimbare spre pădurea Băneasa

Așadar, Conu’ Iancu adăsta într-o seară la un local pe Calea Victoriei. Era joi pe la ceasurile șapte-opt și atunci, pentru bucureșteanul ahtiat de chiolhanuri cam începea „repausul duminical”. Caragiale se prinde într-o doară cu Costică „să mâncăm împreună”. „Pășitorii”, cum le zic eu, Calița ot Jariștea, iute s-au făcut din doi șase, mai ales că amicul Costică, binedispus după prima bere, le mărturisește că este chiar ziua lui, 21 mai, Sfântul Constantin, așa că se dă prima comandă: „-Băiete, aperitive, lista și răcitori în lege! Să vie!”. S-a trudit la masă cinci ore, la greu, fără răgaz: „Aperitive, 18; baterii, 8; șampanii, 12;… și 22 pachete de Regale… și 5 rânduri de marghilomane”. După care, convivii vor fi plecat la Șosea, spre „Lăptărie”, cu două trăsuri conduse de muscali înfiretați și înveșmântați cu binecunoscutele mantii de postav verde. Ajunși acolo, ca să se dreagă după chef, Caragiale și amicii iau câte un pahar de șampanie, „pour la bonne bouche”. Apoi, se întind la un șvarț cu coniac franțuzesc. După care au sosit castroanele aburinde cu potroace și ciorbă de burtă, schembea „dreasă bine, cu puțin ardei roșu”. Și tot așa, de la capăt cu toate celelalte, de nu se știe când se va fi terminat acest chef de pomină… Mai știi, poate vineri la prânz, o dată cu niște mititei sfârâind pe grătarul lui Iordache de pe Covaci, în acordurile stridente ale unei dible dezacordate…

Calița ot Jariștea